Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Poc. Gemeni morţi. Poc. Percy mort. Poc. Harry mort...

― Doamnă Weasley, ieşiţi de-aici! strigă Harry, uitându-se la propriul cadavru de pe podea. Lăsaţi pe altcineva să...

― Ce se întâmplă?

Lupin intrase în fugă în cameră, urmat îndeaproape de Sirius, cu Moody şchiopătând în urma lor. Lupin se uită de la doamna Weasley la Harry cel mort de pe podea şi păru să înţeleagă într-o clipă. Scoţându-şi propria baghetă, zise foarte hotărât şi limpede:

― Ridiculus!

Cadavrul lui Harry dispăru. O sferă argintie rămăsese plutind în aer deasupra locului unde zăcuse. Lupin îşi mai flutură o dată bagheta şi sfera dispăru într-un nor de fum.

― Vai ― vai ― vai! îngăimă doamna Weasley şi izbucni în hohote de plâns, cu faţa ascunsă în mâini.

― Molly, zise Lupin mohorât, apropiindu-se de ea. Molly, nu...

În clipa următoare, femeia plângea din tot sufletul pe umărul lui Lupin.

― Molly, a fost doar un Bong, zise el liniştitor, mângâind-o pe cap. Doar un Bong tâmpit...

― Îi văd m-m-morţi tot timpul! gemu doamna Weasley pe umărul lui. Tot t-t-timpul! Am v-v-visat...

Sirius se uită la locul de pe covor unde zăcuse Bongul, pre­făcându-se că era cadavrul lui Harry. Moody se uită la Harry, care îi evită privirea. Avea sentimentul ciudat că ochiul magic al lui Moody îl urmărise de când plecase din bucătărie.

― N-n-nu-i spuneţi lui Arthur, zise acum doamna Weasley, stăpînindu-şi lacrimile şi ştergându-se de zor la ochi cu manşetele. N-n-nu vreau să ştie... sunt o toantă...

Lupin îi dădu o batistă şi ea îşi suflă nasul.

― Harry, îmi pare tare rău. Ce-oi fi crezând despre mine? spuse ea nesigur. Nu pot să scap nici măcar de un Bong...

― Fiţi serioasă, zise Harry, încercând să zâmbească.

― Dar sunt doar a-a-atât de îngrijorată, spuse ea, şiroindu-i iar lacrimi din ochi. Jumătate din familie este în Ordin, o s-s-să fie un miracol dacă o să scăpăm cu toţii ... şi P-P-Percy nu vorbeşte cu noi... dacă se î-î-întâm­plă ceva groaznic şi nu am r-r-reuşit să ne împăcăm cu el? Şi ce o să se întâmple dacă eu şi Arthur o să fim ucişi, cine o s-s-să aibă grijă de Ron şi de Ginny: ?

― Ajunge, Molly, spuse Lupin hotărât. Nu este ca data tre­cută. Ordinul este mult mai bine pregătit, suntem în avan­taj, ştim ce are de gând Cap-de-Mort―

Doamna Weasley scoase un mic chiţăit de frică la auzul numelui.

― Hai, Molly, zău, e timpul să te obişnuieşti să-i auzi numele ― uite, nu pot să-ţi promit că nu o să fie nimeni rănit, nimeni nu poate promite aşa ceva, însă suntem într-o situaţie mult mai bună decât eram data trecută. Tu n-ai fost în Ordin atunci, nu înţelegi. Data trecută eram în inferiori­tate numerică, eram de douăzeci de ori mai puţini decît Devoratorii Morţii, iar ei ne eliminau unul câte unul...

Harry se gândi iar la poză, la chipurile zâmbitoare ale părinţilor lui. Ştia că Moody îl urmărea în continuare.

― Nu-ţi face griji pentru Percy, zise Sirius brusc. O să se dea pe brazdă. Nu mai este mult până când Cap-de-Mort va ieşi în faţă; după ce o va face, tot Ministerul ne va implora să-i iertăm. Şi nu sunt foarte sigur că o să le acceptăm scuzele, adăugă el încrâncenat.

― Cât despre cine va avea grijă de Ron şi de Ginny, dacă muriţi tu şi Arthur, zise Lupin, schiţând un zâmbet, ce crezi că o să facem, o să-i lăsăm să moară de foame?

Doamna Weasley surâse tremurând.

― Sunt o toantă, murmură ea din nou, ştergându-se la ochi. Dar Harry, care închise uşa de la dormitor în urma sa la vreo zece minute după aceea, nu putea să o considere toan­tă pe doamna Weasley. Încă îşi vedea părinţii zâmbindu-i din fotografia veche şi ponosită, neştiind că vieţile lor, ca şi cele ale multora din jur, se apropiau de sfârşit. Imaginea Bongului care lua pe rând forma cadavrului fiecărui mem­bru al familiei Weasley îi tot apărea în faţa ochilor.

Cu totul pe neaşteptate, cicatricea de pe frunte îl ustură iar extrem de dureros şi stomacul scoase nişte zgomote groaznice.

― Termină, zise el hotărât, frecându-şi cicatricea, în timp ce durerea slăbi.

― Primul semn de nebunie, când vorbeşti cu propriul cap, spuse o voce vicleană din tabloul gol de pe perete.

Harry o ignoră. Se simţea mai bătrân ca niciodată şi i se părea extraordinar că, doar cu o oră în urmă, îşi făcuse griji din cauza unui magazin de glume şi a celui care primise o insignă de Perfect.

CAPITOLUL X