Harry Potter şi Ordinul Phoenix

SUPĂRĂRILE DOAMNEI WEASLEY
Plecarea subită a lui Dumbledore îl luă pe Harry complet prin surprindere. Rămase pe loc acolo unde era, pe scaunul său cu lanţuri, luptându-se cu senzaţia de şoc şi de uşurare. Toţi membrii Vrăjustiţiei erau în picioare, vorbind şi adunându-şi hârtiile. Harry se ridică. Nimeni nu părea să-i acorde nici cea mai mică atenţie, în afara vrăjitoarei ca o broască din dreapta lui Fudge, care acum se uita în jos la el, şi nu la Dumbledore, ca până atunci. Ignorând-o, încercă să întâlnească privirea lui Fudge, sau pe cea a doamnei Bones, dorind să întrebe dacă putea să plece, însă Fudge părea foarte hotărât să nu îl observe pe Harry, iar doamna Bones era ocu­pată cu servieta ei, aşa că făcu câţiva paşi către ieşire şi, cum nu-l chemă nimeni înapoi, începu să meargă foarte repede.

Ultimii paşi îi făcu în fugă, deschise uşa cu putere şi aproape că se ciocni de domnul Weasley, care stătea chiar în faţă, palid şi neliniştit.

― Dumbledore nu a spus...

― Retrase, zise Harry, închizând uşa în urma lui. Toate acuzaţiile au fost retrase!

Zâmbind larg, domnul Weasley îl apucă pe Harry de umeri.

― Harry, e minunat! Ei, bineînţeles că nu te-ar fi putut găsi vinovat, nu cu dovezile prezentate, dar chiar şi aşa, nu pot să pretind că nu am fost...

Însă domnul Weasley se opri, pentru că uşa sălii de judecată tocmai se deschisese din nou. Membrii Vrăjustiţiei începeau să părăsească încăperea.

― Pe barba lui Merlin! exclamă domnul Weasley uluit, tră­gându-l pe Harry într-o parte, ca să le facă loc tuturor să treacă. Ai fost judecat de întreaga curte?

― Cred că da, zise Harry încet.

Unul sau doi vrăjitori îi făcură semn din cap lui Harry când trecură pe lângă el, iar câţiva, inclusiv doamna Bones, îi spu­seră, "Neaţa, Arthur", domnului Weasley, însă cei mai mulţi se uitară în altă parte. Cornelius Fudge şi vrăjitoarea ca o broas­că fură aproape ultimii care părăsiră temniţa. Fudge se purtă de parcă domnul Weasley şi Harry făceau parte din perete, însă vrăjitoarea se uită cercetător la Harry. Ultimul ieşit fu Percy. Ca şi Fudge, îi ignoră complet pe tatăl său şi pe Harry; trecu pe lângă ei, ţinând strâns în mână un sul mare de perga­ment şi un mănunchi de pene de rezervă; avea spatele perfect rigid şi nasul în vânt. Ridurile din jurul gurii domnului Weas­ley se accentuară puţin, dar, în afară de aceasta, nu mai dădu nici un semn că îşi văzuse cel de-al treilea fiu.

― O să te duc direct înapoi ca să poţi să le dai şi celorlalţi vestea cea bună, zise el, făcându-i semn lui Harry să meargă înainte, după ce Percy urcă treptele către etajul nouă. O să te las în drum spre toaleta din Bethnal Green. Haide...

― Şi ce o să faceţi cu toaleta? întrebă Harry, zâmbind.

Deodată totul părea de cinci ori mai amuzant decât de obicei. Începea să se acomodeze cu gândul: fuseseră retrase acuzaţiile, avea să se întoarcă la Hogwarts.

― A, este un antiblestem destul de simplu, spuse domnul Weasley în timp ce urcară scările, dar, Harry, problema nu este repararea pagubelor, ci mai degrabă atitudinea din spatele vandalismului. Păcălirea Încuiaţilor poate să le pară amuzantă unor vrăjitori, însă este exprimarea unui lucru mult mai profund şi mai neplăcut, iar eu, unul...

Domnul Weasley se opri în mijlocul frazei. Tocmai ajun­seseră pe coridorul de la etajul nouă şi Cornelius Fudge stă­tea la câţiva metri de ei, vorbind în şoaptă cu un bărbat înalt, cu părul blond, lins, şi cu chipul ascuţit şi palid.

Cel din urmă se întoarse când le auzi paşii. Şi el se opri în mijlocul conversaţiei, iar ochii săi reci şi cenuşii se îngus­tară şi se aţintiră asupra feţei lui Harry.

― Măi, măi, măi... Patronus Potter, zise Lucius Reacre­dinţă calm.

Harry se simţi strivit, ca şi când s-ar fi lovit de ceva tare. Ultima dată văzuse acei ochi reci şi cenuşii prin găurile croite în gluga unui Devorator al Morţii, şi tot ultima dată auzise vocea acelui bărbat râzând într-un cimitir întunecat, în timp ce el era torturat de Lordul Cap-de-Mort. Lui Harry nu-i venea să creadă că Lucius Reacredinţă îndrăznea să-l privească în ochi; nu îi venea să creadă că era acolo, în Ministerul Magiei, şi nici că vorbea cu Cornelius Fudge, când Harry îi spusese lui Fudge cu nici o lună în urmă că Reacredinţă era un Devorator al Morţii.

― Domnul ministru tocmai îmi povestea că ai scăpat ca prin urechile acului, Potter, spuse domnul Reacredinţă tărăgănat. Absolut uimitor, modul în care reuşeşti să te strecori mereu prin crăpături foarte înguste, mai exact... da un şarpe.

Domnul Weasley îl apucă pe Harry de umăr, cu un gest prevenitor.

― Da, zise Harry, da, sunt foarte bun la scăpat.

Lucius Reacredinţă îşi ridică privirea către chipul dom­nului Weasley.

― Si mai este şi Arthur Weasley! Ce cauţi aici, Arthur?

― Aici lucrez, spuse domnul Weasley tranşant.

― Ei, nu chiar aici, nu? zise dl. Reacredinţă, ridicându-şi sprâncenele şi uitându-se la uşă peste umărul domnului Weas­ley. Parcă erai la etajul doi... nu faci ceva care implică furtul obiectelor făcute de Încuiaţi şi vrăjirea lor la tine acasă?

― Nu, se răsti domnul Weasley, ale cărui degete îi împun­geau acum umărul lui Harry.

― De fapt, ce căutaţi dumneavoastră aici? îl întrebă Harry pe Lucius Reacredinţă.

― Nu cred că treburile mele personale cu domnul ministru sunt problema ta, Potter, zise Reacredinţă, netezindu-şi roba.

Harry auzi limpede un zornăit delicat a ceea ce părea să fie un buzunar plin cu galbeni.

― Zău, doar pentru că eşti preferatul lui Dumbledore, nu trebuie să te aştepţi la aceeaşi indulgenţă şi de la noi ceilalţi... ce ziceţi, domnule ministru, să mergem la dumnea­voastră în birou?

― Desigur, spuse Fudge, întorcându-le spatele lui Harry domnului Weasley. Pe aici, Lucius.

Plecară împreună, vorbind încet. Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry până când dispărură în lift.

― De ce nu a aşteptat în faţa biroului lui Fudge, dacă aveau treburi de rezolvat? izbucni Harry furios. Ce căuta aici?

― Dacă mă întrebi pe mine, încerca să se strecoare în sala de judecată, zise domnul Weasley, părând foarte agitat şi ui­tându-se peste umăr, de parcă s-ar fi asigurat că nu putea să îi audă nimeni. Încerca să afle dacă ai fost sau nu exmatriculat. O să-i trimit un mesaj lui Dumbledore după ce te duc la sediu, ar trebui să ştie că Reacredinţă a vorbit iar cu Fudge.

― Şi, de fapt, ce treburi personale au ei doi?

― Aur, presupun, zise domnul Weasley supărat. Reacre­dinţă tot împarte cu generozitate în stânga şi în dreapta de ani întregi... Îl ajută să ajungă la oamenii care trebuie... atunci le poate cere favoruri... poate să amâne legi pe care nu le vrea promulgate... a, Lucius Reacredinţă are foarte multe relaţii.

Sosi liftul; era gol, în afara unui cârd de mesaje care zbu­rară în jurul capului domnului Weasley, când acesta apăsă pe butonul către atrium şi uşile se închiseră cu zgomot. Încercă să le dea la o parte enervat.

― Domnule Weasley, spuse Harry încet, dacă Fudge întâlneşte cu nişte Devoratori ai Morţii ca Reacredinţă, dacă se întâlneşte singur cu ei, de unde ştim că nu au aruncat Blestemul Imperius asupra lui?

― Să nu crezi că nu ne-am gândit şi noi, Harry, şopti dom­nul Weasley. Dar Dumbledore crede că Fudge acţionează după cum îl taie capul momentan ― ceea ce, după cum spune Dumbledore, nu este o veste foarte bună. Ar fi mai bine să nu vorbim despre asta acum, Harry.

Uşile se deschiseră, iar ei ajunseră în atriumul acum aproape părăsit. Eric, vrăjitorul de pază, era ascuns iar în spatele Profetului zilei. Tocmai trecuseră pe lângă fântâna aurie, când Harry îşi aduse aminte de ceva.

― Staţi puţin... Îi spuse el domnului Weasley şi, scoţându-şi săculeţul cu bani din buzunar, se întoarse la fântână.

Ridică privirea către chipul vrăjitorului chipeş, însă de aproape lui Harry i se păru cam şters şi distrat. Vrăjitoarea purta un zâmbet insipid, ca la un concurs de frumuseţe, şi, din câte ştia Harry despre goblini şi centauri, era foarte puţin pro­babil să se uite aşa fermecaţi la nişte oameni, oricine ar fi ei. Doar atitudinea spiriduşului de casă, de o senilitate desăvâr­şită, părea convingătoare. Zâmbind, cu gândul la ce ar zice Her­mione dacă ar vedea statuia spiriduşului, Harry răsturnă săcu­leţul şi goli în bazin nu doar zece galioni, ci întreg conţinutul.

― Ştiam eu! strigă Ron, sărind în sus. Tu reuşeşti să scapi tot timpul!

― N-aveau cum să nu retragă acuzaţiile, zise Hermione, care păruse sfârşită de teamă înainte ca Harry să intre în bu­cătărie, iar acum ţinea o mână tremurândă peste ochi. Nu erau deloc fondate, deloc.

― Însă toată lumea pare destul de uşurată, având în ve­dere că ştiaţi cu toţii că o să scap, zise Harry zâmbind.

Doamna Weasley îşi ştergea faţa cu şorţul, iar Fred, George şi Ginny imitau un fel de dans de război, cu un cân­tec care suna astfel: A scăpat, a scăpat, a scăpat...

― Ajunge! Liniştiţi-vă! strigă domnul Weasley, deşi zâm­bea şi el. Auzi, Sirius, Lucius Reacredinţă era la Minister...

― Poftim? zise Sirius tăios.

― A scăpat, a scăpat, a scăpat...

― Voi trei, terminaţi! Da, l-am văzut vorbind cu Fudge la etajul nouă, după care s-au dus împreună la Fudge în birou. Dumbledore ar trebui să ştie.

― Absolut, spuse Sirius. Îi spunem noi, nu-ţi face griji.

― Păi, ar fi bine să plec, mă aşteaptă o toaletă care vomită în Bethnal Green. Molly, o să întârzii, îi ţin locul lui Tonks, dar Kingsley s-ar putea să apară la cină...

― A scăpat, a scăpat, a scăpat...

― Ajunge ― Fred ― George ― Ginny! zise doamna Weasley, în timp ce domnul Weasley ieşea din bucătărie. Harry, dra­gul meu, vino şi stai jos, mănâncă ceva, abia dacă te-ai atins de micul dejun.

Ron şi Hermione se aşezară vizavi de el, părând mai fericiţi decât fuseseră de când băiatul ajunsese în Casa Cumplită, ia sentimentul de uşurare jucăuşă al lui Harry, care fusese oare cum afectat de întâlnirea cu Lucius Reacredinţă, se reîntoarse. Casa mohorâtă era dintr-o dată mai caldă şi mai primitoare; chiar şi Kreacher păru mai puţin urât când îşi băgă nasul ca un rât în bucătărie, ca să verifice sursa gălăgiei.

― Sigur, după ce a apărut Dumbledore lângă tine, nu mai aveau cum să te găsească vinovat, spuse Ron fericit, încăr­când acum farfuriile tuturor cu grămezi de piure de cartofi.

― Da, chiar mi-a venit în ajutor, spuse Harry.

Avea senzaţia că ar părea deosebit de nerecunoscător, şi în orice caz copilăros, dacă ar spune: "Totuşi, mi-aş dori să fi vorbit cu mine. Sau măcar să se fi uitat la mine."

Şi, în timp ce se gândi la asta, cicatricea de pe frunte îl ustură atât de tare, încât îşi puse mâna pe ea.

― Ce s-a întâmplat? zise Hermione speriată.

― Cicatricea, murmură Harry. Însă nu e nimic... mi se în­tâmplă mereu în ultimul timp...

Nici unul dintre ceilalţi nu observase ceva; acum toţi se serveau cu mâncare, în timp ce se bucurau de scăparea ca prin urechile acului a lui Harry; Fred, George şi Ginny încă mai cântau. Hermione părea destul de neliniştită, însă, îna­inte să poată spuse ceva, Ron zise fericit:

― Pariez că astă seară vine Dumbledore, ca să sărbăto­rească şi el cu noi.

― Nu cred că o să poată, Ron, zise doamna Weasley, pu­nând un platou imens cu friptură de pui în faţa lui Harry. Este foarte ocupat momentan.

― A SCĂPAT, A SCĂPAT, A SCĂPAT...

― TĂCEŢI DIN GURĂ! tună doamna Weasley.

*
Pe parcursul următoarelor câteva zile, Harry nu putu să nu observe că exista o persoană în Casa Cumplită, numărul doi­sprezece, care nu părea cu totul încântată că el avea să se întoarcă la Hogwarts. Sirius afişase o aparentă fericire când auzise pentru prima oară veştile, dând mâna cu Harry şi zâm­bind la fel ca toţi ceilalţi. Curând după aceea, însă, deveni mai posomorât şi mai sumbru decât înainte, vorbind mai puţin cu toată lumea, chiar şi cu Harry şi petrecând din ce în ce mai mult timp închis în dormitorul mamei sale cu Buckbeak.

― Să nu cumva să te simţi vinovat! zise Hermione hotărâtă, după ce Harry le împărtăşise ei şi lui Ron o parte din senti­mentele sale, în timp ce frecau un dulap mucegăit de la etajul trei, câteva zile mai târziu. Locul tău este la Hogwarts, iar Sirius o ştie. Sinceră să fiu, eu cred că este egoist.

― Eşti puţin cam dură, Hermione, zise Ron, încruntându-se, în timp ce încerca să îşi cureţe degetul de nişte mucegai care se lipise bine de degetul său. Nici tu nu ai vrea să fii blocată în casa asta de una singură.

― Nu o să fie singur! spuse Hermione. Este sediul Or­dinului Phoenix, nu-i aşa? Pur şi simplu şi-a făcut iluzii că Harry o să vină să stea aici cu el.

― Nu cred că este adevărat, zise Harry, storcându-şi cârpa. Nu mi-a dat un răspuns clar când l-am întrebat dacă pot să locuiesc cu el.

― Pur şi simplu nu a vrut să-şi facă şi mai multe iluzii, zise Hermione cu înţelepciune. Şi probabil că s-a simţit el însuşi puţin vinovat, pentru că am impresia că într-un fel spera să Iii exmatriculat. Atunci aţi fi fost amândoi nişte proscrişi.

― Termină! spuseră Ron şi Harry într-un glas, dar Her­mione doar ridică din umeri.

― Cum vreţi. Dar cred că mama lui Ron are dreptate şi Sirius nu îşi mai dă seama dacă eşti tu sau tatăl tău, Harry.

― Deci crezi că nu e întreg la minte? zise Harry enervat.

― Nu, cred doar că a stat singur foarte mult timp, spuse Hermione.

În acel moment, doamna Weasley intră în dormitor în spatele lor.

― Încă nu aţi terminat? zise ea, căutând ceva în dulap.

― Credeam că ai venit ca să ne spui să luăm o pauză! zise Ron cu amărăciune. Ştii de cât mucegai am scăpat de când am venit aici?

― Erai tare dornic să ajuţi Ordinul, spuse doamna Weas­ley. Poţi să îţi aduci contribuţia făcând ca locul ăsta să fie într-adevăr locuibil.

― Mă simt ca un spiriduş de casă.

― Ei bine, acum că înţelegi ce vieţi groaznice duc, poate că o să fii puţin mai activ în S.P.A.S.! spuse Hermione încre­zătoare, în timp ce doamna Weasley îi lăsă să-şi vadă de trea­bă. Ştii, poate că nu ar fi o idee rea să le arătăm oamenilor cât este de oribil să faci tot timpul curăţenie ― am putea să facem o curăţenie sponsorizată în camerei de zi a Cerce­taşilor. Toate câştigurile ar ajunge la S.P.A.S., ar ajuta la conştientizarea problemei şi s-ar strânge şi fonduri.

― Te sponsorizez eu, numai să nu mai vorbeşti de S.P.A.S., murmură Ron pe un ton enervat, însă în aşa fel încât să-l audă doar Harry.

Pe măsură ce se apropia sfârşitul vacanţei, Harry se trezi visând cu ochii deschişi la Hogwarts din ce în ce mai des; abia aştepta să îl revadă pe Hagrid, să joace vâjthaţ, chiar să se plimbe printre straturile de legume până la serele de Ierbologie; ar fi fost un regal doar să părăsească această casă veche, plină de praf, unde jumătate dintre dulapuri erau încă zăvorâte şi Kreacher lansa insulte din umbră când tre­ceai pe lângă el, deşi Harry avea grijă să nu spună nimic de genul acesta când era Sirius prin preajmă.

Adevărul era că viaţa în sediul mişcării anti-Cap-de-Mort nu era nici pe departe atât de interesantă sau antrenantă cum se aşteptase Harry înainte să o trăiască pe pielea sa. Deşi membrii Ordinului Phoenix veneau şi plecau în mod regulat, rămânând uneori la masă, în alte dăţi stând doar câteva minute şi vorbind în şoaptă, doamna Weasley avea grijă ca Harry şi ceilalţi să nu poată trage cu urechea (fie ea Extensibilă sau normală) şi nimeni, nici măcar Sirius, nu părea să fie de părere că Harry trebuia să ştie mai multe decât auzise în seara sosirii.

Chiar în ultima zi de vacanţă, Harry curăţa cuşca lui Hedwig de pe dulap, când Ron intră în cameră, aducând câteva plicuri.

― Au venit listele cu manualele, zise el, aruncând unul dintre plicuri spre Harry, care stătea în picioare pe un scaun. Era şi timpul, credeam că au uitat, de obicei vin mult mai devreme...

Harry mătură ultimele găinaţuri într-un sac şi îl aruncă peste capul lui Ron într-un coş de gunoi care îl înghiţi şi râgâi cu putere. Apoi îşi deschise scrisoarea. Conţinea două foi de pergament: una care reamintea, ca de obicei, că semestrul începea pe întâi septembrie; cealaltă în care i se spunea de ce cărţi urma să aibă nevoie în anul care stătea să înceapă.

― Doar două noi, zise el, citind lista, Cartea standard de vrăji, Anul 5, de Miranda Şoimtimid, şi Teoria magică a apă­rării, de Wilbert Slinkhard.

Poc.

Fred şi George îşi făcură Apariţia chiar lângă Harry. Acum era atât de obişnuit cu asta, încât nici măcar nu căzu de pe scaun.

― Tocmai ne gândeam cine a adăugat cartea lui Slink­hard, zise Fred, începând conversaţia.

― Fiindcă asta înseamnă că Dumbledore a găsit un nou profesor de Apărare contra Magiei Negre, spuse George.

― Era şi timpul, zise Fred.

― La ce te referi? întrebă Harry, ajungând lângă ei.

― Păi, acum câteva săptămâni i-am auzit vorbind pe mama şi pe tata cu Urechile Extensibile, îi spuse Fred lui Harry, şi, din câte ziceau, lui Dumbledore îi era foarte greu să găsească pe cineva care să accepte postul în acest an.

― Nu este deloc surprinzător, dacă te gândeşti la ce s-a întâmplat cu ultimii patru, nu? spuse George.

― Unul concediat, unul mort, unul cu memoria ştearsă şi unul închis nouă luni într-un cufăr, zise Harry, numărându-i pe degete. Da, înţeleg ce vrei să spui.

― Ron, ce-i cu tine? întrebă Fred.

Ron nu răspunse. Harry se uită în jur. Ron stătea com­plet nemişcat, cu gura uşor întredeschisă, uitându-se cu ochii mari la scrisoarea de la Hogwarts.

― Ce s-a întâmplat? zise Fred nerăbdător, ducându-se lângă Ron ca să-i citească pergamentul peste umăr.

Şi Fred rămase cu gura căscată.

― Perfect? zise el, holbându-se la scrisoare fără a-i veni să creadă. Perfect?

George sări înainte, înşfăcă plicul din cealaltă mână a lui Ron şi îl răsturnă. Harry văzu ceva roşu cu auriu căzându-i în palmă lui George.

― Imposibil, zise George pe un ton şters.

― Trebuie să fie o greşeală, spuse Fred, smulgând scrisoa­rea din mâna lui Ron şi ţinând-o în lumină, de parcă ar fi căutat o pată de apă. Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar face pe Ron Perfect.

Capetele gemenilor se întoarseră la unison şi amândoi se uitară la Harry cu ochii mari.

― Am crezut că-i rândul tău! spuse Fred, pe un ton care sugera că Harry îi păcălise cumva.

― Am crezut că Dumbledore urma să te aleagă pe tine! zise George indignat.

― După ce ai câştigat Turnirul Trivrăjitor şi tot tacâmul! zise Fred.

― Presupun că toate chestiile alea trebuie să fi atârnat împotriva lui, îi spuse Fred lui George.

― Da, zise Fred încet. Da, le-ai făcut prea multe probleme, amice. Mă rog, măcar unul dintre voi îşi ştie priorităţile.

Se duse la Harry şi îl bătu pe umăr, în timp ce îi arunca o privire nimicitoare lui Ron.

― Perfect... micuţul Ronnie cel Perfect.

― Aaaah, mama o să fie îngrozitoare, mormăi George, aruncându-i înapoi insigna lui Ron, de parcă ar fi putut să-l contamineze.

Ron, care încă nu spusese nimic, luă insigna, se uită la ea o clipă, apoi i-o întinse lui Harry, de parcă ar fi cerut în tăcere confirmarea că era adevărată. Harry o luă de la el. Pe leul Cercetaşilor era gravat un "P" mare. Văzuse o insignă identică în pieptul lui Percy în prima sa zi la Hogwarts.

Uşa se dădu în lături. Hermione intră ca o furtună în cameră, rumenă în obraji şi cu părul fluturându-i. Avea un plic în mână.

― Ai... ai primit... ?

Zări insigna în mâna lui Harry şi scoase un ţipăt.

― Ştiam eu! zise ea entuziasmată, arătând scrisoarea. Şi eu, Harry, şi eu!

― Nu, zise Harry repede, punând imediat insigna înapoi în mâna lui Ron. Ron, nu eu.

― El ― poftim?

― Ron este Perfect, nu eu, spuse Harry.

― Ron? zise Hermione, rămânând cu gura căscată. Dar... eşti sigur? Adică...

Se făcu roşie ca focul, când Ron se uită la ea cu o expre­sie sfidătoare pe chip.

― Este numele meu pe scrisoare, zise el.

― Eu... spuse Hermione, părând cu totul uluită. Eu... păi... uau! Bravo, Ron! Este extrem de...

― Neaşteptat, spuse George, încuviinţând din cap.

― Nu, zise Hermione, roşind mai tare ca niciodată, nu, nu este... Ron a făcut o grămadă de... este foarte...

Uşa din spatele ei se deschise puţin mai larg şi doamna Weasley intră cu spatele în cameră, aducând un maldăr de robe proaspăt spălate.

― Ginny mi-a zis că în sfârşit a venit lista cu cărţile, zise ea, uitându-se în jur la toate plicurile, ducându-se lângă pat şi începând să sorteze robele în două mormane. Dacă mi le daţi mie, mă duc pe Aleea Diagon după-amiaza asta şi vă cumpăr cărţile, în timp ce voi vă faceţi bagajele. Ron, o să trebuiască să-ţi mai cumpăr o pijama, asta este prea scurtă cu cel puţin doisprezece centimetri, nu pot să cred cât de repede creşti... ce culoare preferi?

― Ia-i una roşu cu auriu, ca să se asorteze cu insigna, zise George, zâmbind batjocoritor.

― Să se asorteze cu ce? spuse doamna Weasley netedă, împachetând o pereche de şosete maro şi punându-le peste maldărul lui Ron.

― Cu insigna, spuse Fred, părând să vrea să termine cât mai repede cu partea cea mai neplăcută. Noua şi străluci­toarea sa insignă de Perfect.

Dură puţin până când cuvintele lui Fred pătrunseră din­colo de preocuparea doamnei Weasley pentru pijama.

― Insigna... dar... Ron, nu-mi spune că eşti...?

Ron îşi ridică insigna.

Doamna Weasley scoase un ţipăt la fel cu cel al lui Hermione.

― Nu pot să cred! Nu pot să cred! Vai, Ron, minunat! Perfect! La fel ca toţi din familie!

― Şi eu şi Fred ce suntem, vecinii? spuse George indignat, în timp ce mama sa îl împinse la o parte şi îşi aruncă braţele în jurul mezinului.

― Stai să audă tatăl tău! Ron, sunt atât de mândră de tine, ce veste minunată, ai putea ajunge premiantul şcolii, exact ca Bill şi Percy, este primul pas! Vai, ce întâmplare, cu atâtea griji, sunt încântată, vai, Ronnie...

Fred şi George scoaseră câteva zgomote scârbite în spatele ei, dar doamna Weasley nu îşi dădu seama; cu braţele strânse în jurul gâtului lui Ron, îi acoperea cu pupături faţa care i se făcuse de un roşu mai aprins decât cel de pe insignă.

― Mamă... nu... mamă, vino-ţi în fire... murmură el, încer­când să o facă să îl lase în pace.

Îi dădu drumul şi zise pe nerăsuflate:

― Ei bine, ce să fie? Lui Percy i-am dat o bufniţă, însă, desigur, tu ai una deja.

― C-ce vrei să spui? zise Ron, părând să nu îndrăznească să-şi creadă urechilor.

― Trebuie să primeşti o recompensă frumoasă! zise doamna Weasley cu drag. Ce zici de o nouă serie de robe?

― I-am luat deja, zise Fred acru, care părea să regrete cu adevărat această generozitate.

― Sau un cazan nou, cel vechi al lui Charlie a început să ruginească. Sau un alt şobolan, ţi-a plăcut întotdeauna de Scabbers...

― Mamă, spuse Ron plin de speranţă, pot să primesc o mătură nouă?

Doamnei Weasley îi cam pieri zâmbetul; măturile erau scumpe.

― Nu una foarte bună! se grăbi să adauge Ron. Doar ― doar una nouă...

Doamna Weasley ezită, iar apoi zâmbi.

― Sigur că da... ar trebui să plec, dacă am de cumpărat şi o mătură. Ne vedem mai târziu... micuţul Ronnie, Perfect! Şi nu uitaţi să vă pregătiţi cuferele... Perfect... vai, m-a apu­cat tremuratul!

Îl mai pupă o dată pe Ron pe obraz, îşi trase nasul cu pu­tere şi ieşi valvârtej din cameră.

Fred şi George se uitară unul la altul.

― Nu te superi dacă noi nu te pupăm, nu-i aşa, Ron? zise Fred cu o voce fals neliniştită.

― Am putea face o reverenţă, dacă vrei, spuse George.

― Ah, terminaţi, zise Ron, încruntându-se la ei.

― Sau ce? spuse Fred, cu un rânjet malefic pe chip. O să ne dai ore de detenţie?

― Mi-aş dori să-l văd încercând, zise George batjocoritor.

― Ar putea să o facă, dacă nu aveţi grijă! spuse Hermione supărată.

Fred şi George izbucniră în râs şi Ron şopti:

― Las-o baltă, Hermione.

― O să trebuiască să avem grijă ce facem, George, spuse Fred, prefăcându-se că tremură, cu ăştia doi pe urmele noastre...

― Da, se pare că în sfârşit s-au terminat zilele noastre de încălcare a legilor, zise George, dând din cap.

Şi, cu un alt poc răsunător, gemenii Dispărură.

― Ăştia doi! spuse Hermione mânioasă, uitându-se La tavanul dincolo de care putea să-i audă pe Fred şi pe George râzând în hohote în camera de deasupra. Nu îi băga în seamă, Ron, sunt doar invidioşi!

― Nu cred că sunt invidioşi, spuse Ron şovăitor, uitându-se şi el la tavan. Mereu au zis că numai idioţii ajung Perfecţi.. Totuşi, adăugă el pe un ton mai vesel, nu au avut niciodată mături noi! Mi-aş dori să merg cu mama şi să aleg... nu va putea niciodată să îşi permită o... Nimbus, dar a apărut noua Măturin, asta ar fi grozavă... da, cred că o să mă duc să-i spun că aş vrea o Măturin, ca să ştie...

Ieşi grăbit din cameră, lăsându-i pe Harry şi pe Hermione singuri.

Dintr-un motiv doar de el ştiut, Harry îşi dădu seama că nu vroia să se uite la Hermione. Se întoarse spre patul său, îşi luă maldărul de robe curate pe care le pusese doamna Weasley acolo şi străbătu camera până la cufăr.

― Harry? zise Hermione încet.

― Bravo, Hermione, spuse Harry atât de călduros, încât nu semăna deloc cu vocea lui, şi evitând în continuare să c privească. Extraordinar. Perfect. Minunat.

― Mersi, zise Hermione. Hm ― Harry ― pot să o împrumut pe Hedwig ca să le spun părinţilor mei? O să fie tare mul­ţumiţi ― adică Perfect este un cuvânt care le place tare mult.

― Sigur, nici o problemă, zise Harry, pe acelaşi ton îngrozitor de călduros şi de fals. Ia-o!

Se aplecă peste cufăr, îşi aranjă robele şi pretinse că încerca să găsească ceva, în timp ce Hermione se duse la dulap şi o chemă pe Hedwig. Trecură câteva clipe; Harry auzi uşa închizându-se, însă rămase aplecat, ascultând; singurele sunete pe care le auzea erau râsetele batjocoritoare ale tabloului gol de pe perete şi coşul de gunoi din colţ care înghiţea cu sughiţuri găinaţurile de bufniţă.

Se ridică şi se uită în spatele său. Hermione plecase, Hedwig la fel. Harry traversă camera grăbit, închise uşa, apoi se întoarse încet la patul său şi se întinse, uitându-se în gol la partea de jos a dulapului.

Uitase complet că Perfecţii erau aleşi în anul cinci. Fusese prea neliniştit gândindu-se la posibilitatea exmatriculării pen­tru a se mai gândi şi la faptul că insignele erau menite anu­mitor persoane. Dar chiar dacă şi-ar fi amintit... chiar dacă s-ar fi gândit la asta... la ce s-ar fi aşteptat?