Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Cho tocmai se ridicase, şi, continuând să nu se uite la el, ieşi din Marea Sală. Simţindu-se destul de deprimat, îi privi iar pe Ron şi Ginny.

― Şi cum a fost antrenamentul de vâjthaţ?

― A fost un coşmar, zise Ron pe o voce sumbră.

― Ah, fii serios, spuse Hermione, uitându-se la Ginny. Sunt convinsă că nu a fost atât de...

― Ba da, a fost, zise Ginny. A fost oribil. Angelina aproape că a început să plângă la sfârşit.

După cină, Ron şi Ginny se duseră să se spele; Harry şi Hermione se întoarseră în aglomerata cameră de zi a Cercetaşilor şi la obişnuitul morman de teme. Harry se chinuia de jumătate de oră cu o nouă hartă a cerului pentru Astronomie când apărură Fred şi George.

― Ron şi Ginny nu sunt aici? întrebă Fred, uitându-se în jur şi trăgându-şi un scaun, iar când Harry clătină din cap, zise: Foarte bine. Le-am urmărit antrenamentul. Vor fi zdrobiţi. Sunt de-a dreptul la pământ fără noi.

― Hai, Ginny nu stă tocmai rău, zise George cu obiectivitate, aşezându-se lângă Fred. Sincer să fiu, nu ştiu cum de a ajuns atât de pricepută, având în vedere că nu o lăsăm niciodată să joace cu noi.

― Vă spărgea magazia cu mături din grădină de la şase ani şi zbura pe rând pe măturile voastre când nu eraţi atenţi, zise Hermione din spatele stivei instabile de cărţi despre runele antice.

― A, zise George, neplăcut impresionat. Păi... asta e o explicaţie.

― Ron a scos vreun gol până acum? întrebă Hermione uitându-se de peste marginea cărţii Hieroglife şi Holograme magice.

― Păi, poate s-o facă, dacă crede că nu îl urmăreşte nimeni, zise Fred, dându-şi ochii peste cap. Aşa că tot ce avem de făcut sâmbătă este să-i rugăm pe spectatori să îi întoarcă spatele şi să vorbească între ei de fiecare dată când balonul ajunge în zona lui.

Se ridică iar şi se duse neliniştit la fereastră, uitându-se la domeniul întunecat.

― Ştii, vâjthaţul era cam singurul lucru din locul ăsta pentru care merita să stăm aici.

Hermione îi aruncă o privire severă.

― Se apropie examenele!

― Ţi-am mai zis că nu ne prea pasă de T.V.E.E.-uri, zise Fred. Cutiile de Gustări cu Surprize sunt gata de lansare şi am descoperit cum să scăpăm de coşurile alea. Se rezolvă cu două picături de esenţă de Murtlap, ne-a lămurit Lee.

George căscă larg şi se uită nefericit la cerul înnorat al nopţii.

― Nici nu ştiu dacă vreau să văd meciul ăsta. Dacă ne bate Zacharias Smith, s-ar putea să fie nevoie să mă sinucid.

― Să-l ucizi pe el, mai degrabă, spuse Fred hotărât.

Asta este problema cu vâjthaţul, zise Hermione distrată, aplecată iar peste traducerea runelor, creează resentimente şi tensiune între case.

Ridică privirea ca să îşi caute Silabarul vrăjitorului şi îi zări pe Fred, George şi Harry privind-o fix, cu o expresie de dezgust amestecat cu îndoială.

― Ei bine, aşa e! zise ea cu nerăbdare. E doar un joc, nu?

― Hermione, zise Harry, clătinând din cap, eşti foarte pricepută la sentimente şi la alte chestii, dar pur şi simplu nu înţelegi vâjthaţul.

― Poate că nu, zise ea sumbru, revenind la traducerea ei, însă cel puţin fericirea mea nu depinde de talentul de portar al lui Ron.

Şi, deşi Harry ar fi preferat să se arunce din Turnul Astronomic decât să o recunoască în faţa ei, după ce ur­mărise şi el meciul, sâmbăta următoare ar fi dat orice sumă de galioni ca să nu-i pese nici lui de vâjthaţ.

Cel mai bun lucru care putea fi spus despre meci era că fusese scurt; spectatorii Cercetaşi nu trebuiseră să îndure decât douăzeci de minute de agonie. Era greu de spus care fusese partea cea mai îngrozitoare: după Harry, lupta se ducea între al paisprezecelea gol încasat de Ron, Sloper, care ratase balonul-ghiulea, dar o lovise pe Angelina cu bâta în gură, şi Kirke, care ţipase şi căzuse pe spate de pe mătură când Zacharias Smith zburase repede spre el cu balonul în mână. Miracolul era că Cercetaşii nu pierduseră decât la o diferenţă de zece puncte: Ginny reuşise să înşface hoţoaica chiar de sub nasul lui Summersby, căutătorul Astropufilor, aşa că scorul final fusese două sute patruzeci la două sute treizeci.

― Bună priză, îi spuse Harry lui Ginny în camera de zi, unde atmosfera era ca de înmormântare.

― Am avut noroc, zise ea, ridicând din umeri. Nu a fost o hoţoaică foarte rapidă şi Summersby e răcit, a strănutat şi a închis ochii exact când nu trebuia. Oricum, după ce te întorci tu în echipă...

― Ginny, sunt suspendat pe viaţă...

― Eşti suspendat atâta timp cât Umbridge e în şcoala asta, îl corectă Ginny. Este o diferenţă. Oricum, după ce te întorci tu, cred că o să dau probă pentru postul de înaintaş. Şi Angelina, şi Alicia pleacă anul viitor şi oricum, prefer să dau goluri decât să fiu căutător.

Harry se uită la Ron, care stătea adunat într-un colţ, privindu-şi genunchii şi ţinând strâns o Berezero în mână.

― Angelina tot nu îl lasă să plece din echipă, zise Ginny, de parcă îi citise gândurile lui Harry. Spune că ştie că are totuşi talent.

Lui Harry îi plăcea de Angelina pentru încrederea pe care o avea în Ron, dar în acelaşi timp credea că ar fi fost mult mai bine pentru el să îl lase să plece. Ron părăsi terenul însoţit de un alt "Weasley e al nostru rege" câtat cu mare dăruire de Viperini, care erau acum favoriţi pentru câştigarea Cupei de vâjthaţ.

Fred şi George se îndepărtară.

― Nu am nici măcar destulă putere ca să mă iau de el, zise Fred, uitându-se la silueta cocârjată lui Ron. Dar să ştii, când a primit al paisprezecelea gol...

Făcu nişte mişcări disperate cu mâinile, de parcă ar fi încercat să înoate cu corpul în poziţie verticală, ca un câine.

― Mă rog, o păstrez pentru petreceri, da?

Ron se târî spre dormitor la scurt timp după asta. Din respect pentru sentimentele sale, Harry aşteptă o vreme înainte să urce şi el, astfel încât Ron să poată să pretindă că dormea, dacă vroia. Într-adevăr, când Harry intră în sfârşit în cameră, Ron sforăia puţin prea tare ca să fie credibil.

Harry se băgă în pat, gândindu-se la meci. Fusese extrem de frustrant să privească de pe margine. Era impresionat de evoluţia lui Ginny, dar ştia că, dacă ar fi jucat el, ar fi prins hoţoaica mai devreme... fusese un moment când zburase pe lângă glezna lui Kirke; dacă Ginny nu ar fi ezitat, ar fi putut să smulgă victoria pentru Cercetaşi.

Umbridge stătuse cu câteva rânduri mai jos de Harry şi Hermione. De vreo două ori se întorsese greoi ca să se uite la el, cu gura ei mare, de broască râioasă, întinsă de ceea ce lui i se păruse că fusese un zâmbet satisfăcut. Amintirea zâmbetului îl făcu să fiarbă de furie în timp ce stătea întins pe întuneric. Însă, câteva minute mai târziu, îşi aminti că ar fi trebuit să îşi golească mintea de orice trăire înainte să adoarmă, aşa cum îi tot spunea Plesneală la sfârşitul fiecărei ore de Occlumanţie.

Încercă timp de câteva clipe, însă faptul că se gândea la Plesneală, pe lângă amintirea lui Umbridge, doar îi accentuă conştientizarea vechilor resentimente, aşa că se trezi concentrându-se în schimb asupra a cât de mult îi detesta pe amândoi. Încet, sforăitul lui Ron se pierdu, înlocuit de o respiraţie profundă şi rară. Lui Harry îi luă mult mai mult să adoarmă; corpul îi era obosit, însă creierului său îi trebui mult până să se decupleze.

Visă că Neville şi profesoara Lăstar valsau prin Camera Necesităţii, în timp ce profesoara McGonagall cânta la cimpoi. Îi privi mulţumit o vreme, apoi se hotărî să meargă şi să-i găsească pe ceilalţi membri A.D.

Însă când ieşi din cameră se trezi nu în faţa lui Barnabas cel Smintit, ci a unei torţe care ardea în lăcaşul ei de pe un perete de piatră. Îşi întoarse încet capul spre stânga. Acolo, la capătul îndepărtat al holului fără ferestre, era o uşă neagră, simplă.

Se apropie de ea cu un sentiment de entuziasm crescând. Avea sentimentul ciudat că, de data asta, avea să aibă în sfârşit noroc şi să descopere cum să o deschidă... era la câţiva metri de ea, şi văzu încântat că în partea dreaptă se afla un fir strălucitor de lumină albastră... uşa era întredeschisă... Întinse mâna să o deschidă şi...

Ron scoase un sforăit real, răsunător şi aspru, iar Harry se trezi brusc, cu mâna dreaptă întinsă în faţa lui pe întuneric, ca să deschidă o uşă care era la câţiva kilometri depărtare. O lăsă în jos cu un sentiment de dezamăgire amestecată cu vinovăţie. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă uşa, dar în acelaşi timp se simţea atât de măcinat de curiozitate faţă de ce era dincolo de ea, încât nu putea să fie supărat pe Ron... dar ce bine ar fi fost dacă şi-ar fi amânat sforăitul încă un minut.

*
Luni dimineaţă intrară în Marea Sală pentru micul dejun exact în acelaşi timp cu bufniţele poştaşe. Hermione nu era singura persoană care îşi aştepta cu nerăbdare Profetul zilei: aproape toată lumea era dornică să mai primească veşti despre Devoratorii Morţii care evadaseră şi care, în ciuda multor reperări anunţate, nu fuseseră încă prinşi. Îi dădu un cnut bufniţei care îi livră ziarul şi-l deschise cu entuziasm, în timp ce Harry îşi turna nişte suc de portocale; având în vedere că tot anul nu primise decât un singur bilet, când prima bufniţă ateriză cu o bufnitură în faţa lui, fu convins că aceasta făcuse o greşeală.

― Pe cine cauţi? o întrebă el, luându-şi indiferent paharul cu sucul de portocale de sub ciocul ei şi aplecându-se să citească numele şi adresa destinatarului: