Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Am fost un prost că nu m-am aşteptat la aşa ceva, îşi zise el supărat, în timp ce mergea pe holurile mult mai goale de la etaj. Sigur că toată lumea se holba la el; cu două luni în urmă, ieşise din labirintul Turnirului Trivrăjitor ţinând în braţe cadavrul unui coleg şi susţinând că îl văzuse pe Cap-de-Mort recăpătându-şi puterile. Semestrul trecut nu avu­sese timp să explice ce se întâmplase înainte să plece toţi acasă ― chiar dacă se simţise în stare să spună întregii şcoli povestea detaliată a evenimentelor înfiorătoare care avu­seseră loc în cimitir.

Harry ajunsese la capătul holului către camera de zi a Cercetaşilor şi se oprise în faţa portretului Doamnei Grase, înainte să-şi fi dat seama că nu ştia noua parolă.

― Ăă... zise el mohorât, uitându-se la Doamna Grasă care îşi netezi faldurile rochiei de satin roz şi îi întoarse privirea hotărâtă.

― Nu ştii parola, nu intri, spuse ea cu un aer superior.

― Harry, o ştiu eu! gâfâi cineva în spatele lui.

Se întoarse şi îl văzu pe Neville alergând spre el.

― Ghici ce e? De data asta chiar o să pot să o ţin minte, zise el şi-i vântură prin faţă micuţul cactus pipernicit pe care i-l arătase în tren. Mimbulus mimbletonia!

― Corect, spuse Doamna Grasă, iar tabloul se deschise către ei ca o uşă, dezvăluind o gaură rotundă în peretele din spatele său, prin care intrară acum Harry şi Neville.

Camera de zi a Cercetaşilor era la fel de primitoare ca întotdeauna ― o plăcută cameră circulară, plină de fotolii moi, ponosite, şi de mese vechi şi instabile. În şemineu sfâ­râia vesel un foc, şi câteva persoane îşi încălzeau mâinile, înainte să urce către dormitoarele lor; în partea cealaltă a camerei, Fred şi George Weasley prindeau ceva în piuneze la avizier. Harry le făcu cu mâna în semn de noapte bună şi se îndreptă direct spre uşa dormitoarelor băieţilor; în mo­mentul acela nu îi prea ardea de vorbă. Neville îl urmă.

Dean Thomas şi Seamus Finnigan ajunseseră primii în cameră şi erau în mijlocul acţiunii de acoperire a pereţilor din jurul paturilor lor cu afişe şi poze. Vorbeau când Harry deschise uşa, dar, văzându-i, se opriră subit. Harry se între­bă dacă vorbeau într-adevăr despre el şi apoi dacă nu cumva începuse să fie paranoic.

― Bună, zise el, ducându-se la cufărul său şi deschizându-i.

― Salut, Harry, spuse Dean, care îşi punea o pijama în culorile echipei West Ham. Cum a fost în vacanţă?

― Nu a fost rău, murmură Harry, având în vedere că o relatare adevărată a vacanţei sale ar fi durat toată noaptea şi că nu era în stare de aşa ceva. Dar pentru tine?

― A fost bine, râse Dean. Oricum, mai bună decât a lui Seamus, din câte mi-a zis.

― De ce, Seamus, ce s-a întâmplat? întrebă Neville, în timp ce îşi punea cu afecţiune Mimbulus mimbletonia pe noptieră.

Seamus nu răspunse imediat; de fapt, cam trăgea de timp, asigurându-se că afişul său cu echipa de vâjthaţ Kenmare Kes­trels era bine plasat. Apoi spuse, fiind încă cu spatele la Harry:

― Mama nu a vrut să mă mai întorc aici.

― Poftim? zise Harry, oprindu-se în timp ce se dezbrăca de robe.

― Nu a vrut să mă întorc la Hogwarts.

Seamus lăsă afişul deoparte şi îşi scoase şi el pijamaua din cufăr, continuând să-i evite privirea lui Harry.

― Dar ― de ce? spuse Harry uimit.

Ştia că mama lui Seamus era vrăjitoare, motiv pentru care nu putea să înţeleagă de ce începuse să semene cu familia Dursley.

Seamus nu răspunse până când nu îşi puse pijamaua.

― Păi, spuse el pe un ton calculat, presupun... că din cauza ta.

― Ce vrei să spui? zise Harry imediat.

Inima îi bătea cam repede. Avea vaga senzaţie că era atacat.

― Păi, spuse Seamus iar, continuând să evite privirea lui Harry, ea... ăă... ei bine, nu eşti numai tu de vină, ci şi Dumbledore...

― Crede ce scrie în Profetul zilei? spuse Harry. Crede că eu sunt un mincinos şi că Dumbledore este un bătrân tâmpit?

Seamus îşi ridică privirea spre el.

― Da, ceva de genul ăsta.

Harry nu spuse nimic. Îşi aruncă bagheta pe noptieră, îşi dădu jos robele, le băgă supărat în cufăr şi se îmbrăcă şi el în pijama. Se săturase; se săturase să fie cel la care se holba lumea şi despre care se vorbea tot timpul. Dacă ar fi avut idee vreunul din ei cum era să fii cel căruia i se întâmplaseră toate acestea... doamna Finnigan habar nu avea, o proastă, îşi zise el necruţător.

Se vârî în pat şi dădu să tragă draperiile în jurul lui, dar, înainte să o facă, Seamus spuse:

― Ascultă... de fapt, ce s-a întâmplat în noaptea când... ştii tu, când... cu Cedric Diggory şi toate alea?

Seamus părea agitat şi în acelaşi timp nerăbdător. Dean, care până atunci se aplecase peste cufărul său, încercând să recupereze un papuc, rămase ciudat de nemişcat şi Har ştiu că rămăsese cu urechile ciulite.

― De ce mă întrebi? replică Harry. Nu trebuie decât să citeşti Profetul zilei ca mama ta, de ce nu o faci? O să afli tot ce vrei să ştii.

― Să nu te iei de mama, se răsti Seamus.

― Mă iau de oricine mă face mincinos, spuse Harry.

― Să nu vorbeşti aşa cu mine!

― Vorbesc exact aşa cum vreau, zise Harry, începând să se enerveze atât de repede, încât îşi luă bagheta de pe nop­tieră. Dacă te deranjează să stai în aceeaşi cameră cu mine, du-te şi roag-o pe McGonagall să te mute... ca să nu-şi mai facă mămica ta griji...

― Potter, n-o implica pe mama!

― Ce se întâmplă?

Ron apăruse în pragul uşii. Ochii săi mari trecură de la Harry, care stătea în genunchi pe pat, cu bagheta îndreptată spre Seamus, la Seamus, care rămăsese cu pumnii ridicaţi.

― Se ia de mama! strigă acesta.

― Poftim? zise Ron. Harry nu ar face aşa ceva ― am cunos­cut-o pe mama ta, ne-a plăcut de ea...

― Asta înainte să înceapă să creadă fiecare cuvânt pe care îl scrie nenorocitul ăla de Profetul zilei despre mine! spuse Harry tare.

― A, zise Ron, citindu-i-se pe chip că pricepuse totul. A... am înţeles.

― Ştii ceva? spuse Seamus înflăcărat, aruncându-i lui Harry o privire otrăvitoare. Are dreptate, nu vreau să mai stau în aceeaşi cameră cu el, e nebun.

― Asta este o încălcare a regulamentului, Seamus, spuse Ron, căruia începuseră să i se înroşească urechile, ceea ce era un semn prevestitor de pericol.

― Încalc regulile, da? strigă Seamus, care, spre deosebire de Ron, era din ce în ce mai palid. Să înţeleg că tu crezi toate tâmpeniile pe care le-a inventat despre Ştii-Tu-Cine, crezi că spune adevărul?

― Da, cred că spune adevărul! zise Ron supărat.

― Atunci şi tu eşti nebun, spuse Seamus dezgustat.

― Da? Ei bine, din nefericire pentru tine, amice, eu sunt şi Perfect! zise Ron, bătându-se în piept cu un deget. Aşa că, dacă nu vrei să ajungi în detenţie, ai grijă ce spui!

Seamus avu pentru câteva clipe o expresie care sugera că detenţia ar fi fost un preţ rezonabil pentru a spune ce-i tre­cea prin minte, însă, cu un zgomot dispreţuitor, se întoarse pe călcâie, se aruncă în pat şi trase draperiile atât de violent, încât se rupseră de pe cadrul patului şi căzură jos, ajungând un morman plin de praf. Ron se uită urât la Seamus, apoi la Dean şi la Neville.

― Mai are cineva părinţi care au ceva cu Harry? spuse el agresiv.

― Prietene, părinţii mei sunt Încuiaţi, zise Dean, ridicând din umeri. Nu ştiu nimic despre nici o moarte de la Hog­warts, pentru că nu sunt atât de prost ca să le spun.

― Nu o ştii pe mama, ar scoate orice de la oricine! se răsti Seamus la el. Oricum, părinţii tăi nu primesc Profetul zilei. Nu ştiu că directorul de la Hogwarts a fost dat afară din Vrăjus­tiţie şi din Confederaţia Internaţională de Vrăjitori pentru că şi-a pierdut minţile...

― Bunica mea spune că sunt toate nişte prostii! ţipă Ne­ville. Zice că Profetul zilei se duce de râpă, nu Dumbledore. A anulat abonamentul. Noi îl credem pe Harry, spuse Ne­ville pur şi simplu.

Se băgă în pat şi îşi trase plapuma până sub bărbie, uitân­du-se la Seamus ca o bufniţă.

― Bunica mea a zis mereu că Ştiţi-Voi-Cine se va întoarce într-o zi. Crede că, dacă Dumbledore zice că s-a întors, în­seamnă că s-a întors.

Harry simţi un val de recunoştinţă faţă de Neville. Nimeni altcineva nu mai zise nimic. Seamus îşi scoase bagheta, repară draperiile din jurul patului şi dispăru după ele. Dean se băgă în pat, se întoarse pe o parte şi tăcu. Neville, care părea să nu mai aibă nici el nimic de spus, îşi privi cu drag cactusul la lumina lunii.

Harry lăsă capul pe pernă, în timp ce Ron îşi vedea de treabă lângă patul învecinat, aranjându-şi lucrurile. Se simţea tulburat de cearta cu Seamus, cu care se înţelesese mereu foarte bine. Câţi alţii vor mai sugera că minţea, sau că o luase razna?

Oare Dumbledore suferise la fel toată vara, când mai întâi Vrăjustiţia şi apoi Confederaţia Internaţională a Vrăji­torilor îl dăduseră afară? Oare fusese supărarea pe Harry cea care îl împiedicase pe Dumbledore să ia legătura cu el luni întregi? Totuşi, ei doi erau în aceeaşi barcă; Dumble­dore îl crezuse pe Harry, anunţase întreaga şcoală versiunea sa despre desfăşurarea evenimentelor şi făcuse acelaşi lucru în faţa mai numeroasei comunităţi vrăjitoreşti. Oricine cre­dea că Harry era un mincinos trebuia să creadă acelaşi lucru şi despre Dumbledore, sau Dumbledore fusese păcălit...

Până la urmă, vor şti că noi am avut dreptate, îşi zise Harry trist, în timp ce Ron se băgă în pat şi stinse ultima lumânare din cameră. Însă se întrebă câte atacuri ca al lui Seamus va mai avea de îndurat, înainte să se întâmple asta.

CAPITOLUL XII