Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Weasley e al nostru rege,

Weasley e al nostru rege,

N-a lăsat balonul să intre,

Weasley e al nostru rege...
― Şi mi-aş dori să nu mai cânte melodia aia idioată, spuse Hermione distrusă. Nu s-au umflat destul în pene?

Un val de elevi urca peluza în pantă dinspre stadion.

― Ah, hai să intrăm, înainte să ne întâlnim cu Viperinii, zise Hermione.
Weasley tot poate să apere,

Mereu lângă cercuri e,

De asta Cercetaşii vor toţi să cânte,

Weasley e al nostru rege.
― Hermione... spuse Harry rar.

Cântecul era din ce în ce mai tare, dar nu venea dinspre mulţimea de Viperini îmbrăcată în verde şi argintiu, ci din­spre o masă de roşu şi auriu care se apropia încet de castel, ducând pe umeri o siluetă solitară.

Weasley e al nostru rege,

Weasley e al nostru rege,

N-a lăsat balonul să intre,

Weasley e al nostru rege...
― Nu se poate, zise Hermione cu o voce stinsă.

― BA DA! zise Harry tare.

― HARRY! HERMIONE! strigă Ron, fluturând în aer cu­pa argintie de vâjthaţ şi părând în al nouălea cer. AM REUŞIT! AM CÂŞTIGAT!

Îi zâmbiră, în timp ce trecu pe lângă ei. La uşa de intrare în castel era mare învălmăşeală şi Ron se lovi cu capul de pra­gul de sus, dar nimeni nu încercă să-l dea jos. Cântând în con­tinuare, mulţimea se înghesui în holul de intrare şi dispăru. Harry şi Hermione îi urmăriră pe elevi zâmbind, până când se estompară şi ultimele acorduri din "Weasley e al nostru rege". Apoi se întoarseră unul spre celălalt, şi le pieri zâmbetul.

― Îi dăm veştile mâine, da? zise Harry.

― Da, bine, spuse Hermione obosită. Eu nu mă grăbesc.

Urcară treptele împreună. Din uşa de la intrare se uitară amândoi înapoi ca din reflex la Pădurea Interzisă. Harry nu era sigur dacă i se părea sau nu, dar avu impresia că vede un nor mic de păsări ţâşnind în sus, pe deasupra copacilor din zare, aproape ca şi cum copacul în care îşi făcuseră cuib tocmai fusese smuls din rădăcini.