Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Corupţie în Liga de Vâjthaţ:

Cum au luat Tornadele puterea

Secretele vechilor rune dezvăluite

Sirius Black: Răufăcător sau victimă?
― Pot să o iau puţin? o întrebă Harry nerăbdător pe Luna

Fata încuviinţă din cap, privindu-i în continuare pe Ron cu respiraţia tăiată de râs.

Harry deschise revista şi-i cercetă cuprinsul. Până în acea clipă uitase complet de revista pe care i-o înmânase Kingsley domnului Weasley ca să i-o dea lui Sirius, însă trebuie să fi fost acest număr din Zeflemistul.

Găsi pagina şi începu să citească emoţionat articolul.

Şi acesta era ilustrat de o caricatură destul de nereuşit; de fapt, Harry nu şi-ar fi dat seama că era Sirius, dacă nu ar fi avut un text explicativ. Sirius stătea cu bagheta scoasă pe un morman de oase de om. Titlul articolului era:
SIRIUS BLACK ― ATÂT DE NEGRU PE CÂT SE ZICI

Un criminal notoriu, sau un nevinovat cântăreţ de succes?
Harry trebui să citească prima propoziţie de mai multe ori înainte să fie convins că nu o înţelesese greşit. De când era Sirius un cântăreţ de succes?
De paisprezece ani Sirius Black e considerat vinovat de uciderea în masă a doisprezece Încuiaţi nevinovaţi şi a unui vrăjitor. Eva darea îndrăzneaţă de acum doi ani din Azkaban a declanşat cea mai complexă vânătoare de oameni organizată vreodată de Minis­terul Magiei. Nici unul dintre noi nu ne-am întrebat dacă merită să fie prins iar şi predat Dementorilor.

DAR OARE CHIAR MERITĂ?

Tocmai au ieşit la lumină noi probe uluitoare, conform căro­ra e posibil ca Sirius Black să nu fi comis crimele pentru care a fost trimis în Azkaban. De fapt, Doris Purkiss, din Little Norton, Calea Acanţilor numărul 18, spune că se prea poate ca Black să nici nu fi fost la locul crimei.

Ceea ce nu înţeleg oamenii este că Sirius Black este un pseudo­nim, zise doamna Purkiss. Cel pe care lumea îl consideră Sirius Black este de fapt Stubby Boardman, vocalistul unei formaţii în vo­gă, Hobgoblinii, care s-a retras din viaţa publică după ce a fost lo­vit cu o rapiţă sălbatică în ureche într-un concert ţinut în biserica din Little Norton, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Eu l-am recunoscut din clipa în care i-am văzut poza în ziar. Adevărul este că Stubby nu ar fi avut cum să comită acele crime, pentru că în zi­ua în cauză s-a întâmplat să se bucure de o cină romantică în com­pania mea. I-am scris Ministrului Magiei şi aştept ca acesta să îl reabiliteze cu desăvârşire pe Stubby, alias Sirius, în orice moment.
Harry termină de citit şi se uită la pagină, nevenindu-i să creadă. Poate că era o glumă, îşi zise el, poate că în revista aceasta se publicau adeseori înşelătorii. Dădu câteva pagini înapoi şi găsi articolul despre Fudge.
Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a negat că are vreun plan de a lua în stăpânire conducerea Băncii Gringotts, când a fost ales Ministrul Magiei, cu cinci ani în urmă. Fudge a insis­tat mereu că nu îşi doreşte nimic mai mult decât să "coopereze în pace" cu cei care ne păzesc aurul.

DAR OARE CHIAR ASTA DOREŞTE?

Surse apropiate Ministrului ne-au dezvăluit de curând că am­biţia supremă a lui Fudge este să obţină controlul resurselor de aur ale goblinilor şi că nu va ezita să folosească forţa dacă va fi nevoie.

"Şi nici nu ar fi pentru prima oară", a declarat un funcţionar din Minister. Cornelius "Sfarmă-Goblini" Fudge, aşa îi spun pri­etenii. Dacă l-aţi putea auzi când crede că nu-l aude nimeni, vai, vorbeşte mereu de goblinii cărora le-a făcut de petrecanie; a pus să fie înecaţi, a pus să fie aruncaţi de pe clădiri, a pus să fie otrăviţi, sau a pus să se facă plăcinte din ei...
Harry nu mai citi mai departe. Fudge o fi avut multe defecte, dar lui Harry îi era foarte greu să şi-l imagineze or­donând coacerea unor plăcinte din goblini. Frunzări restul revistei. Oprindu-se la fiecare câteva pagini, citi: o acuzaţie conform căreia Tornadele din Tutshill câştigau teren Liga de Vâjthaţ printr-o combinaţie de şantaj, mături ferme cate ilegal şi tortură; un interviu cu un vrăjitor care pretin­dea că zburase pe lună pe o Măturin Şase şi adusese un sac de broaşte de pe lună, ca să o dovedească; plus un articol despre vechile rune, care cel puţin explica de ce citea Luna Zeflemistul cu susul în jos. Conform revistei, dacă inversai runele, obţineai o vrajă care transforma urechile duşmanu­lui în fructe. De fapt, în comparaţie cu restul articolelor din Zeflemistul, ideea că Sirius ar putea să fie de fapt vocalistul Hobgoblinilor era destul de raţională.

― Ai găsit ceva interesant? îl întrebă Ron când Harry închise revista.

― Sigur că nu, spuse Hermione usturător, înainte ca Harry să poată să răspundă. Zeflemistul este o tâmpenie, toată lumea ştie.

― Ba pardon, zise Luna, a cărei voce îşi pierduse deodată nota visătoare. Tatăl meu este editorul.

― Eu ― ah, spuse Hermione, părând stânjenită. Păi... are unele părţi interesante... adică, este destul de...

― Aş vrea să mi-o dai înapoi, spuse Luna cu răceală şi, aplecându-se o smulse din mâinile lui Harry.

Dând paginile până la numărul cincizeci şi şapte, o întoarse din nou cu susul în jos şi dispăru în spatele ei, exact când uşa compartimentului se deschise pentru a treia oară.

Harry se uită în jur; se aşteptase la aşa ceva, însă asta nu făcea cu nimic mai plăcută întâlnirea cu Draco Reacredinţă, care îi rânjea încadrat de amicii săi, Crabbe şi Goyle.

― Ce e? zise el agresiv, înainte ca Reacredinţă să poată deschide gura.

― Ai grijă cum te porţi, Potter, sau o să-ţi dau ore de de­tenţie, zise rar Reacredinţă, care avea părul blond şi lins şi bărbia ascuţită, exact ca tatăl lui. Ştii, spre deosebire de tine, eu am fost numit Perfect, ceea ce înseamnă că, spre deose­bire de tine, am dreptul de a pedepsi.

― Da, zise Harry, dar tu, spre deosebire de mine, eşti un idiot, aşa că ieşi şi lasă-ne în pace.

Ron, Hermione, Ginny şi Neville râseră. Reacredinţă strânse din dinţi.

― Spune-mi, Potter, cum e să ţi-o ia înainte Weasley? întrebă el.

― Taci din gură, Reacredinţă, zise Hermione tăios.

― Se pare că am atins punctul sensibil, spuse Reacredinţă, rânjind. Ei bine, ai grijă ce faci, Potter, pentru că îţi voi fi pe urme ca un câine, în caz că vei călca greşit.

― Ieşi! spuse Hermione, ridicându-se.

Râzând batjocoritor, Reacredinţă îi aruncă o privire male­fică lui Harry şi plecă, cu Crabbe şi Goyle mergând greoi în ur­ma lui. Hermione trânti uşa compartimentului după ei şi se întoarse să se uite la Harry, care îşi dădu seama imediat că şi ea realizase ce spusese Reacredinţă şi era la fel de enervată ca el.

― Aruncă-mi încă o broască, zise Ron, care era clar că nu observase nimic.

Harry nu putea să vorbească liniştit de faţă cu Neville şi Luna. Schimbă o altă privire neliniştită cu Hermione, iar apoi se uită pe fereastră.

Crezuse că faptul că Sirius venise cu el la gară fusese destul de distractiv, dar deodată i se păru ceva nesăbuit, da­că nu chiar periculos... Hermione avusese dreptate... Sirius nu ar fi trebuit să fi venit. Dacă domnul Reacredinţă obser­vase câinele negru şi îi spusese lui Draco? Dacă îşi dăduse seama că soţii Weasley, Lupin, Tonks şi Moody ştiau unde se ascundea Sirius? Sau fusese doar o coincidenţă că Reacre­dinţă folosise cuvântul "câine"?

Vremea rămase incertă, în timp ce se îndreptau spre nord. Ploaia udă ferestrele destul de discret, apoi soarele îşi făcu apariţia efemer, înainte să fie iar acoperit de nori. Pe urmă se aşternu întunericul şi în vagoane se aprinseră lămpile. Luna strânse Zeflemistul, îl puse cu grijă în geantă şi în schimb începu să se holbeze la toţi cei care erau în compartiment.

Harry stătea cu fruntea lipită de geamul trenului, încer­când să zărească primul Şcoala Hogwarts din depărtare, însă era o noapte fără lună şi fereastra brăzdată de ploaie era murdară.

― Ar fi bine să ne schimbăm, zise Hermione până la urmă, şi toţi îşi deschiseră cuferele fără greutate şi îşi scoa­seră robele de şcoală.

Ea şi Ron îşi prinseră cu grijă insignele de Perfecţi în piept. Harry îl văzu pe Ron uitându-se la reflecţia sa din gea­mul întunecat.

În sfârşit, trenul începu să încetinească şi auziră obişnui­ta gălăgie, în timp ce toţi elevii se îmbulziră să-şi strângă bagajele şi animalele, pregătiţi să coboare. Având în vedere că Ron şi Hermione trebuiau să supravegheze coborârea, dispărură iar din vagon, lăsându-i pe Harry şi pe ceilalţi să aibă grijă de Şmecherilă şi de Pigwidgeon.

― Duc eu bufniţa aia, dacă vrei, îi spuse Luna lui Harry, întinzând mâna spre Pigwidgeon, în timp ce Neville îl băga pe Trevor cu grijă într-un buzunar interior.

― Ah ― ăă ― mersi, spuse Harry, dându-i colivia şi ţinând-o mai bine pe Hedwig în braţe.

Ieşiră cu greu din compartiment, simţind prima înţepătură a aerului nopţii pe feţe când se alăturară mulţimii de pe culoar. Încet, avansară către uşi. Harry simţi mirosul de pini care încadrau aleea către lac. Coborâră pe peron şi se uitară în jur, cuvintele familiare: "Anul întâi aici... cei din anul întâi... "

Însă nu le auzi. În schimb, o voce destul de diferită, o voce vioaie, de femeie, strigă:

― Cei din primul an să se alinieze aici, vă rog! Toţi cei din anul întâi să vină la mine !

Un felinar se apropie clătinându-se de Harry şi, la lumi­na sa, văzu bărbia proeminentă şi tunsoarea severă a profe­soarei Grubbly-Plank, vrăjitoarea care îi ţinuse locul lui Hagrid pentru o vreme la lecţiile de Grijă pentru Animalele Magice de anul trecut.

― Unde e Hagrid? zise el tare.

― Nu ştiu, spuse Ginny, dar ar fi bine să ne dăm din drum, blocăm uşa.

― A, da...

Harry şi Ginny fură despărţiţi cât timp merseră de-a lun­gul peronului şi ieşiră din gară. Înghiontit în mulţime, Harry se strădui să îl zărească pe Hagrid prin întuneric; tre­buia să fie acolo, Harry contase pe asta ― revederea cu Hagrid era unul dintre lucrurile pe care le aşteptase de atâta timp. Însă nu era nici urmă de el.