Harry Potter şi Ordinul Phoenix

DETENŢIE CU DOLORES
Cina luată în Marea Sală în seara aceea nu se dovedi o experienţă plăcută pentru Harry. Veştile despre conflic­tul lui cu Umbridge circulaseră extraordinar de repede, chiar şi după standardele de la Hogwarts. Auzi şoapte peste tot în jur, în timp ce mânca stând între Ron şi Hermione. Lucrul amuzant era că nici unul dintre cei care vorbeau în şoaptă nu părea să-şi facă griji că va auzi ce spuneau despre el. Din con­tră, era ca şi când ar fi sperat că o să se enerveze şi o să încea­pă iar să ţipe, ca să poată să audă povestea de la sursă.

― Zice că a văzut cum a fost ucis Cedric...

― Susţine că s-a duelat cu Ştii-Tu-Cine...

― Termină...

― Pe cine crede că păcăleşte?

― Te-roog...

― Ce nu pot eu să înţeleg, zise Harry printre dinţi, punân­du-şi deoparte cuţitul şi furculiţa (mâinile îi tremurau prea tare ca să poată să le mai ţină nemişcate), este de ce au cre­zut cu toţii povestea pe care le-a spus-o Dumbledore acum două luni...

― Ştii, Harry, eu nu sunt convinsă că au crezut, spuse Hermione sumbră. Of, hai să plecăm de aici.

Îşi trânti şi ea cuţitul şi furculiţa; Ron se uită cu jind la jumătatea sa neterminată de plăcintă de mere, dar îi urmă. Oamenii se holbară la ei până ieşiră din Marea Sală.

― Cum adică, nu eşti sigură că l-au crezut pe Dumble­dore? o întrebă Harry pe Hermione când ajunseră pe holul de la etajul întâi.

― Ascultă, tu nu înţelegi cum a fost după aceea, spuse Her­mione încet. Te-ai întors în mijlocul peluzei cu trupul lui Cedric... nici unul dintre noi nu a văzut ce s-a întâmplat în labi­rint... n-am putut decât să-l credem pe cuvânt pe Dumbledore că Ştii-Tu-Cine s-a întors, l-a ucis pe Cedric şi s-a luptat cu tine.

― Dar ăsta-i adevărul! spuse Harry tare.

― Ştiu, Harry, aşa că te rog să nu mai ţipi la mine, spuse Hermione obosită. Doar că, înainte să-şi dea seama care era adevărul, lumea s-a dus acasă în vacanţa de vară, unde toţi au petrecut două luni citind despre faptul că tu eşti nebun de legat, iar Dumbledore s-a ramolit!

În timp ce mergeau pe holurile pustii către Turnul Cerce­taşilor, ploaia bătea cu putere în ferestre. Harry avea impresia că prima zi durase cât o săptămână, dar încă avea un munte de teme de făcut înainte să se ducă la culcare. Deasupra ochiu­lui stâng îl încerca o durere surdă, îngrozitoare. Privi pe fe­reastra spălată de ploaie către domeniul întunecat, în timp ce se îndreptau către holul Doamnei Grase. În cabana lui Hagrid nu era încă nici o lumină.

― Mimbulus mimbletonia, zise Hermione, înainte să fie descusută de Doamna Grasă.

Portretul se deschise, dezvăluindu-şi gaura din spate, şi toţi trei trecură prin ea.

Camera de zi era aproape goală; cam toţi ceilalţi erau încă jos, la cină. Şmecherilă, care stătuse pe un fotoliu, se trezi şi le ieşi în întâmpinare, torcând cu putere, iar când Harry, Ron şi Hermione se aşezară pe locurile lor preferate de lângă şemineu, sări uşor în poala lui Hermione şi se ghe­mui acolo, asemenea unei perne portocalii. Harry se uita foc, simţindu-se secat de puteri şi extenuat.

― Cum a putut Dumbledore să lase să se întâmple aşa ceva? strigă Hermione dintr-o dată, făcându-i pe Harry şi pe Ron să tresară.

Şmecherilă fugi de la ea din poală, părând jignit. Dădu cu pumnii în braţele fotoliului mânioasă, încât ieşiră bucăţi dl umplutură prin găuri.

― Cum poate să o lase pe femeia aia oribilă să ne predea? Şi asta şi în anul de N.O.V.-uri!

― Păi, până acum nu am avut niciodată profesori de Apărare contra Magiei Negre prea pricepuţi, nu-i aşa? spuse Harry. Ştii cum e, ne-a spus Hagrid, nimeni nu vrea postul; se spune că este blestemat.

― Da, dar să angajezi pe cineva care refuză pe faţă să ne lase să facem vrăji! Oare ce urmăreşte Dumbledore?

― Şi încearcă să-i facă pe oamenii să spioneze pentru ea, zise Ron sumbru. Ţineţi minte când ne-a zis că vrea să venim şi să-i spunem dacă auzim pe cineva care zice că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine?

― Sigur că este aici ca să ne spioneze pe toţi, asta este evi­dent, altfel de ce ar fi vrut Fudge să vină aici? se întrebă Hermione.

― Nu începeţi iar să vă certaţi, spuse Harry obosit, când Ron deschise gura să se opună. Nu putem să... haideţi să ne facem temele, să terminăm cu asta...

Îşi luară ghiozdanele dintr-un colţ şi se întoarseră la locurile de lângă foc. Între timp, începuseră să se întoarcă şi restul elevilor de la cină. Harry nu se mai se uită în direcţia portre­tului, dar tot simţi privirile pe care le atrăgea.

― Să facem mai întâi ce ne-a dat Plesneală? zise Ron, înmu­indu-şi pana în cerneală. "Proprietăţile... pietrei lunii... şi alte întrebuinţări... În făcutul poţiunilor..." murmură el, scriind cu­vintele la începutul pergamentului, în timp ce le rostea. Gata.

Sublinie titlul, apoi se uită întrebător la Hermione.

― Ia zi, care sunt proprietăţile pietrei lunii şi întrebuin­ţările ei în făcutul poţiunilor?

Dar Hermione nu îl asculta; se uita la colţul îndepărtat al camerei, unde Fred, George şi Lee Jordan stăteau în mijlo­cul unui pâlc de elevi nedumeriţi şi candizi din primul an, mestecând cu toţii ceva care părea să fi ieşit dintr-o pungă mare de hârtie pe care o ţinea Fred.

― Nu, îmi pare rău, au mers prea departe, zise ea, ridicân­du-se şi părând de-a dreptul mânioasă. Haide, Ron.

― Eu... poftim? spuse Ron, trăgând evident de timp. Nu... hai, Hermione... nu putem să-i certăm că împart dulciuri.

― Ştii foarte bine că alea sunt bucăţele de Nuga Sânge-din-Nas sau... sau Pastile Vărsate sau...

― Iluzii Leşinate? sugeră Harry încet.

Unul câte unul, cei din primul an, de parcă le-ar fi dat cine­va cu ceva în cap, se prelingeau inconştienţi în fotolii; unii alunecau şi ajungeau pe jos, alţii doar atârnau peste braţele fo-toliilor, cu limbile scoase. Majoritatea celor care se uitau râ­deau; Hermione, însă, îşi îndreptă umerii şi se duse direct unde stăteau Fred şi George cu blocurile de notiţe, uitându-se cu atenţie la elevii leşinaţi din primul an. Ron se ridică pe jumătate, rămase nemişcat pentru câteva clipe, apoi îi şopti lui Harry, "Are totul sub control," înainte să se lase atât de în jos pe fotoliu cât îi permitea conformaţia deşirată.

― Ajunge! le spuse Hermione hotărâtă lui Fred şi George, care îşi ridicară amândoi privirile, oarecum surprinşi.

― Da, ai dreptate, zise George, încuviinţând din cap, dozajul nu pare destul de puternic, nu-i aşa?

― V-am spus şi azi-dimineaţă, nu puteţi să testaţi prostiile astea pe elevi!

― Îi plătim! spuse Fred indignat.

― Nu-mi pasă, poate fi periculos!

― Aiurea, zise Fred.

― Calmează-te, Hermione, sunt bine, zise Lee împăciui­tor, în timp ce trecea de la un elev din primul an la altul, punându-le nişte dulciuri mov în gurile căscate.

― Da, uite, îşi revin, spuse George.

Într-adevăr, câţiva dintre cei din primul an începeau să se mişte. Mai mulţi păreau atât de şocaţi să se trezească întinşi pe podea sau atârnând peste fotolii, încât Harry era sigur că Fred şi George nu îi avertizaseră ce aveau să facă dulciurile.

― Te simţi bine? îi zise George binevoitor unei fetiţe brunete care zăcea la picioarele lui.

― C... cred că da, spuse ea tremurat.

― Minunat, zise Fred fericit, dar în clipa următoare Hermione îi smulse din mâini atât blocul de notiţe, cât şi punga de hârtie cu Iluzii Leşinate.

― NU este minunat!

― Ba sigur că este, trăiesc, nu? spuse Fred supărat.

― Nu puteţi să faceţi asta! Dacă i se făcea rău vreunuia?

― Nu o să-i îmbolnăvim, am testat deja toate dulciurile pe noi înşine, asta este doar ca să vedem că toată lumea reacţionează la fel...

― Dacă nu încetaţi, o să...

― Ne dai ore de detenţie? spuse Fred, cu o voce sfidătoa­re şi sceptică.

― Ne pui să scriem versuri? zise George, zâmbind batjocoritor.

Privitorii din peste tot din cameră râdeau. Hermione se ridică în picioare cât era de înaltă; ochii îi erau îngustaţi şi părul ei înfoiat părea să vibreze de electricitate.

― Nu, zise ea, cu vocea tremurându-i de supărare, însă o să-i scriu mamei voastre.

― Nu ai face aşa ceva, spuse George îngrozit, dându-se cu un pas în spate.

― O, ba da, zise Hermione neîndurătoare. Nu pot să vă opresc să mâncaţi tâmpeniile alea, dar nu o să le daţi celor din primul an.

Fred şi George părură fulgeraţi. Era clar că, din punctul lor de vedere, ameninţarea lui Hermione era o lovitură sub centură. Aruncându-le o ultimă privire ameninţătoare, îi aruncă lui Fred înapoi blocul de notiţe şi punga de Iluzii şi se întoarse cu paşi mari la locul ei de lângă foc.

Ron se lăsase atât de jos în fotoliu, încât nasul aproape că îi ajunsese la nivelul genunchilor.

― Îţi mulţumesc pentru sprijin, Ron, spuse Hermione ironică.

― Te-ai descurcat foarte bine singură, bâigui Ron.

Hermione îşi coborî privirea către foia goală de perga­ment pentru câteva secunde, apoi spuse tulburată:

― Degeaba, nu mă pot concentra, mă duc la culcare.

Îşi deschise ghiozdanul, iar Harry crezu că era pe cale să îşi pună cărţile în el, dar în schimb scoase două obiecte de lână fără o formă definită, le puse cu grijă pe o masă de lângă şemi­neu, le acoperi cu câteva bucăţi mototolite de pergament şi o pană ruptă, şi făcu nişte paşi în spate, ca să admire efectul.

― Pentru numele lui Merlin, ce faci? zise Ron, privind-o de parcă s-ar fi temut pentru sănătatea ei mintală.

― Sunt pălării pentru spiriduşii de casă, zise ea vioi, băgându-şi cărţile la loc în ghiozdan. Le-am făcut pe par­cursul verii. Tricotez foarte încet fără magie, dar acum, că sunt din nou la şcoală, ar trebui să pot să fac multe altele.

― Le laşi pălării spiriduşilor de casă? spuse Ron încet. Şi mai întâi le acoperi cu gunoaie?

― Da, zise Hermione sfidătoare, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr.

― Nu-i cinstit, zise Ron supărat. Încerci să-i păcăleşti să ia pă­lăriile. Îi eliberezi când ei s-ar putea să nu vrea să fie eliberaţi.

― Sigur că vor să fie liberi! zise Hermione imediat, deşi chipul începuse să prindă o nuanţă roz. Să nu îndrăzneşti să te atingi de pălăriile astea, Ron!

Se întoarse pe călcâie şi plecă. Ron aşteptă până dispăru pe uşa către dormitoarele fetelor, apoi dădu la o parte gu­noaiele de pe pălăriile de lână.

― Ar trebui măcar să vadă ce iau, spuse el hotărât. Oricum, continuă el şi strânse pergamentul pe care scrisese titlul eseu­lui pentru Plesneală, nu are sens să încerc să îl termin acum, nu pot să îl fac fără Hermione, eu habar n-am ce ar trebui să faci cu pietrele lunii, tu ştii?

Harry clătină din cap, observând în acest timp că durerea din tâmplă i se înrăutăţise. Se gândi la eseul lung despre răz­boaiele uriaşilor şi durerea îl săgetă îngrozitor. Ştiind foarte bine că, atunci când se va face dimineaţă, va regreta că nu îşi terminase temele în seara aceasta, îşi strânse cărţile şi le puse la loc în ghiozdan.

― Mă duc şi eu la culcare.

Trecu pe lângă Seamus când se duse către uşa care ducea spre dormitoarelor băieţilor, dar nu se uită la el. Harry avusese pentru o clipă impresia că Seamus deschisese gura să vorbească, dar grăbi pasul şi ajunse în tăcerea liniştitoare a scării de piatră în spirală, fără să mai fie nevoie să îndure alte provocări.

*
Zorii zilei următoare fură la fel de cenuşii şi ploioşi ca ai precedentei. Hagrid lipsi în continuare de la masa profeso­rilor la micul dejun.

― Dar, privind partea plină a paharului, nu-l avem nici pe Plesneală, spuse Ron încurajator.

Hermione căscă larg şi îşi turnă nişte cafea. Părea să fie mulţumită de ceva, iar când Ron o întrebă de ce era atât de fericită, ea spuse doar:

― Au dispărut pălăriile. Se pare că spiriduşii de casă vor totuşi să fie liberi.

― Eu n-aş fi atât de sigur, îi spuse Ron tăios. S-ar putea să nu fie socotite ca haine. Mie mi s-a părut că nu arătau deloc ca nişte pălării, ci mai degrabă ca nişte băşici de lână.

Hermione nu îi mai vorbi toată dimineaţa.

Cele două ore de Farmece fură urmate de două ore de Transfigurare. Profesorul Flitwick şi profesoara McGonagall petrecură amândoi primele minute ale cursurilor lor vor­bindu-le elevilor despre importanţa N.O.V.-urilor.

― Trebuie să ţineţi minte, chiţăi micuţul profesor Flitwick, cocoţat ca de obicei pe un teanc de cărţi, ca să poată să vadă peste catedră, că aceste examene vă pot influenţa viitorul mulţi ani de acum înainte! Dacă nu v-aţi gândit serios la viitoa­rele voastre cariere, acum este momentul să o faceţi. Şi între timp, mă tem că vom lucra mai conştiincios ca niciodată, ca să ne asigurăm că veţi arăta tot ce ştiţi!

Apoi petrecură o oră recapitulând Vrăjile de Chemare care, conform profesorului Flitwick, aveau să apară sigur în cadrul N.O.V.-urilor, şi încheie lecţia dându-le cea mai lungă temă pe care o avuseseră vreodată la Farmece.

La Transfigurare fu la fel, dacă nu mai rău.

― Nu puteţi să luaţi un N.O.V., spuse profesoara McGo­nagall neîndurătoare, fără sârguinţă, exerciţiu şi studiu.

Neville scoase un sunet trist, a neîncredere.

― Da, chiar şi tu, Poponeaţă, spuse Profesoara McGonagall. Rezultatele tale ar fi foarte bune dacă ai avea puţină încredere în tine. Deci... astăzi începem Vrăjile de Dispariţie. Sunt mai uşoare decât Vrăjile de Creare, pe care, în mod normal nu le-aţi încerca înainte de nivelurile T.V.E.E., însă tot sunt prin­tre cele mai dificile vrăji care vor fi testate în N.O.V.

Avea dreptate; Vrăjile de Dispariţie i se părură groaznic de grele lui Harry. Până la sfârşitul celor două ore nici el şi nici Ron nu reuşiră să facă să dispară melcii pe care exersau, deşi Ron spuse plin de speranţă că avea senzaţia că al lui părea pu­ţin mai palid. Pe de altă parte, Hermione izbuti să facă să-i dis­pară melcul din a treia încercare, câştigând un premiu de zece puncte pentru Cercetaşi de la profesoara McGonagall. Fu sin­gura persoană care nu primi teme; tuturor celorlalţi li se spuse să exerseze vraja în timpul nopţii, pentru a fi pregătiţi pentru o nouă încercare asupra melcilor în după-amiaza următoare.

Intrând acum puţin în panică din cauza numărului teme­lor pe care le aveau de făcut, Harry şi Ron îşi petrecură ora prânzului în bibliotecă, căutând informaţii despre întrebu­inţările pietrelor lunii în făcutul poţiunilor. Încă supărat din cauza comentariilor lui Ron despre pălăriile ei de lână, Her­mione nu merse cu ei. Până când ajunseră la ora de Grijă faţă de Creaturile Magice de după prânz, pe Harry începuse iar să-l doară capul.

Afară se răcise, bătea vântul şi, în timp ce mergeau pe pe­luza în pantă către coliba lui Hagrid de la marginea Pădurii Interzise, simţiră din când în când câte o picătură de ploaie pe feţe. Profesoara Grubbly-Plank stătea acolo, aşteptându-şi ele­vii la vreo zece metri depărtare de uşa de la intrare a casei lui Hagrid şi având în faţa ei o masă lungă de lemn pusă pe capre şi încărcată cu rămurele. Când Harry şi Ron ajunseră la ea, din spatele lor răsună un hohot de râs scurt; întorcându-se, îl vă­zură pe Draco Reacredinţă apropiindu-se cu paşi mari de ei, înconjurat ca de obicei de gaşca sa de amici Viperini. Era evi­dent că tocmai spusese ceva foarte amuzant, pentru că Crab­be, Goyle, Pansy Parkinson şi ceilalţi continuară să râdă baţjo­coritor, cu poftă, în timp ce se strânseră în jurul mesei pe capre. Judecând după cum se uitau cu toţii la el, Harry ghici subiectul glumei fără prea mare dificultate.

― Este toată lumea prezentă? strigă profesoara Grubbly-Plank, după ce sosiră toţi Viperinii şi Cercetaşii. Atunci, haideţi să-i dăm drumul. Cine poate să-mi spună cum se numesc aceste lucruri?

Arătă spre o grămadă de rămurele din faţa ei. Hermione ridică mâna imediat. În spatele ei, Reacredinţă simulă că avea nişte dinţi mari în faţă şi începu să o imite, sărind în sus şi în jos, nerăbdător să răspundă la întrebare. Pansy Parkinson scoase un icnet de râs care se transformă aproape instantaneu într-un urlet, când rămurelele de pe masă ţâşniră în aer şi se dovediră un fel de fiinţe mici ca nişte zâne făcute din lemn, având fiecare mâini şi picioare maro, noduroase, două degete ca nişte crenguţe la fiecare mână şi un chip ciudat ca din scoarţă, în care scânteiau doi ochi căprui ca nişte cărăbuşi.

― Vaaaai! ziseră Parvati şi Lavender, enervându-l tare pe Harry.

S-ar fi crezut că Hagrid nu le arătase niciodată creaturi impresionante; într-adevăr, Trirâmele fuseseră cam plictisi­toare, însă Salamandrele şi Hipogrifii fuseseră destul de in­teresanţi, şi poate că Homarii cu Capete Explozive fuseseră chiar prea interesanţi.

― Fetelor, vă rog frumos să coborâţi vocea! zise profesoa­ra Grubbly-Plank tăios, presărând ceva ce părea să fie nişte orez maro printre fiinţele-crenguţe care se aruncară imediat asupra mâncării. Ia să vedem... ştie cineva cum se numesc aceste creaturi? Domnişoară Granger?

― Apărarcuri, zise Hermione. Păzesc copacii şi trăiesc de obicei în copacii din al căror lemn se fac baghetele.

― Cinci puncte pentru Cercetaşi, spuse profesoara Grubbly-Plank. Da, acestea sunt nişte Apărarcuri şi, după cum spune domnişoara Granger, trăiesc de obicei în copacii al căror lemn e bun la confecţionarea baghetelor. Ştie cineva ce mănâncă?

― Câinele-babei sau cari, spuse Hermione prompt, ceea ce explica de ce se mişcau boabele despre care Harry cre­zuse că erau orez maro. Însă şi ouă de zână, dacă reuşesc să le găsească.

― Bravo, încă cinci puncte. Deci, oricând aveţi nevoie de frunzele sau de lemnul unui copac în care locuieşte un Apărarc, este indicat să aveţi la voi nişte câinele-babei pentru a-i distrage atenţia sau pentru a-l linişti. Poate că nu par peri­culoase, dar, dacă sunt supărate, încearcă să scoată ochii oamenilor cu degetele care, după cum puteţi vedea, sunt foarte ascuţite şi primejdioase pentru orbite. Aşa că, dacă vreţi să vă apropiaţi, luaţi câţiva câinele-babei şi un Apărarc ― am aici des­tule pentru a ajunge unul la trei elevi ― puteţi să le studiaţi mai îndeaproape. Vreau ca până la sfârşitul orei să îmi dea fiecare o schiţă pe care să fie identificate toate părţile corpului.

Elevii se aruncară asupra mesei pe capre. Harry se duse spe­cial în faţă, ca să ajungă chiar lângă profesoara Grubbly-Plank.

― Ştiţi unde este Hagrid? o întrebă el, în timp ce toţi ceilalţi îşi alegeau Apărarcuri.

― Nu este problema ta, zise profesoara Grubbly-Plank aspru, având aceeaşi atitudine ca şi ultima dată când Hagrid nu venise la ore.

Cu faţa lăbărţată într-un rânjet, Draco Reacredinţă se aplecă prin faţa lui Harry şi înşfăcă cel mai mare Apărarc.

― Poate că, spuse Reacredinţă în şoaptă, astfel încât să nu-l poată auzi decât Harry, uriaşu' mare şi prost s-a rănit rău.

― Poate că o să fii tu rănit, dacă nu taci din gură, spuse Harry cu colţul gurii.

― Poate că s-a băgat în nişte chestii care îl depăşesc, dacă înţelegi aluzia.

Reacredinţă se îndepărtă, rânjindu-i peste umăr lui Harry, care simţi dintr-o dată că i se face rău. Oare Reacredinţă ştia ceva? Tatăl său era până la urmă un Devorator al Morţii; dacă avea informaţii despre soarta lui Hagrid care nu ajunseseră la urechile Ordinului? Înconjură repede masa, ducându-se la Ron şi Hermione, care se aşezaseră pe iarbă puţin mai încolo şi în­cercau să convingă un Apărarc să rămână nemişcat ca să poa­tă să-l întindă. Harry îşi scoase pergamentul şi pana, luă loc lân­gă ceilalţi şi le reproduse în şoaptă cuvintele lui Reacredinţă.

― Dumbledore ar şti dacă Hagrid a păţit ceva, spuse Her­mione imediat. Dacă părem îngrijoraţi, îi facem jocul lui Rea­credinţă; îi dăm de înţeles că nu prea ştim exact ce se întâm­plă. Trebuie să-l ignorăm, Harry. Uite, ţine puţin Apărarcul, ca să pot să-i întind faţa...

― Da, se auzi vocea tărăgănată a lui Reacredinţă dinspre grupul cel mai apropiat de ei. Ştiţi, tata a vorbit cu Ministrul chiar acum câteva zile şi se pare că Ministerul este foarte ho­tărât să pună capăt predării inferioare de aici. Prin urmare, chiar dacă o să apară iar malacul ăla imbecil, probabil că or să-l trimită imediat să-şi facă bagajele.

― AU!

Harry strânsese atât de tare Apărarcul, încât acesta aproa­pe că se rupsese şi tocmai se răzbunase lovindu-l tare cu de­getele sale ascuţite şi lăsându-i două tăieturi lungi şi adânci. Îi dădu drumul. Crabbe şi Goyle, care râdeau deja zgomotos la gândul că Hagrid va fi concediat, râseră şi mai tare când Apărarcul o luă la goană către pădure, ca un omuleţ care se pierdu curând printre rădăcinile copacilor. Când clopoţelul răsună din depărtare în împrejurimi, Harry îşi făcu sul desenul pătat de sânge al Apărarcului şi se îndreptă către sala de Ierbologie cu mâna înfăşurată în batista lui Hermione, auzind încă hohotele de râs batjocoritoare ale lui Reacredinţă.

― Dacă îl mai face o singură dată imbecil pe Hagrid... zise Harry printre dinţi.

― Harry, nu te lua la ceartă cu Reacredinţă, nu uita, acum este Perfect, ar putea să-ţi facă probleme...

― Ei bine, chiar mă întreb oare cum ar fi să am probleme? spuse Harry sarcastic.

Ron râse, dar Hermione se încruntă. Împreună, traver­sară straturile cu legume, târându-şi poalele robelor. Cerul încă părea să nu se poată decide în favoarea ploii.

― Îmi doresc doar să se întoarcă Hagrid mai repede, asta-i tot, spuse Harry încet, când ajunseră la sere. Şi să nu mai spui că Grubbly-Plank aia este o profesoară mai bună ca el! adăugă el ameninţător.

― Nu aveam de gând să spun asta, zise Hermione calmă.

― Pentru că nu va fi niciodată la fel de bună ca Hagrid, spuse Harry hotărât, perfect conştient că tocmai avuseseră o oră model de Grijă faţă de Creaturile Magice şi părând de-a dreptul enervat din cauza asta.

Se deschise uşa celei mai apropiate sere şi ieşi un şuvoi de elevi din anul patru, printre care şi Ginny.

― Bună, spuse ea veselă când trecu pe lângă ei.

Câteva secunde mai târziu, apăru Luna Lovegood, ră­masă în urma colegilor ei, murdară de pământ pe nas şi cu părul prins în coc în vârful capului. Când îl văzu pe Harry, ochii ei proeminenţi părură să se mărească de entuziasm, iar fata se duse direct la el. Mulţi dintre colegii lui Harry se întoarseră curioşi să o urmărească. Luna trase aer în piept cu putere şi apoi spuse, fără să-l salute:

― Cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, şi mai cred că te-ai luptat cu el şi că ai scăpat de el.

― Aă... bine, spuse Harry jenat.

Luna părea să poarte nişte ridichi portocalii pe post de cer­cei, ceea ce păruseră să observe Parvati şi Lavender, pentru că amândouă chicoteau şi arătau cu degetul spre urechile ei.

― Râdeţi dacă vreţi, zise Luna, ridicând tonul şi părând să aibă impresia că Parvati şi Lavender râdeau de ceea ce spusese şi nu de podoabe, dar au fost unii care au crezut că nu au existat fiinţe ca Grozăvia Straşnică sau Snorhacul Corn-Şifonat!

― Păi, şi-au avut dreptate, nu? spuse Hermione nerăbdă­toare. Nu au existat nici Grozăvia Straşnică, nici Snorhacul Corn-Şifonat.

Luna îi aruncă o privire mistuitoare şi plecă furtunos, cu ridichiile bălăngănindu-i-se cu putere. Parvati şi Lavender nu mai erau singurele care se tăvăleau pe jos de râs.

― Vrei să nu îi mai jigneşti pe singurii oameni care mă cred? îi spuse Harry lui Hermione, în timp ce se îndreptau spre intrare.

― Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Harry, poţi să gă­seşti pe cineva mai bun ca ea, zise Hermione. Ginny mi-a spus tot; se pare că Luna nu crede decât în lucrurile despre care nu există absolut nici o dovadă. În fine, nici nu m-aş aştepta la altceva din partea cuiva al cărui tată conduce Zeflemistul.

Harry se gândi la sinistrul cal înaripat pe care îl zărise în seara când sosiseră şi despre felul cum Luna spusese că-l văzuse şi ea. Se întristă puţin. Oare îl minţise? Însă, înainte să mai acorde alte gânduri acestui subiect, se trezi cu Ernie Macmillan lângă el.

― Vreau să ştii, Potter, spuse el cu un glas tare, răsunător, că nu ai de partea ta doar ciudăţenii ambulante. Eu, unul, te cred sută la sută. Familia mea a fost mereu alături de Dumbledore, şi la fel şi eu.

― Aă... mulţumesc mult, Ernie, spuse Harry şocat, dar sa­tisfăcut.

O fi fost Ernie ceremonios în astfel de ocazii, dar Harry era într-o stare în care aprecia enorm votul de încredere al cuiva care nu avea ridichi atârnate de urechi. Cuvintele lui Ernie reuşiseră clar să-i şteargă zâmbetul de pe faţa lui Lavender Brown şi, în timp ce se întorcea să le vorbească lui Ron şi Hermione, Harry zări expresia lui Seamus, care părea în acelaşi timp derutată şi sfidătoare.

Deloc de mirare, profesoara Lăstar îşi începu cursul ţinân­du-le predici despre importanţa N.O.V.-urilor. Harry îşi dorea să nu mai audă asta de la toţi profesorii; începea să aibă un sen­timent de nelinişte în stomac de fiecare dată când îşi amintea câte teme avea de făcut, sentiment care se înrăutăţi dramatic când profesoara Lăstar le dădu un alt eseu de scris la sfârşitul orei. Obosiţi şi mirosind puternic a băligar de dragon, îngră­şământul preferat al profesoarei Lăstar, Cercetaşii se întoarseră în formaţie la castel o oră şi jumătate mai târziu, nici unul din­tre ei nemaiavând chef de vorbă; avuseseră iar o zi lungă.

Având în vedere că era lihnit şi că avea prima şedinţă de detenţie cu profesoara Umbridge la ora cinci, Harry se duse direct la cină fără să îşi lase ghiozdanul în Turnul Cercetaşilor, ca să poată să înghită ceva în grabă, înainte să înfrunte ceea ce îi pregătise profesoara. Însă abia ajunsese în dreptul intrării în Marea Sală, când o voce supărată strigă:

― Hei, Potter!

― Ce mai e acum? murmură el epuizat, întorcându-se spre Angelina Johnson, care arăta din ce în ce mai supărată.

― Îţi spun eu ce mai e acum, zise ea, apropiindu-se de el şi împungându-l cu putere în piept cu degetul arătător. Cum de ai reuşit să ajungi în detenţie Vineri la ora cinci?

― Poftim? spuse Harry. De ce... a, da, selecţionarea por­tarului!

― Acum îşi aminteşte! se răsti Angelina. Nu ţi-am zis că vroiam să luăm o decizie cu toată echipa şi să găsim pe cine­va care să se înţeleagă cu toţi? Nu ţi-am zis că am reţinut te­renul de vâjthaţ special pentru asta? Şi acum ai hotărât că nu vei fi acolo!

― Nu eu am hotărât să nu fiu acolo! spuse Harry, copleşit de nedreptatea acestor cuvinte. Femeia aia, Umbridge, mi-a dat ore de detenţie doar pentru că i-am spus adevărul despre Ştii-Tu-Cine.

― Ei bine, nu ai decât să te duci direct la ea şi să o rogi să-ţi dea drumul vineri, spuse Angelina intransigentă. Nu mă interesează cum o faci. Dacă vrei, spune-i şi că Ştii-Tu-Cine este rodul imaginaţiei tale, însă ai grijă să fii acolo!

Se întoarse pe călcâie şi plecă valvârtej.

― Ştiţi ce? le spuse Harry lui Ron şi Hermione când intrară în Marea Sală. Cred că ar trebui să verificăm la Puddlemere United dacă nu cumva Oliver Baston a fost omorât în timpul unui antrenament, pentru că se pare că Angelina i-a preluat spiritul.

― Care crezi că sunt şansele să-ţi dea drumul Umbridge vineri? spuse Ron sceptic, în timp ce se aşezau la masa Cercetaşilor.

― Sub zero la sută, zise Harry posomorât, punându-şi nişte cotlete de miel în farfurie şi începând să mănânce. Dar merită să încerc, nu? O să-i propun să mai merg la două detenţii în plus sau ceva de genul ăsta, nu ştiu...

Luă o înghiţitură de cartofi şi adăugă:

― Sper să nu mă ţină târziu astă-seară. Vă daţi seama că trebuie să scriu trei eseuri, să exersez Vrăji de Dispariţie pentru McGonagall, să descopăr un contrafarmec pentru Flitwick, să termin desenul cu Apărarcul şi să încep jurnalul ăla idiot pentru Trelawney?

Ron gemu şi dintr-un anumit motiv îşi ridică privirea spre tavan.

― Şi se pare că o să şi plouă.

― Ce legătură are asta cu temele noastre? zise Hermione, cu sprâncenele ridicate.

― Nici una, spuse Ron imediat, înroşindu-i-se urechile.

La ora cinci fără cinci minute, Harry îşi luă la revedere de la ceilalţi doi şi se îndreptă spre biroul lui Umbridge de la etajul trei. Când bătu la uşă ea strigă "Intră" pe o voce mieroasă. Harry intră cu grijă, uitându-se în jur.

Cunoscuse biroul acela în timpul tuturor celor trei pro­fesori care îl avuseseră înainte. Pe vremea când trăise acolo Gilderoy Lockhart, fusese tapetat cu autoportretele lui zâm­bitoare. Când îl ocupase Lupin, dacă veneai în vizită, era foarte probabil să întâlneşti o creatură Întunecată fascinan­tă într-o colivie sau într-un acvariu. Când fusese al impos­torului Moody, fusese plin de tot felul de instrumente şi obiecte pentru detectarea greşelilor şi a tăinuirii.

Acum, însă, era de nerecunoscut. Toate suprafeţele fuse­seră acoperite cu pânze şi cuverturi dantelate. Erau mai multe vaze pline de flori uscate, fiecare cu propriul suport decorativ, iar pe unul dintre pereţi se afla o colecţie de far­furii ornamentale, decorate cu câte un pisoi mare, colorat, care purta mereu o altă fundă în jurul gâtului. Acestea erau atât de urâte încât Harry se holbă la ele încremenit, până când profesoara Umbridge vorbi din nou.

― Bună seara, domnule Potter.

Harry tresări şi se uită în jur. Nu o observase la început, pentru că purta o robă sinistră, cu un model înflorat, care se potrivea mult prea bine cu faţa de masă de pe biroul din spatele ei.

― Bună seara, doamnă profesoară Umbridge, zise Harry ţeapăn.

― Păi, ia loc, spuse ea, arătând către o măsuţă acoperită de dantelă lângă care trăsese un scaun cu spătar drept.

Pe masă se găsea o bucată de pergament gol, care părea să-l aştepte.

― Ăă, zise Harry, fără să se mişte. Doamnă profesoară Umbridge, ăă... Înainte să începem, aş... aş vrea să vă cer o... o favoare.

Ochii ei cât cepele se îngustară.

― A, da?

― Păi, eu... eu fac parte din echipa de vâjthaţ a Cerce­taşilor. Ar trebui să fiu prezent la selecţionarea noului por­tar, vineri la ora cinci, şi mă... mă întrebam dacă aş putea să nu vin atunci la orele de detenţie şi să vin ― să vin în altă zi... În schimb...

Îşi dădu seama cu mult înainte să termine de rostit propoziţia că era inutil.

― O, nu, spuse Umbridge, zâmbind atât de larg, încât ară­ta de parcă ar fi înghiţit o muscă deosebit de suculentă. O, nu, nu, nu. Domnule Potter, aceasta este pedeapsa pentru răspândirea unor poveşti malefice, răutăcioase, ca să atragi atenţia, iar pedepsele nu pot fi în nici un caz adaptate după bunul plac al vinovatului. Nu, vei veni aici mâine la ora cinci, şi ziua următoare, şi la fel şi vineri, şi îţi vei îndeplini detenţia după cum este stabilit. Cred că este bine dac-o să pierzi ceva ce ţi-ai fi dorit foarte tare. În felul acesta lecţia pe care vreau să ţi-o dau o să fie mai uşor de învăţat.

Harry simţi cum i se urcă sângele la cap şi cum îi pocnesc urechile. Aşa deci, spusese "poveşti malefice, răutăcioase, ca să atragă atenţia", da?

Îl privea cu capul aplecat puţin într-o parte, zâmbindu-i larg în continuare, ca şi când ar fi ştiut exact ce gândea şi ar li aşteptat să vadă dacă va începe iar să ţipe. Cu un efort extraordinar, Harry se uită în altă parte, îşi lăsă ghiozdanul lângă scaunul cu spătar drept şi se aşeză.

― Aşa, zise Umbridge dulceag, suntem deja mai pricepuţi la controlarea reacţiilor, nu-i aşa? Acum, domnule Potter, vei scrie ceva pentru mine. Nu, nu cu pana ta, adăugă ea, când Harry se aplecă să îşi deschidă ghiozdanul. O să foloseşti una ceva mai specială. Poftim.

Îi dădu o pană neagră, lungă şi subţire, cu un vârf neo­bişnuit de ascuţit.

― Vreau să scrii Nu am voie să spun minciuni, îi spuse ea cu blândeţe.

― De câte ori? întrebă Harry, simulând politeţea.

― O, de câte ori este nevoie ca să pătrunzi mesajul, zise Umbridge mieros. Haide.

Se duse la biroul ei, se aşeză şi se aplecă peste un teanc de pergamente care păreau să fie lucrări ce trebuiau corec­tate. Harry ridică pana neagră şi ascuţită, iar apoi îşi dădu seama ce lipsea.

― Nu mi-aţi dat cerneală, spuse el.

― O, dar nu vei avea nevoie de cerneală, spuse profesoara Umbridge cu o foarte subtilă notă ironică în glas.

Harry puse vârful penei pe hârtie şi scrise: Nu am voie să spun minciuni.

Scoase un icnet de durere. Cuvintele apăruseră pe perga­ment scrise cu ceea ce părea să fie o cerneală roşie, strălu­citoare. În acelaşi timp, ele se iviseră pe spatele mâinii drep­te a lui Harry, crestate în piele de parcă ar fi fost scrise cu un bisturiu ― şi chiar în timp ce se uita la tăietura scânteie­toare, pielea se vindecă la loc, lăsând locul unde fusese ceva mai roşu decât de obicei, dar destul de neted.

Harry se uită la profesoara Umbridge. Îl urmărea, iar gura ei mare de broască râioasă se deschisese într-un zâmbet.

― Da?

― Nimic, spuse Harry încet.

Se uită iar la pergament, puse iar pana pe el, scrise Nu am voie să spun minciuni şi simţi pentru o a doua oară dure­rea usturătoare pe mână; iarăşi, cuvintele îi fuseseră crestate în piele; şi din nou se vindecară câteva secunde mai târziu.

Şi aşa se întâmplă în continuare. De mai multe ori Harry scrise cuvintele pe pergament cu ceea ce îşi dădu seama în scurt timp că nu era cerneală, ci propriul sânge. Din nou cu­vintele fură crestate pe mâna sa, apoi vindecate, reapărând data următoare când punea pana pe pergament.

Dincolo de fereastra lui Umbridge se lăsă întunericul. Harry nu întrebă când i se va permite să se oprească. Nici mă­car nu se uită la ceas. Ştia că îl privea, căutând semne de slăbi­ciune, şi nu avea de gând să dea dovadă de aşa ceva, nici măcar dacă trebuia să stea acolo toată noaptea, tăindu-şi pro­pria mână cu această pană...

― Vino aici, îi zise ea, după ce lui Harry i se păru că tre­cuseră ore întregi.

Se ridică. Îl durea mâna îngrozitor. Când se uită la ea, îşi dădu seama că tăietura se vindecase, însă pielea era roşie şi foarte iritată.

― Mâna, zise ea.

I-o întinse. O luă în mâna ei. Harry îşi înăbuşi un fior când îl atinse cu degetele ei groase şi butucănoase pe care purta mai multe inele vechi şi urâte.

― Hm, măi să fie, se pare că încă nu eşti convins pe de­plin, spuse ea, zâmbind. Păi, nu ne rămâne decât să încer­căm şi mâine seară, nu-i aşa? Poţi să pleci.

Harry ieşi din birou fără să spună un cuvânt. Şcoala era destul de pustie şi trecuse, desigur, de miezul nopţii. Merse încet pe coridor, iar apoi, după ce dădu colţul şi fu sigur că nu îl auzea nimeni, o luă la fugă.

*
Nu avusese timp să exerseze Vrăjile de Dispariţie, nu trecuse nici măcar un vis în jurnal, nu terminase de desenat Apărarcul şi nici nu îşi scrisese eseurile. Dimineaţa următoare sări peste micul dejun ca să descrie repede nişte vise inventate pentru Previziuni despre Viitor, pentru prima lor oră, şi fu surprins văzându-i alături pe Ron care era bulversat.

― Cum de nu le-ai scris aseară? întrebă Harry, în timp ce Ron se uita cu atenţie prin cameră în căutarea inspiraţiei.

Ron, care dormea buştean când se întorsese Harry în cameră, murmură ceva despre "alte lucruri", se aplecă mult deasupra pergamentului şi mâzgăli câteva cuvinte.

― Asta ar trebui să fie de-ajuns, zise el, închizând brusc jurnalul. Am zis că am visat o nouă pereche de pantofi, nu poate să scoată nimic ciudat din asta, nu-i aşa?

Plecară amândoi în grabă către Turnul de Nord.

― Apropo, cum a fost detenţia cu Umbridge? Ce te-a pus să faci?

Harry ezită o fracţiune de secundă şi apoi zise:

― Să scriu.

― Păi, asta nu e chiar aşa de rău, nu? spuse Ron.

― Deloc, zise Harry.

― Ah ― am uitat ― ţi-a dat drumul vineri?

― Nu, zise Harry.

Ron oftă cu compasiune.

Harry avu o altă zi proastă; fu unul dintre cei mai nepri­cepuţi la Transfigurare, fiindcă nu exersase deloc Vrăjile de Dispariţie. Trebui să renunţe la ora de prânz ca să îşi termine de desenat Apărarcul şi, între timp, profesoarele McGonagall, Grubbly-Plank şi Sinistra le dădură alte teme, pe care fu con­vins că nu le va termina în seara aceea, din cauza celei de-a doua porţii de detenţie cu Umbridge. Ca să pună capac la toate, Angelina Johnson dădu iar de el la cină şi, când află că nu putea să vină vineri la selecţionarea portarului, îi spuse că nu era deloc mulţumită de atitudinea sa şi că se aştepta ca jucătorii care doreau să rămână în echipă să pună antrena­mentul pe primul plan, mai presus de alte obligaţii.

― Am detenţie! strigă Harry după ea, în timp ce fata se îndepărta cu paşi mari. Crezi că prefer să stau închis într-o cameră cu broasca aia bătrână în loc să joc vâjthaţ?

― Măcar nu trebuie decât să scrii, zise Hermione consolân­du-l, în timp ce Harry se prelinse înapoi pe bancă şi se uită la plăcinta cu carne şi rinichi, care nu prea îl mai atrăgea. De fapt, nu poţi să zici că este o pedeapsă groaznică...

Harry deschise gura, o închise la loc şi încuviinţă din cap. Nu era foarte sigur de ce nu le spunea lui Ron şi Hermione exact ce se întâmpla în biroul lui Umbridge: tot ce ştia era că nu vroia să le vadă feţele îngrozite; asta ar fi agravat totul şi în consecinţă i-ar fi fost mult mai greu să facă faţă. De ase menea, avea sentimentul vag că exista ceva între el şi Um­bridge, o bătălie secretă a voinţelor, şi nu avea de gând să-i dea satisfacţia să audă că se plânsese.

― Nu pot să cred câte teme avem de făcut, zise Ron nefericit.

― Păi, de ce nu ţi le-ai făcut aseară? îl întrebă Hermione. Apropo, unde ai fost?

― M-am... Am făcut o plimbare, spuse Ron nehotărât.

Harry fu aproape sigur că în acel moment nu era singu­rul care ascundea ceva.
*
A doua zi de detenţie fu la fel de rea ca şi cea precedentă. Pielea de pe mâna lui Harry se irită mai repede de data aceas­ta şi cât de curând deveni roşie şi inflamată. Lui Harry i se păru puţin probabil să se vindece la fel de repede ca până atunci. În scurt timp, tăietura îi va rămâne crestată pe mână şi Umbridge va fi, poate, mulţumită. Nu lăsă să-i scape nici un icnet de durere, însă, din clipa în care intră în cameră şi până când i se dădu drumul să plece, tot după miezul nopţii, nu spuse decât "bună seara" şi "noapte bună".

Dar situaţia temelor devenise disperată, iar când Harry se întoarse în camera de zi a Cercetaşilor nu se duse la culcare, deşi era extenuat, ci îşi deschise cărţile şi începu să scrie eseul despre piatra lunii pentru Plesneală. Când îl termină, trecuse deja de ora două noaptea. Ştia că nu ieşise bine, dar nu avea ce să facă; dacă nu ar fi avut nimic scris, ar fi ajuns după aceea în detenţie cu Plesneală. Apoi răspunse grăbit la întrebările pe care le dăduse profesoara McGonagall, încropi ceva despre mânuirea corectă a Apărarcurilor pentru profesoara Grubbly-Plank şi se duse sfârşit să se culce, prăbuşindu-se îmbrăcat peste cuvertură şi adormind instantaneu.

*
Ziua de joi le produse tuturor o oboseală nedefinită. Şi lui Ron părea să-i fie foarte somn, deşi Harry nu înţelegea de ce. Cea de-a treia seară de detenţie se desfăşură la fel ca şi cele de dinainte, în afară de faptul că, după două ore, cuvintele "Nu am voie să spun minciuni" nu se mai şterseră de pe mâna lui Harry, ci rămaseră zgâriate acolo, generând picături de sânge. Faptul că zgâriatul penei ascuţite încetă o făcu pe profesoara Umbridge să ridice privirea.

― Ah, zise ea încet, ocolind biroul ca să-i examineze mâna personal. Bine. Asta ar trebui să te ajute să-ţi aduci aminte, nu-i aşa? Este destul pentru azi.

― Mai trebuie să mă întorc? zise Harry, ridicându-şi ghioz­danul cu mâna stângă în locul celei drepte, care îl durea.

― O, da, spuse profesoara Umbridge, zâmbind la fel de larg ca înainte. Da, cred că putem să inscripţionăm ceva mai adânc mesajul într-o altă seară de lucru.

Harry n-ar fi conceput niciodată că putea să existe un profesor pe care să-l urască mai tare decât pe Plesneală, dar, în timp ce se îndrepta spre Turnul Cercetaşilor, trebui să admită că apăruse un rival de seamă. Este rea, îşi zise el, în timp ce urca o scară către etajul şapte, este rea, nebună de legat, bătrână şi...

― Ron?

Ajunse la capul scărilor, o luă la dreapta şi aproape că intră în Ron, care se ascundea după o statuie a lui Lachlan cel Lung, strângându-şi cu putere mătura în mână. Acesta tresări foarte tare când îl văzu pe Harry pe neaşteptate şi încercă să-şi ascundă la spate noul Măturin Unsprezece.

― Ce faci?

― Ăă... nimic. Tu ce faci?

Harry se încruntă la el.

― Haide, mie poţi să-mi spui! De ce te ascunzi?

― Mă... mă ascund de Fred şi George, dacă ţii morţiş să ştii, zise Ron. Tocmai au trecut pe aici cu un grup de elevi din primul an, pariez că iar testează ceva pe ei. Vreau sa spun că acum nu pot să o mai facă în camera de zi, nu cu Hermione acolo.

Vorbea foarte repede şi precipitat.

― Dar ce faci cu mătura la tine, nu ai zburat, nu? întrebă Harry.

― Eu... păi... păi, bine, îţi spun, dar să nu râzi, da? spuse Ron defensiv, devenind din ce în ce mai roşu cu fiecare secundă care trecea. M-am... m-am gândit că acum, că am o mătură mai bună, să încerc să mă duc la selecţionarea por­tarului Cercetaşilor. Gata. Hai. Râzi.

― Nu râd, zise Harry, iar Ron se uită la el. Este o idee extra­ordinară! Ar fi grozav să fii în echipă! Nu te-am văzut nicio­dată jucând ca portar, te pricepi?

― Destul de bine, spuse Ron, care păru extrem de uşurat după ce văzu reacţia lui Harry. Charlie, Fred şi George mă puneau tot timpul să fiu portar când se antrenau în vacanţele de vară.

― Deci, ai exersat astă-seară?

― În fiecare seară de marţi... Însă de unul singur. Am încercat să vrăjesc baloanele să zboare spre mine, însă nu a fost uşor şi nu ştiu cât o să mă ajute.

Ron părea agitat şi neliniştit.

― Fred şi George or să moară de râs când o să apar la selecţionări. Îşi bat joc de mine de când am fost făcut Perfect.

― Mi-aş dori să pot să fiu acolo, zise Harry cu amărăciune, în timp ce se îndreptau împreună spre camera de zi.

― Da, şi... Harry, ce ai pe mână?

Harry, care tocmai îşi scărpinase nasul cu mâna dreaptă, care era liberă, încercă să o ascundă, dar avu acelaşi succes ca şi Ron cu Măturinul.

― Este doar o tăietură... nu-i nimic... este...

Însă Ron îl prinse pe Harry de braţ şi îi ridică mâna la nivelul ochilor. Urmă o pauză, timp în care se holbă la cu­vintele crestate în piele, apoi, părând să i se facă rău, îi dădu diurnul lui Harry.

― Parcă ai zis că te-a pus să scrii?

Harry ezită, dar până la urmă Ron fusese sincer cu el, aşa că îi spuse adevărul despre cum îşi petrecea orele în biroul lui Umbridge.

― Cotoroanţa afurisită! zise Ron într-o şoaptă revoltată când se opriră în faţa Doamnei Grase, care dormea liniştită, cu capul sprijinit de ramă. E bolnavă! Du-te la McGonagall, spune-i ceva!

― Nu, zise Harry imediat. Nu o să-i dau satisfacţia să ştie că a câştigat.

― Că a câştigat? Nu poţi s-o laşi să scape aşa uşor!

― Nu ştiu câtă putere are McGonagall asupra ei, zise Harry.

― Atunci, du-te la Dumbledore, spune-i lui!

― Nu, zise Harry scurt.

― De ce nu?

― Are destule pe cap, spuse Harry, dar nu acesta era ade­văratul motiv.

Nu avea de gând să se ducă să-i ceară ajutorul lui Dum­bledore, când el nu îi vorbise deloc din iunie.

― Ei bine, eu cred că ar trebui... Începu Ron, dar fu întrerupt de Doamna Grasă, care îi privise adormită şi acum întrebă:

― Aveţi de gând să-mi ziceţi parola sau o să trebuiască să stau trează toată noaptea, aşteptând să vă terminaţi conversaţia?
*
Ziua de vineri se ivi la fel de mohorâtă şi ploioasă ca restul săptămânii. Deşi Harry se uită automat către masa profesorilor când intră în Marea Sală, nu prea spera cu adevărat să-l vadă pe Hagrid, aşa că se concentră imediat asupra unor lucruri mai urgente, cum ar fi mormanul de teme cât un munte pe care le avea de făcut şi perspectiva unei alte detenţii cu Umbridge.

Două lucruri îl făcură pe Harry să suporte ziua aceea. Unul era gândul că aproape că venise sfârşitul de săptămână; celă­lalt era că, deşi ultima detenţie urma să fie cu siguranţă îngro­zitoare, de la fereastra camerei se vedea în depărtare terenul de vâjthaţ şi, cu puţin noroc, ar fi putut să asiste de la distanţă la proba lui Ron. Acestea erau nişte raze slabe de lumină, era adevărat, dar Harry era recunoscător pentru orice ar fi putut să-i înveselească întunericul din prezent; niciodată nu mai avusese o primă săptămână mai urâtă la Hogwarts.

În acea după-amiază la ora cinci, bătu la uşa biroului pro­fesoarei Umbridge pentru ultima oară, spera el, şi i se spuse să intre. Pergamentul gol era pregătit pentru el pe masa acoperită cu dantelă, cu pana neagră ascuţită lângă el.

― Ştii ce să faci, domnule Potter, zise Umbridge, zâmbin­du-i dulce.

Harry luă pana şi aruncă o privire pe fereastră. Dacă şi-ar fi mutat scaunul câţiva centimetri mai la dreapta... pretinzând că se apropia de masă, ar fi reuşit să vadă. Acum avea o privelişte de la distanţă a echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor care zburau în sus şi în jos pe teren, în timp ce şase siluete întunecate stăteau la picioarele celor trei stâlpi înalţi, părând să îşi aştepte rândul la poartă. Era imposibil să îşi dea seama care dintre ei era Ron de la distanţa aceea.