Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXX

GRAWP
Episodul fugii lui Fred şi George pentru câştigarea inde­pendenţei fu repovestit atât de des pe parcursul următoarelor câteva zile, încât Harry îşi dădu seama că avea să intre în scurt timp în istoria Hogwarts-ului: într-o săptămână, chiar şi cei care nu fuseseră martori erau aproape convinşi că îi vă­zuseră pe gemeni năpustindu-se pe mături asupra lui Umbridge şi aruncând în ea cu bombe cu miros de baligă înainte să ţâşnească pe uşa dublă. Imediat după plecarea lor, se iscă un val de discuţii, în care elevii se gândiră să le urmeze exem­plul. Harry auzi adeseori elevi spunând lucruri de genul, "Se­rios, uneori îmi vine să mă urc pe mătură şi să plec de aici", sau, "Încă o lecţie ca asta şi e foarte posibil să trec la procedeul Weasley. "

Fred şi George avuseseră grijă ca nimeni să nu-i uite prea curând. În primul rând, nu lăsaseră instrucţiuni pentru cum să facă să dispară mlaştina care acum stăpânea holul de la eta­jul cinci al aripii de est. Umbridge şi Filch fuseseră observaţi încercând diferite metode de a o îndepărta, dar fără succes. Până la urmă, zona fusese închisă cu un cordon şi Filch, scrâşnind mânios din dinţi, primise îndatorirea de a-i duce pe elevi cu barca la clasele lor. Harry era convins că profesorii ca McGonagall sau Flitwick ar fi putut să elimine mlaştina într-o clipă, dar, exact ca şi în cazul Artificiilor Sălbatice Weasley, preferau s-o vadă pe Umbridge chinuindu-se.

Apoi mai erau două găuri mari, în formă de mături, în uşa de la biroul lui Umbridge, prin care trecuseră cele două Măturinuri ale lui Fred şi George pentru a se reîntâlni cu stăpânii lor. Filch pusese o nouă uşă şi dusese Fulgerul lui Harry la închisori unde, se zvonea, Umbridge postase un trol de pază înarmat. Totuşi, problemele ei erau departe de a fi rezolvate.

Inspiraţi de exemplul lui Fred şi George, un număr mare de elevi se întreceau acum pentru postul rămas liber de scandalagii şefi. Deşi se pusese o uşă nouă, cineva izbutise să strecoare un Niffler cu botul păros în biroul lui Um­bridge, iar acesta rătăcise locul în căutarea obiectelor strălu­citoare, sărise pe Umbridge la intrarea ei şi încercase să-i roadă inelele de pe degetele butucănoase. Pe holuri erau azvârlite atât de des bombe cu miros de baligă şi bile mizere, încât apăruse o nouă modă: elevii aruncau asupra lor Vraja Cap-în-Bulă înainte să iasă din clase, ceea ce le asigura o rezervă de aer curat, deşi îi făcea pe toţi să arate ca şi când ar fi purtat pe cap acvarii sferice cu susul în jos.

Filch pândea pe holuri având în mână o cravaşă pregătită şi dorindu-şi cu disperare să-i prindă pe răufăcători, însă pro­blema era că erau atât de mulţi, încât nu ştia niciodată în ce parte să o ia. Detaşamentul Inchizitorial încerca să îl ajute, dar membrilor li se tot întâmplau lucruri ciudate. Warrington, din echipa de vâjthaţ a Viperinilor, apăru în aripa spitalului cu o boală oribilă de piele, care îl făcea să arate ca şi când ar fi fost acoperit de fulgi de porumb; Pansy Parkinson, spre bucuria lui Hermione, lipsi la toate orele ziua următoare pentru că îi crescuseră coarne.

Între timp, se descoperi exact câte cutii cu gustări reuşiseră să vândă Fred şi George înainte să plece de la Hogwarts. Umbridge nu trebuia decât să intre în clasă pentru ca elevii strânşi acolo să leşine, să vomite, să facă o febră periculoasă sau să le curgă sânge din ambele nări. Urlând de furie şi de frustrare, Umbridge încercă să depisteze sursa acestor simptome misterioase, dar elevii îi spuseră încăpăţânaţi că sufereau de "umbridgită". După ce trimise în detenţie patru clase la rând, nereuşind să le descopere secretul, fu obligată să renunţe şi să le permită elevilor care sângerau, leşinau, transpirau şi vomitau să iasă în cârduri.

Dar nici măcar cei care foloseau cutiile cu gustări nu puteau concura cu maestrul haosului, Peeves, care părea să fi luat foarte în serios cuvintele de despărţire ale lui Fred. Râzând ca un nebun, zbura prin şcoală, ridicând mese, ţâşnind din tablă, răsturnând statui şi vaze. De două ori o închise pe Doamna Norris într-o armură, din care fusese sal­vată, mieunând din toate puterile, de către îngrijitorul su­părat. Peeves spărgea felinare şi sufla peste lumânări, jongla cu torţe aprinse pe deasupra capetelor elevilor care ţipau, făcea ca stivele de pergamente aranjate cu grijă să se răstoarne în şemineuri sau să zboare pe geam; inunda etajul doi când smulgea toate robinetele din băi, arunca un sac cu tarantule în mijlocul Marii Săli la micul dejun şi, de fiecare dată când avea chef de o pauză, petrecea ore în şir zburând după Umbridge, scoţând limba şi făcând zgomote de fiecare dată când vorbea.

Nici unul dintre profesori, în afară de Filch, nu părea să se deranjeze să o ajute. Într-adevăr, la o săptămână după plecarea lui Fred şi George, Harry o văzu pe profesoara McGonagall trecând pe lângă Peeves, care era hotărât să slăbească un candelabru de cristal, şi ar fi putut să jure că o auzise spunându-i strigoiului cu jumătate de gură, "Se deşurubează în sens invers."

Pentru a pune capac la toate, Montague încă nu îşi revenise după sejurul în toaletă; rămase confuz şi dezorientat, iar părinţii săi fură văzuţi într-o marţi dimineaţa venind pe aleea din faţă şi părând extrem de supăraţi.

― Oare ar trebui să spunem ceva? zise Hermione pe un ton îngrijorat, lipindu-şi obrazul de fereastra clasei de Farmece, astfel încât să-i vadă intrând pe domnul şi doam­na Montague. Despre ce i s-a întâmplat? În caz că ar ajuta-o pe doamna Pomfrey să-l vindece?

― Sigur că nu, o să-şi revină, spuse Ron indiferent.

― Oricum, alte probleme pentru Umbridge, nu-i aşa? zise Harry pe un ton mulţumit.

El şi Ron atinseră amândoi cu baghetele ceştile de ceai pe care trebuiau să le farmece. Ceştii lui Harry îi crescură patru picioare foarte scurte, care nu ajungeau la birou şi se zbăteau inutil în aer. Ceştii lui Ron îi crescură patru picioare fusiforme, foarte subţiri, care o ridicară cu mare greutate de pe birou, tremurară câteva clipe, iar apoi se pliară, făcând ceaşca să se crape la jumătate.

― Reparo, spuse Hermione repede, refăcând ceaşca lui Ron cu o fluturare de baghetă. Se prea poate, dar ce se întâmplă dacă Montague rămâne afectat pe viaţă?

― Cui îi pasă? zise Ron enervat, în timp ce ceaşca sa se ridica iar nesigură, cu genunchii tremurându-i foarte tare. Montague nu ar fi trebuit să încerce să ia atâtea puncte de la Cercetaşi, nu-i aşa? Dacă vrei să-ţi faci griji pentru cineva, Hermione, fă-ţi pentru mine!

― Pentru tine? zise ea, prinzându-şi ceşcuţa, în timp ce aceasta traversa veselă biroul pe patru picioruşe zdravene mlă­dioase, şi punând-o la loc în faţa ei. De ce ar trebui să-mi fac griji pentru tine?

― Când în sfârşit următoarea scrisoare de la mama o să treacă de procesul de verificare al lui Umbridge, spuse Ron cu amărăciune, ridicându-şi acum ceaşca, în timp ce picioarele sale fragile încercau slăbite să îi susţină greutatea, o să am mari probleme. Nu m-aş mira să mai fi trimis o Urlătoare.

― Dar...

― Eu voi fi de vină că au plecat Fred şi George, o să vezi, spuse Ron sumbru. O să spună că ar fi trebuit să-i împiedic să plece, că ar fi trebuit să mă agăţ de capetele măturilor lor şi să mă ţin de ele, sau ceva de genul ăsta... da, eu voi fi de vină pentru tot.

― Păi, chiar dacă va spune asta, va fi foarte nedrept, nu ai fi putut să faci nimic! Însă sunt sigură că nu o va spune. Dacă au într-adevăr un magazin pe Aleea Diagon, înseamnă că au plănuit-o mai de mult.

― Da, dar aici mai e ceva, cum au făcut rost de spaţiu? zise Ron, lovindu-şi ceaşca atât de tare cu bagheta, încât picioarele îi cedară din nou şi ceaşca rămase zvâcnind în faţa lui. E cam ciudat, nu-i aşa? Vor avea nevoie de o mulţime de galioni ca să îşi permită să plătească chiria pe un spaţiu din Aleea Diagon. Mama va vrea să ştie ce au făcut ca să pună mâna pe asemenea cantităţi de aur.

― Ei bine, da, şi mie mi-a trecut prin minte, spuse Her­mione, dându-i voie ceşcuţei ei să alerge în cercuri strânse în jurul celei a lui Harry, ale cărei picioare butucănoase încă nu puteau să atingă biroul. Mă întreb dacă nu cumva Mundungus i-a convins să vândă bunuri furate sau să facă vreun alt lucru îngrozitor.

― În nici un caz, spuse Harry scurt.

― De unde ştii? întrebară Ron şi Hermione într-un glas.

― Pentru că...

Harry ezită, însă până la urmă se părea că sosise momen­tul să mărturisească. Nu avea nimic de câştigat dacă tăcea şi dacă asta i-ar fi făcut pe alţii să creadă că Fred şi George erau hoţi.

― Pentru că de la mine au aurul. Le-am dat câştigurile de la turnir anul trecut în iunie.

Urmă o clipă de tăcere din cauza şocului, apoi ceaşca lui Hermione alergă peste marginea biroului şi se făcu bucăţi pe podea.

― Vai, Harry, nu-i adevărat! zise ea.

― Ba da, este adevărat, spuse Harry arţăgos. Şi nu-mi pare rău. Nu aveam nevoie de aur şi or să se priceapă de minune să conducă un magazin de glume.

― Dar este grozav! spuse Ron încântat. Numai tu eşti de vină, Harry ― mama nu mai poate să dea deloc vina pe mine! Pot să-i spun?

― Păi, presupun că aşa ar fi cel mai bine, acceptă Harry, mai ales dacă crede că primesc ceaune furate sau ceva de genul ăsta.

Hermione nu zise nimic până la sfârşitul orei, dar Harry avea o vagă bănuială că autocenzura ei avea să cedeze cât de curând. Într-adevăr, după ce plecară din castel în pauză şi rămăseseră în lumina slabă a soarelui de mai, Hermione îl fixă pe Harry cu privirea şi deschise gura cu un aer hotărât.

Harry o întrerupse înainte ca ea să aibă timp să vorbească.

― Nu mai are nici un sens să mă cicăleşti, e bun făcut, zise el decis. Fred şi George au aurul ― se pare că au şi cheltuit o parte din bani ― iar eu nu pot să-l iau înapoi şi nici nu vreau. Aşa că nu-ţi răci gura de pomană, Hermione.

― Nu vroiam să zic nimic despre Fred şi George! spuse ea pe un ton jignit.

Ron pufni neîncrezător şi Hermione îi aruncă o privire dispreţuitoare.

― Vorbesc serios! zise ea supărată. De fapt, vroiam să-l întreb pe Harry când se întoarce la Plesneală, ca să-l roage să mai facă ore de Occlumanţie!

Lui Harry i se făcu inima cât un purice. După ce epuiza­seră subiectul plecării spectaculoase a lui Fred şi George, ceea ce însemnase câteva ore bune, Ron şi Hermione voi­seră să audă noutăţi despre Sirius. Având în vedere că Harry nu le împărtăşise motivul pentru care dorise să discute cu acesta, îi fusese greu să se gândească la ce avea să le spună; ajunsese să le zică, sincer, că Sirius voia ca Harry să continue orele de Occlumanţie. Şi o regreta încă de atunci; Hermione nu vroia să schimbe subiectul şi se tot întorcea la el exact când Harry se simţea mai nepregătit.

― Nu poţi să-mi spui că nu mai ai vise ciudate, zise acum Hermione, pentru că Ron mi-a spus că iar ai bombănit în somn azi-noapte.

Harry îi aruncă o privire mânioasă lui Ron. Acesta avu delicateţea de a se arăta stânjenit de ceea ce făcuse.

― Doar ai bombănit puţin, bâigui el, cerându-şi scuze. Ceva de genul "puţin mai încolo".

― Am visat că mă uitam la voi cum jucaţi vâjthaţ, minţi Harry pe un ton brutal. Încercam să te fac să te întinzi puţin mai încolo, ca să prinzi balonul.

Lui Ron i se înroşiră urechile. Harry simţi un fel de plăcere răzbunătoare; bineînţeles, nu asta visase.

Noaptea trecută trecuse iarăşi coridorul până la Departamentul Misterelor. Trecuse prin camera circulară, apoi prin încăperea plină de clinchete şi lumini jucăuşe, până când se trezise din nou într-o cameră întunecată, plină cu rafturi pe care erau aranjate sfere de sticlă pline de praf.

Se dusese direct la rândul numărul nouăzeci şi nouă, o luase la dreapta şi fugise de-a lungul lui... probabil că atunci gândise cu voce tare... puţin mai încolo... pentru că simţea că jumătatea sa reală se străduia să se trezească... iar înainte să fi ajuns la capătul şirului, se trezise iar întins în pat, holbându-se la pânza baldachinului.

― Încerci să îţi blochezi mintea, nu-i aşa? zise Hermione, uitându-se fix la Harry. Continui cu Occlumanţia?

― Sigur că da, spuse Harry, prefăcându-se jignit de această întrebare, însă fără să i se uite în ochi.

Era atât de curios faţă de ce se ascundea în acea cameră cu sfere de sticlă pline de praf, încât chiar îşi dorea ca vise­le să continue.

Problema era că, rămânând mai puţin de o lună până la examene şi fiecare clipă liberă fiind dedicată recapitulării, mintea sa părea atât de plină de informaţii, încât, când se ducea la culcare, îi era foarte greu să adoarmă; iar când adormea, creierul său prea aglomerat îi oferea aproape în fiecare noapte vise idioate despre examene. De asemenea, bănuia că partea aceea a minţii sale ― partea care vorbea adeseori cu vocea Hermionei ― se simţea foarte vinovată acum, când hoinărea pe holul la capătul căreia se afla uşa neagră, şi căuta să îl trezească înainte să ajungă la destinaţie.

― Ştii, spuse Ron, ale cărui urechi erau încă roşii, dacă Montague nu îşi revine înainte de meciul Viperinilor cu Astropufii, avem şanse să luăm cupa.

― Da, presupun că da, spuse Harry, bucuros să schimbe subiectul.

― Adică, am câştigat o dată, am pierdut o dată... dacă Viperinii pierd în faţa Astropufilor sâmbăta viitoare...

― Da, aşa e, zise Harry, fără să ştie cu ce anume era de acord.

Cho Chang tocmai traversase curtea, hotărâtă să nu privească.
*
Ultimul meci din sezonul de vâjthaţ, Cercetaşii contra Ochii-de-Şoim, urma să aibă loc în ultimul week-end din mai. Deşi Viperinii fuseseră învinşi la mustaţă de Astropufi la ultimul lor meci, Cercetaşii nu îndrăzneau să creadă în victorie, mai ales din cauza randamentului execrabil al lui Ron ca portar (deşi bineînţeles că nu i-o spunea nimeni).

― Mai nepriceput de atâta nu pot să fiu, nu-i aşa? le zise el sumbru lui Harry şi Hermione la micul dejun, în dimineaţa dinaintea meciului. Acum nu mai avem nimic de pierdut, nu?

― Ştii, spuse Hermione, în timp ce ea şi Harry se îndreptau spre stadion puţin mai târziu în mijlocul unei mulţimi foarte nerăbdătoare, cred că Ron ar putea să se descurce mai bine fără Fred şi George prin apropiere. Nu prea au avut niciodată încredere în el.

Luna Lovegood îi depăşi, având un şoim viu cocoţat pe creştet.

― Vai, am uitat! spuse Hermione, urmărind cum şoimul dădea din aripi, în timp ce Luna trecea senină pe lângă un grup de Viperini care râdeau şi o arătau cu degetul. O să joace şi Cho, nu-i aşa?

Harry, care uitase de asta, se mulţumi să mormăie.

Găsiră locuri în ultimul rând al tribunelor. Era o zi fru­moasă şi senină; Ron nu şi-ar fi putut dori una mai potrivită, iar Harry se trezi sperând, împotriva logicii, ca Ron să nu le dea ocazia Viperinilor să mai scandeze iar refrenul "Weasley e al nostru rege".

Lee Jordan, care fusese foarte abătut de când Fred şi George plecaseră, era ca de obicei comentatorul.

În timp ce echipele apăreau repede pe teren, spuse numele jucători cu ceva mai puţină patimă.

― ... Bradley... Davies... Chang, zise el, iar Harry simţi cum îi tresare stomacul, care însă nu se făcu cât o nucă, ci mai degrabă scoase un ghiorţăit slab când Cho ieşi pe teren, cu o adiere înfiorându-i părul negru, strălucitor.

Nu mai era sigur ce anume vroia să se întâmple, în afara faptului că nu mai suporta alte certuri. Chiar şi când o văzu vorbind entuziasmată cu Roger Davies, în timp ce se pregăteau să se urce pe mături, nu simţi decât o gelozie trecătoare.

― Jocul începe! spuse Lee. Davies, căpitanul Ochilor-de-Şoim, ia imediat balonul, îl menţine în posesie, trece de Johnson, trece de Bell, trece şi de Spinnet... se îndreaptă direct spre poartă! O să arunce... şi... şi... şi înscrie, încheie Lee, cu o înjurătură puternică.

Harry şi Hermione murmurară dezaprobator alături de restul Cercetaşilor. Cum era de aşteptat, ca la un semn, Viperinii din tribunele de pe partea cealaltă începură să cânte: