Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius în Departamentul Misterelor, îşi zise el disperat. Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius ―

― Eşti în perioadă de probă! urlă profesoara Umbridge. iar Plesneală se uită din nou la ea, cu sprâncenele puţin ridicate. Nu vrei să mă ajuţi! Mă aşteptam la ceva mai mult. Lucius Reacredinţă mi-a vorbit mereu în termeni elogioşi de tine! Acum ieşi din biroul meu!

Plesneală făcu o plecăciune ironică şi se întoarse să plece. Harry ştiu că ultima şansă de a anunţa Ordinul despre ce se întâmpla ieşea în clipa aceea pe uşă.

― L-a prins pe Amprentă! strigă el. L-a prins pe Amprentă la locul ascunzătorii!

Plesneală se oprise, cu mâna pe clanţa uşii lui Umbridge.

― Amprentă? urlă profesoara Umbridge, uitându-se nedumerită de la Harry la Plesneală. Cine sau ce este Amprentă? Unde se ascunde? La ce se referă, Plesneală?

Plesneală se uită la Harry. Chipul îi era impenetrabil. Harry nu-şi dădu seama dacă înţelesese sau nu, dar nu îndrăzni să vorbească mai clar de faţă cu Umbridge.

― Habar n-am, spuse Plesneală cu răceală. Potter, când o să vreau să strige cineva prostii după mine, o să-ţi dau o esenţă de pălăvrăgit. Şi, Crabbe, mai slăbeşte puţin strân­soarea. Dacă se sufocă Poponeaţă, o să fie nevoie de o gră­madă de hârţoage şi mă tem că va trebui să menţionez epi­sodul la referinţe, dacă te vei angaja vreodată.

Închise uşa după el cu o bufnitură, lăsându-l pe Harry într-o stare şi mai avansată de sfâşiere lăuntrică decât înainte; Plesneală fusese ultima sa speranţă. Se uită la Umbridge, care părea să se simtă la fel ca el; pieptul i se mişca de furie şi frustrare.

― Foarte bine, zise ea şi îşi scoase bagheta. Foarte bine... nu am altă soluţie... aceasta este mai mult decât o problemă de disciplină şcolară... este o problemă de securitate a Ministerului... da... da...

Părea să se convingă pe ea însăşi de ceva. Îşi muta greutatea de pe un picior pe altul, agitată, holbându-se la Harry, dând cu bagheta în palma liberă şi respirând greoi. În timp ce o privea, Harry se simţi total neputincios fără baghetă.

― Mă obligi, Potter... eu nu vreau să o fac, spuse Umbridge, mişcându-se în continuare pe loc, dar uneori circumstanţele justifică metoda... sunt sigură că domnul ministru va înţelege că nu am avut de ales...

Reacredinţă o privea cu o expresie hămesită pe chip.

― Blestemul Cruciatus ar trebui să-ţi dea drumul la limbă, spuse Umbridge încet.

― Nu! strigă Hermione. Doamnă profesoară Umbridge, este ilegal.

Dar Umbridge nu o băgă în seamă. Avea pe chip o expre­sie răutăcioasă, nerăbdătoare şi entuziasmată, pe care Harry nu o mai văzuse până atunci. Îşi ridică bagheta.

― Domnul ministru nu ar vrea să încălcaţi legea, doamnă profesoară Umbridge! strigă Hermione.

― Pe Cornelius nu îl poate atinge ceea ce nu ştie, spuse Umbridge, gâfâind puţin, în timp ce îşi aţintea bagheta pe rând către diferite părţi ale corpului lui Harry, parcă încer­ca să ghicească unde avea să-l doară cel mai mult. Nu a aflat niciodată că eu le-am ordonat vara trecută Dementorilor să se ducă după Potter, şi cu toate astea a fost încântat să aibă ocazia să îl exmatriculeze.

― Dumneavoastră aţi fost? icni Harry. Dumneavoastră i-aţi trimis pe Dementori după mine?

― Cineva trebuia să facă ceva, zise Umbridge, în timp ce bagheta se aţinti asupra frunţii lui Harry. Toţi spuneau că ar trebui să fii redus cumva la tăcere ― să fii discreditat ― dar eu am fost cea care chiar a făcut ceva în privinţa asta... dar ai ieşit şi din asta, nu-i aşa, Potter? Însă nu şi azi, nu şi de data asta...

Şi, trăgând aer în piept, strigă:

― Cruc...

― NU! ţipă Hermione cu o voce răguşită, din spatele lui Milicent Bulstrode. Nu! Harry, trebuie să-i spunem!

― În nici un caz! urlă Harry, uitându-se la ceea ce se vedea din Hermione.

― Trebuie, Harry, oricum o să te oblige să o spui, ce... ce mai contează?

Şi Hermione începu să plângă încet pe roba lui Milicent Bulstrode. Milicent renunţă imediat la încercarea de a o strivi de perete şi se dădu din faţa ei, scârbită.

― Măi, măi, măi! spuse Umbridge triumfătoare. Micuţa domnişoară Întreabă-Tot o să ne dea nişte răspunsuri! Hai, fetiţo, hai!

― Hermione... nu! strigă Ron prin căluş.

Ginny se holba la Hermione, de parcă nu ar mai fi văzut-o niciodată până atunci. Neville, care se străduia să-şi recapete suflul, se uita şi el la ea. Dar Harry tocmai observase ceva. Deşi Hermione plângea disperată în mâini, nu se vedea nici urmă de lacrimi.

― Îmi... îmi pare rău oameni buni, spuse ea. Dar... nu mai suport...

― Aşa, fetiţo haide, spuse Umbridge, apucând-o pe Her­mione de umeri, aruncând-o în fotoliul liber de pânză de bumbac şi aplecându-se peste ea. Ia zi... cu cine comunica Potter?

― Păi, înghiţi Hermione în sec... păi, încerca să-i vor­bească domnului profesor Dumbledore.

Ron încremeni, cu ochii mari; Ginny nu mai încercă să calce pe picioarele Viperinului care o ţinea captivă; până şi Luna păru puţin surprinsă. Din fericire, atenţia lui Umbridge şi a favoriţilor ei se concentrase exclusiv asupra lui Hermione, fără să pentru a mai observa aceste semne suspecte.

― Dumbledore? zise Umbridge entuziasmată. Înseamnă că, ştiţi unde e Dumbledore?

― Păi... nu, plânse Hermione. Am încercat la "Ceaunul crăpat" de pe Aleea Diagon şi la "Trei mături", chiar şi la "Capul de mistreţ"...

― Proasto, Dumbledore nu o să stea într-un bar, în timp ce îl caută tot Ministerul! strigă Umbridge, având dezamă­girea înscrisă pe fiecare trăsătură.

― Dar... trebuia să-i spunem ceva foarte important! se văită Hermione, ţinându-şi mâinile şi mai lipite de faţă, dar nu de suferinţă, după cum Harry ştia, ci ca să ascundă absenţa prelungită a lacrimilor.

― Da? spuse Umbridge, redevenind interesată. Ce vroiaţi să-i spuneţi?

― Vroiam... vroiam să-i spunem că e gata! spuse Her­mione cu sughiţuri.

― Ce e gata? întrebă Umbridge, care o apucă iar pe Hermione de umeri şi o scutură puţin. Ce e gata, fetiţo?

― Ar... arma, spuse Hermione.

― Arma? Arma? spuse Umbridge, şi ochii părură să-i iasă din orbite de entuziasm. Aţi creat un fel de metodă de opunere? O armă pe care să puteţi să o folosiţi împotriva Ministerului? La ordinele profesorului Dumbledore, desigur?

― D-d-da, făcu Hermione. Dar a trebuit să plece înainte să fie gata, a... a... acum i-am terminat-o şi nu p-p-putem să-l găsim şi s-s-să-i spunem!

― Ce fel de armă este? întrebă Umbridge severă, având mâinile mici şi butucănoase încleştate încă pe umerii lui Hermione.

― Noi n-n-nu înţelegem de fapt despre ce este vorba, spuse Hermione, trăgându-şi nasul cu putere. Noi d-d-doar am făcut ce ne-a zis d-d-domnul profesor Dumbledore.

Umbridge se îndreptă, arătând foarte bucuroasă.

― Du-mă la armă, spuse ea.

― Nu vreau să le arăt şi... lor, spuse Hermione sfredelitor, uitându-se în jur la Viperini printre degete.

― Nu tu pui condiţiile, spuse profesoara Umbridge cu asprime.

― Bine, spuse Hermione, plângând din nou în mâini. Bine... n-au decât s-o vadă, sper să o folosească împotriva dumneavoastră! De fapt, mi-aş dori să invitaţi foarte foarte multă lume să vină s-o vadă! As-asta meritaţi. Ah, cât mi-ar plăcea ca toa... toată şcoala să ştie unde este, şi cum să o folosească, şi atunci, dacă o să-i supăraţi pe unii dintre ei, or să poată s-să vă vină de hac!

Aceste cuvinte avură un impact considerabil asupra lui Umbridge: femeia aruncă priviri rapide şi suspicioase în jur, către Detaşamentul ei Inchizitorial, cu ochii exoftalmici oprindu-se pentru o clipă asupra lui Reacredinţă, care era prea tare de cap ca să îşi ascundă expresia de nerăbdare şi de lăcomie care îi apăruse pe chip.

Umbridge o contemplă pe Hermione clipe în şir, iar apoi îi vorbi cu o voce pe care o credea cât se poate de mămoasă.

― În ordine, draga mea, hai să mergem doar noi două... şi o să-l luăm şi pe Potter, da? Hai, ridică-te.

― Doamnă profesoară, spuse Reacredinţă entuziasmat, doamnă profesoară, cred că ar trebui să vină şi o parte din Detaşament cu dumneavoastră, ca să aibă grijă de...

― Sunt un reprezentant oficial şi capabil al Ministerului, Reacredinţă, chiar crezi că nu pot să mă descurc singură cu doi adolescenţi fără baghetă? întrebă Umbridge tăios. Ori­cum, se pare că arma asta nu trebuie văzută de restul elevilor. Veţi rămâne aici până când mă voi întoarce şi aveţi grijă ca nici unul dintre ei ― gesticulă spre Ron, Ginny, Neville şi Luna ― să nu scape.

― În ordine, spuse Reacredinţă, îmbufnat şi dezamăgit.

― Voi doi puteţi să o luaţi înaintea mea şi să îmi arătaţi drumul, spuse Umbridge, arătând cu bagheta spre Harry şi Hermione. Conduceţi-mă.