Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXXIII

LUPTA ŞI ZBORUL
Harry habar nu avea ce plănuia Hermione, sau dacă avea într-adevăr un plan. Merse cu jumătate de pas în urma ei, în timp ce străbăteau coridorul şi treceau prin dreptul biroului lui Umbridge, ştiind că avea să pară foarte suspect dacă dădeau semne că nu ştiau unde merg. Nu îndrăzni să încerce să-i vorbească; Umbridge mergea în spatele lor atât de aproape, încât îi auzea respiraţia aspră.

Hermione îi conduse, coborând treptele către holul de intrare. Zgomotul vocilor ridicate şi zăngănitul tacâmurilor pe farfurii răsunară de dincolo de uşa dublă ce dădea spre Marea Sală ― lui Harry i se părea incredibil că, la şase metri depărtare, erau oameni care luau cina liniştiţi, sărbătorind sfârşitul examenelor, lipsiţi de orice grijă...

Hermione ieşi pe uşa dublă de stejar de la intrare şi coborî treptele de piatră în aerul înmiresmat al serii. Soarele apunea dincolo de vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă şi, în timp ce Hermione mergea hotărâtă pe iarbă ― iar Umbridge alerga ca să ţină pasul cu ea ― umbrele lor lungi şi întunecate făceau valuri pe iarbă în urma lor, ca nişte pelerine.

― Este ascunsă în coliba lui Hagrid, nu-i aşa? îi susură Umbridge nerăbdătoare la ureche lui Harry.

― Nici vorbă, spuse Hermione usturător. Hagrid ar fi putut să o declanşeze din greşeală.

― Da, spuse Umbridge, al cărei entuziasm părea să creas­că. Da, aşa ar fi făcut, bineînţeles, dobitocul ăla corcit.

Râse. Harry simţi o dorinţă puternică de-a se întoarce şi de-a o apuca de gât, dar se abţinu. Cicatricea îi zvâcnea în aerul blând al serii, dar încă nu îl ardea, aşa cum ştia că ar fi făcut-o în cazul în care Cap-de-Mort s-ar fi pregătit să ucidă.

― Aşa. Păi... unde este? întrebă Umbridge, cu o notă de nesiguranţă, în glas în timp ce Hermione continua să mear­gă cu paşi mari spre Pădure.

― Aici, bineînţeles, spuse fata, arătând spre copacii întu­necaţi. Trebuia să fie într-un loc unde elevii să n-o găsească din greşeală, nu-i aşa?

― Desigur, spuse Umbridge, oarecum speriată. Desigur... păi, foarte bine... mergeţi înaintea mea.

― Dacă tot o luăm înainte, puteţi să ne daţi bagheta dum­neavoastră? o întrebă Harry.

― Nu, nu cred, domnule Potter, zise Umbridge dulce, îm­pungându-l în spate cu ea. Mă tem că Ministerul pune mai mare preţ pe viaţa mea decât pe a voastră.

Când ajunseră în umbra răcoroasă a primilor copaci, Harry încercă să întâlnească privirea lui Hermione; să intre în Pă­dure fără baghete i se părea cel mai nesăbuit lucru pe care îl făcuseră în seara aceea. Ea însă doar îi aruncă lui Umbridge o privire dispreţuitoare şi intră trecu de lizieră, mişcându-se atât de repede, încât lui Umbridge, cu picioarele ei scurte, îi era foarte greu să ţină pasul.

― E mult în interior? întrebă Umbridge, după ce ce roba i se rupse într-o tufă de mărăcini.

― O, da, spuse Hermione, da, este foarte bine ascunsă.

Presimţirea rea a lui Harry se accentuă. Hermione nu urma drumul pe care merseseră ca să îl viziteze pe Grawp, ci cel pe care mersese el cu trei ani în urmă, spre bârlogul monstrului Aragog. Atunci Hermione nu fusese cu el; se îndoia că ştia ce pericol se afla la capătul drumului.

― Ăă... eşti sigură că ăsta e drumul corect? o întrebă el cu subînţeles.

― O, da, spuse ea cu o voce fermă, croindu-şi drum cu mai mult zgomot decât ar fi fost nevoie.

În spatele lor, Umbridge se împiedică de un puiet căzut. Nici unul dintre ei nu se opri să o ajute să se ridice; Hermione merse mai departe, strigând tare peste umăr:

― Mai avem puţin!

― Hermione, vorbeşte mai încet, şopti Harry, grăbindu-se să o prindă din urmă. Ar putea să ne audă oricine prin locurile astea...

― Chiar vreau să fim auziţi, răspunse ea încet, în timp ce Umbridge alerga zgomotos în urma lor. O să vezi...

Mai merseră o bună bucată de vreme, până când pătrun­seră atât de mult în Pădure, încât coroanele copacilor blocau toată lumina. Harry avea sentimentul pe care îl mai avusese şi înainte în Pădure: că era urmărit de mulţi ochi nevăzuţi.

― Cât mai trebuie să mergem? întrebă Umbridge supărată din spatele lui.

― Nu mult! strigă Hermione, în timp ce ajungeau într-un luminiş întunecat şi umed. Încă puţin...

O săgeată vâjâi prin aer şi se înfipse cu un zgomot ame­ninţător în copacul din dreptul ei. Aerul se umplu deodată de sunetul copitelor; Harry simţi solul pădurii tremurând; Umbridge scoase un ţipăt scurt şi îl împinse în faţa ei ca pe un scut...

Se smulse de lângă ea şi se întoarse. În jur de cincizeci de centauri apărură din toate părţile, cu arcurile ridicate şi în­tinse, îndreptate spre Harry, Hermione şi cu Umbridge. Se dădură încet în spate, către centrul luminişului, Umbridge scoţând mici icnete de groază. Harry se uită cu coada ochiu­lui la Hermione, care avea un zâmbet triumfător.

― Cine eşti? spuse o voce.

Harry se uită în stânga. Centaurul cu un corp ca de cas­tan, pe nume Magorian, ieşi din cerc, apropiindu-se de ei cu arcul ridicat la fel ca ceilalţi. În dreapta lui Harry, Umbridge încă suspina, cu bagheta tremurând tare, în timp ce o în­drepta spre centaurul care se apropia.

― Te-am întrebat cine eşti, omule, spuse Magorian aspru.

― Sunt Dolores Umbridge! zise Umbridge cu o voce stri­dentă, îngrozită. Adjunct al ministrului Magiei, director şi Mare Inchizitor la Hogwarts!

― Eşti de la Ministerul Magiei? spuse Magorian, în timp ce mulţi centauri din cercul din jur se foiau neliniştiţi.

― Exact! spuse Umbridge, cu o voce şi mai subţire, aşa că aveţi grijă! Conform legilor promulgate de Departamentul pentru Reglementarea şi Controlul Creaturilor Magice, orice atac al unor hibrizi ca voi asupra unui om...

― Cum ne-ai spus? strigă un centaur cu un aspect neîm­blânzit, pe care Harry îl recunoscu drept Bane.

În jurul lor se auziră multe şoapte furioase şi corzi de arc întinse.

― Nu le spuneţi aşa! spuse Hermione mânioasă, dar Umbridge nu părea să o fi auzit.

Cu bagheta care îi tremura îndreptată în continuare spre Magorian, ea continuă:

― Legea cincisprezece B prevede limpede că "orice atac de către o creatură magică având o capacitate intelectuală cvasiumană şi drept urmare considerată responsabilă pen­tru acţiunile sale...

― "Capacitate intelectuală cvasiumană"? repetă Magorian, în timp ce Bane şi ceilalţi răcneau furioşi şi râcâiau pămân­tul cu copitele. Considerăm asta o mare insultă, omule! Din fericire, capacitatea noastră intelectuală o depăşeşte cu mult pe a voastră.

― Ce cauţi în pădurea noastră? strigă centaurul cenuşiu cu chipul aspru pe care îl văzuseră Harry şi Hermione ulti­ma dată când veniseră în pădure. De ce eşti aici?

― Pădurea voastră? spuse Umbridge, tremurând acum nu numai de frică, ci şi de indignare, după câte se părea. Dă-mi voie să-ţi amintesc că trăiţi aici doar pentru că Ministerul Magiei vă acordă anumite zone de...

O săgeată zbură atât de aproape de capul ei, încât îi atinse părul cărunt în trecere. Femeia scoase un ţipăt asurzitor şi îşi puse mâinile pe cap, în timp ce unii centauri îşi strigau aprobarea, iar alţii râdeau zgomotos. Râsetele lor sălbatice ca un nechezat, care răsunau în luminişul slab luminat, şi priveliştea copitelor care loveau pământul compuneau un spectacol înspăimântător.

― Acum a cui pădure este, omule? răcni Bane.

― Hibrizi nenorociţi ce sunteţi! strigă ea, cu mâinile lipite ui continuare de cap. Bestii! Animale necontrolate!

― Tăceţi! strigă Hermione, dar prea târziu.

Umbridge îşi îndreptă bagheta spre Magorian şi strigă:

― Incarcerus!

Din aer ţâşniră frânghii ca nişte şerpi groşi, încolăcindu-se strâns în jurul trunchiului centaurului şi imobilizându-i braţele. Animalul scoase un urlet de furie şi se ridică în două picioare, încercând să se elibereze, în timp ce ceilalţi centauri atacau.

Harry o înşfăcă pe Hermione şi o trase în jos; stând pe burtă la pământ, trăi o clipă de groază când copitele duduiră în jurul lui, dar centaurii îi ocoliră, strigând şi urlând mânioşi.

― Nuuuuu! o auzi el ţipând pe Umbridge. Nuuuuuu... sunt director-adjunct... nu puteţi ― daţi-mi drumul, ani­malelor... nuuuuu!

Harry văzu o străfulgerare roşie şi ştiu că Umbridge încercase să îl împietrească pe unul dintre ei; apoi ţipă foarte tare. Ridicându-şi capul cu câţiva centimetri, Harry văzu că Umbridge fusese prinsă pe la spate de Bane şi ridi­cată mult în aer, zbătându-se şi ţipând de frică. Bagheta îi căzu din mână pe jos, iar lui Harry îi zvâcni inima în piept de bucurie. De-ar putea să ajungă la ea...

Însă, chiar când întindea o mână spre ea, copita unui centaur se lăsă pe baghetă şi o rupse în două.

― Acum! răcni o voce în urechea lui Harry, iar un braţ gros şi păros apăru ca din senin şi îl ridică în picioare.

Şi Hermione fusese ridicată. Peste corpurile şi capetele diferit colorate ale centaurilor, Harry o văzu pe Umbridge dusă de Bane printre copaci. Ţipa încontinuu, cu o voce din ce în ce mai ştearsă, până când nu o mai auziră peste tropăi­tul copitelor din jurul lor.

― Şi aceştia? spuse centaurul cenuşiu cu chip aspru care o ţinea pe Hermione.

― Sunt tineri, zise o voce melancolică din spatele lui Harry. Nu atacăm mânji.

― Ei au adus-o aici, Ronan, răspunse centaurul care îl ţinea strâns pe Harry. Şi nu sunt atât de tineri... ăsta aproape că a ajuns la maturitate.

Îl scutură pe Harry de gulerul robei.

― Vă rog, spuse Hermione pe nerăsuflate, vă rog, nu ne atacaţi, noi nu gândim ca ea, nu suntem angajaţi la Ministerul Magiei! Am venit aici doar pentru că ara sperat că o s-o alun­gaţi şi o să scăpăm de ea.

Harry îşi dădu seama imediat, după expresia de pe chi­pul centaurului cenuşiu care o ţinea pe Hermione, că făcuse o mare greşeală când spusese asta. Centaurul cenuşiu îşi dădu capul pe spate, tropăind mânios, şi răcni:

― Vezi, Ronan? Au deja aroganţa neamului lor! Deci, noi trebuia să vă rezolvăm treburile murdare, da, pui de om? Trebuia să ne purtăm ca servitorii voştri, să vă alungăm duş­manii ca nişte câini de vânătoare ascultători?

― Nu! spuse Hermione îngrozită. Vă rog... nu am vrut să spun asta! Doar am sperat că o să puteţi să... să ne ajutaţi...

Însă lucrurile păreau să meargă din rău în rău.

― Noi nu-i ajutăm pe oameni! se răsti centaurul care îl ţinea pe Harry, strângându-l mai tare şi dându-se puţin în spate, astfel încât picioarele lui Harry se ridicară pentru o clipă de la pământ. Suntem o rasă aparte şi suntem mândri de asta. Nu vă vom permite să plecaţi de-aici, ca să vă lăudaţi că v-am ascultat ordinele!

― Nu vom spune nimic de genul ăsta! strigă Harry. Ştim că nu aţi făcut-o pentru că am vrut noi...

Dar nimeni nu părea să îl asculte.

Un centaur cu barbă din rândurile din spate ale mulţimii strigă:

― Au venit aici nechemaţi, trebuie să suporte consecinţele!

Aceste cuvinte fură întâmpinate de urale de aprobare, iar un centaur gri închis strigă:

― N-au decât să i se alăture femeii!

― Aţi spus că nu le faceţi rău celor nevinovaţi! strigă Hermione, plângând acum de-adevăratelea. Nu v-am făcut nici un rău, nu ne-am folosit baghetele şi nu v-am ame­ninţat. Nu vrem decât să ne întoarcem la şcoală, vă rog, lăsaţi-ne să ne întoarcem...

― Nu suntem toţi ca trădătorul de Firenze, pui de om! strigă centaurul cenuşiu, însoţit de un alt val de nechezaturi apro­batoare din partea celorlalţi. Poate că ne-aţi considerat nişte cai drăguţi care vorbesc, nu? Suntem un popor străvechi, care nu va accepta invazii şi insulte din partea vrăjitorilor! Nu vă urmăm legile, nu vă recunoaştem superioritatea, suntem...

Însă Harry şi Hermione nu auziră ce altceva mai erau centaurii, pentru că în clipa aceea se iscă un zgomot zgu­duitor la marginea luminişului, atât de tare, încât toţi, Harry, Hermione şi cei cincizeci şi ceva de centauri care um­pluseră luminişul, se uitară în jur. Centaurul lui Harry îi dă­du drumul pe jos, în timp ce mâinile i se duseră imediat la arc şi la tolba cu săgeţi. Şi lui Hermione i se dăduse drumul, iar Harry se grăbi spre ea, în timp ce două trunchiuri groase de copaci se despărţeau prevestind ceva de rău şi în spaţiul dintre ei apăru silueta monstruoasă a uriaşului Grawp.

Centaurii cel mai aproape de el se dădură înapoi peste cei din spatele lor; luminişul era acum o pădure de arcuri şi săgeţi care aşteptau să fie eliberate, toate îndreptate în sus, către faţa enormă şi cenuşie care acum se uita spre ei de sub acoperişul des de ramuri. Gura strâmbă a lui Grawp era căscată prosteşte; i se vedeau dinţii galbeni ca nişte cărămizi strălucind în lumina slabă. Ochii stinşi, de culoarea mâlului, se îngustară în timp ce le cerceta pe fiinţele de la picioarele sale. Trăgea după el două frânghii rupte, legate de ambele glezne.

Deschise gura şi mai larg.

― Hagger.

Harry nu ştia ce însemna "hagger", sau în ce limbă era, şi nici nu îi prea păsa; privea labele picioarelor lui Grawp, care erau lungi cam cât era Harry de înalt. Hermione îl strânse tare de braţ; centaurii erau destul de tăcuţi, uitându-se în sus la uriaşul, al cărui cap mare şi rotund se mişca dintr-o parte în alta, în timp ce continua să se uite printre ei de parcă ar fi căutat ceva ce îi căzuse din mână.

― Hagger! zise el din nou, de data asta mai insistent.

― Pleacă de aici, uriaşule! strigă Magorian. Nu eşti bine venit printre noi!

Aceste cuvinte părură să nu aibă nici un fel de efect asupra lui Grawp. Se aplecă puţin (braţele centaurilor se încordară pe arcuri), apoi răcni:

― HAGGER!

Câţiva centauri păreau îngrijoraţi. Hermione însă scoase un icnet.

― Harry! şopti ea. Cred că încearcă să spună "Hagrid"!

Chiar în acea clipă Grawp îi zări pe singurii doi oameni din marea de centauri. Îşi coborî capul cu încă vreo jumă­tate de metru, uitându-se la ei cu atenţie. Harry o simţi pe Hermione tremurând când Grawp deschise iar gura şi spu­se, pe o voce joasă, bubuitoare:

― Hermy.

― Dumnezeule mare, spuse Hermione, strângându-l pe Harry atât de tare de braţ, încât acesta începu să-i amor­ţească, şi făcându-i cât pe-aici să leşine, şi-a... şi-a amintit!

― HERMY! răcni Grawp. UNDE HAGGER?!

― Nu ştiu! zise Hermione îngrozită. Îmi pare rău, Grawp, nu ştiu!

― GRAWP VREA HAGGER!

Una dintre mâinile masive ale uriaşului se întinse în jos. Hermione scoase un strigăt, fugi câţiva paşi înapoi şi căzu. Lipsit de baghetă, Harry îşi luă inima în dinţi ca să pocnească, să lovească, să muşte şi să facă tot ce era nevoie, în timp ce mâna se apropie de el şi răsturnă un centaur alb ca zăpada.

Asta aşteptaseră centaurii ― degetele întinse ale lui Grawp erau la jumătate de metru de Harry când cincizeci de săgeţi vâjâiră prin aer către uriaş, ciuruindu-i chipul enorm, făcându-l să urle de durere şi furie, şi să se îndrepte, frecându-şi faţa cu mâinile sale enorme, rupând săgeţile, dar înfundând vâr­furile şi mai tare.

Urlă şi tropăi cu picioarele sale enorme, iar centaurii i se împrăştiară din cale; picături din sângele lui Grawp de mă­rimea unor pietricele căzură peste Harry ca o ploaie, în timp ce o ridica în picioare pe Hermione şi fugeau amândoi cât puteau de repede ca să se adăpostească printre copaci. Când ajunseră acolo, se uitară în urmă; Grawp întindea mâna înne­bunit după centauri, în timp ce sângele îi şiroia pe faţă; aceş­tia se retrăgeau dezorganizaţi, galopând printre copacii din partea cealaltă a luminişului. Harry şi Hermione îl urmăriră pe Grawp răcnind iar de furie şi năpustindu-se pe urmele lor, dărâmând alţi copaci în stânga şi în dreapta în drumul său.

― O, nu, spuse Hermione, tremurând atât de tare, încât îi cedară genunchii. Vai, a fost groaznic. Şi s-ar putea să-i omoare pe toţi.

― Eu nu mi-aş face griji, sincer să fiu, spuse Harry supărat.

Sunetele centaurilor care galopau şi ale uriaşului care bolborosea deveniră din ce în ce mai estompate. În timp ce Harry le asculta, cicatricea îi zvâcni iar năprasnic, iar el fu cuprins de un val de groază.

Pierduseră foarte mult timp ― erau şi mai departe de a-l salva pe Sirius decât fuseseră când Harry avusese viziunea. Nu numai că reuşise să îşi piardă bagheta, dar erau amân­doi blocaţi în mijlocul Pădurii Interzise, fără nici un mijloc de transport.

― Inteligent plan, se răsti el la Hermione, ca să-şi verse oful. Isteţ, nevoie mare. Acum ce facem?

― Trebuie să ne întoarcem la castel, spuse Hermione încet.

― Până o să facem asta, probabil că Sirius o să fie mort! spuse Harry, lovind furios un trunchi apropiat.

De deasupra se auziră nişte vorbe pe voci subţiri şi, când se uită în sus, Harry văzu un Apărarc supărat, flexându-şi spre el degetele lungi ca nişte rămurele.

― Păi, nu putem să facem nimic fără baghete, spuse Hermione descurajată, ridicându-se iar. Oricum, Harry, cum aveai de gând să ajungi tocmai la Londra?

― Da, tocmai asta ne întrebam şi noi, spuse o voce fami­liară din spatele ei.

Harry şi Hermione se apropiară din reflex unul de altul şi se uitară printre copaci.

Ron apăru, cu Ginny, Neville şi Luna venind grăbiţi în urma lui. Toţi arătau jalnic ― Ginny avea mai multe zgârieturi pe toată lungimea obrazului, deasupra ochiului lui Neville se umfla o gâlmă vânătă, iar lui Ron îi sângera buza mai rău ca niciodată ― dar păreau destul de mulţumiţi de ei înşişi.

― Ia să vă aud, spuse Ron, dând la o parte o ramură joasă şi întinzându-i bagheta lui Harry, aveţi vreo idee?

― Cum aţi scăpat? întrebă Harry uluit, luându-şi bagheta de la Ron.

― Câteva Vrăji de Împietrire, una de Dezarmare. Neville a făcut o Vrajă de Oprire frumuşică, spuse Ron distrat, dându-i acum şi lui Hermione bagheta. Dar Ginny a fost cea mai bună, l-a rezolvat pe Reacredinţă ― Blestemul Gogoriţă cu Lilieci ― a fost superb, avea toată faţa plină de chestiile alea mari şi înaripate. Oricum, v-am văzut pe fereastră cum vă îndreptaţi spre pădure şi am venit după voi. Ce aţi făcut cu Umbridge?

― A fost luată, spuse Harry. De o herghelie de centauri.

― Şi pe voi v-au lăsat în urmă? întrebă Ginny uimită.

― Nu, au fost alungaţi de Grawp, spuse Harry.

― Cine e Grawp? întrebă Luna cu interes.

― Fratele mai mic al lui Hagrid, spuse Ron repede. Ori­cum, avem altele pe cap. Harry, ce ai aflat în foc? L-a prins Ştii-Tu-Cine pe Sirius, sau... ?

― Da, zise Harry, în timp ce cicatricea îl ustura iar. Sunt sigur că Sirius e încă în viaţă, dar nu văd cum o să putem să ajungem acolo ca să-l ajutăm.

Tăcură cu toţi, relativ speriaţi; problema cu care erau confruntaţi părea de nedepăşit.

― Păi, o să trebuiască să zburăm, nu-i aşa? spuse Luna, cu o voce care avea o notă de hotărâre cum Harry nu mai auzise până atunci.

― Stai aşa, spuse Harry enervat, luând-o la rost. În primul rând, nu e cazul să te amesteci, iar în al doilea, Ron este sin­gurul dotat cu o mătură care nu este păzită de un trol, aşa că...

― Eu am o mătură! spuse Ginny.

― Da, dar nu vii cu noi, spuse Ron supărat.

― Uite ce-i, îmi pasă de ce se întâmplă cu Sirius la fel de mult ca şi vouă! spuse Ginny enervată, astfel încât asemănarea dintre ea, Fred şi George deveni brusc evidentă.

― Eşti prea... Începu Harry, dar Ginny îl întrerupse cu vehemenţă:

― Am trei ani mai mult decât aveai tu când te-ai luptat cu Ştii-Tu-Cine pentru Piatra Filozofală, şi eu l-am blocat pe Reacredinţă în biroul lui Umbridge, atacat de gogoriţe îna­ripate...

― Da, dar...

― Facem cu toţii parte din A. D., spuse Neville încet. Parcă trebuia să vedem cum putem lupta cu Ştii-Tu-Cine, nu-i aşa? Iar asta este prima ocazie pe care o avem ca să facem într-ade­văr ceva ― sau totul a fost o joacă nevinovată?

― Nu, sigur că nu a fost o joacă... spuse Harry grăbit.

― Atunci ar trebui să venim şi noi, spuse Neville ferm. Vrem să ajutăm.

― Aşa este, spuse Luna, zâmbind fericită.

Privirea lui Harry o întâlni pe cea a lui Ron. Ştia că Ron se gândea la acelaşi lucru: dacă ar fi putut să aleagă orice membri pentru a încerca să-l salveze pe Sirius, nu i-ar fi ales pe Ginny, Neville şi Luna.

― Păi, oricum nu contează, spuse el printre dinţi, pentru că încă nu ştim cum să ajungem acolo...

― Credeam că am rezolvat asta, spuse Luna pe un ton care te făcea să înnebuneşti. Zburăm!

― Fii atentă, spuse Ron, de-abia reuşind să-şi controleze mânia, poate că tu ştii să zbori fără mătură, dar nouă, celorlalţi, nu pot să ne crească aripi când avem nevoie...

― Există şi alte metode de zbor, în afară de mături, spuse Luna senină.

― Presupun că o să mergem călare pe Snorco-porc? între­bă Ron.

― Snorhacul Corn-Şifonat nu poate să zboare, spuse Luna pe o voce demnă, dar ei pot, iar Hagrid a zis că sunt foarte pricepuţi la găsirea locurilor pe care le caută cei care îi călăresc.

Harry se întoarse imediat. Între doi copaci, cu ochii sclipindu-le într-un mod straniu, se aflau doi Thestrali care urmăreau conversaţia în şoaptă, de parcă ar fi înţeles fiecare cuvânt.

― Da! zise el, apropiindu-se.

Îşi ridicară capetele ca de reptilă, dând pe spate o coamă lungă şi neagră, iar Harry întinse mâna entuziasmat şi-i mângâie grumazul lucios al celui mai apropiat; cum putuse să-i considere vreodată urâţi?

― Sunt chestiile alea ciudate ca nişte cai? spuse Ron nesi­gur, uitându-se ceva mai la stânga Thestralului pe care îl mângâia Harry. Aia pe care nu poţi să vezi decât dacă ai văzut pe cineva că o mierleşte?

― Da, spuse Harry.

― Câţi sunt?

― Doar doi.

― Păi, avem nevoie de trei, zise Hermione, încă tulburată, dar decisă.

― De patru, Hermione, spuse Ginny, încruntându-se.

― De fapt, cred că suntem şase, spuse Luna calmă, numărând.

― Fii serioasă, nu putem să mergem toţi! spuse Harry supărat. Fiţi atenţi, voi trei ― arătă spre Neville, Ginny şi Luna ― voi nu sunteţi implicaţi în asta, nu sunteţi...

Izbucniră noi proteste. Cicatricea îl duru iar, de data asta şi mai tare. Fiecare moment de întârziere era valoros; nu aveau timp să se certe.

― În ordine, bine, e alegerea voastră, spuse el scurt, dar, dacă nu vom găsi alţi Thestrali, nu o să puteţi să...

― Ah, vor veni şi alţii, spuse Ginny încrezătoare, uitându-se, la fel ca Ron, în direcţia greşită şi părând convinsă că se uita la cai.

― Ce te face să crezi asta?

― Pentru că, în caz că nu ai observat, tu şi Hermione sunteţi plini de sânge, spuse ea calmă, şi ştim că Hagrid îi ademeneşte pe Thestrali cu carne crudă. Probabil că de asta au apărut ăştia doi.

Harry simţi că îl trage cineva de mânecă în clipa aceea. Se uită în jos şi îl văzu pe Thestralul cel mai apropiat lingându-i mâneca umezită de sângele lui Grawp.

― Bine, în ordine, spuse el, venindu-i o idee strălucită, Ron şi cu mine o să-i luăm pe ăştia doi şi o să mergem înainte, iar Hermione poate să stea aici cu voi şi o să atragă mai mulţi Thestrali...

― Eu nu rămân în urmă! spuse Hermione mânioasă.

― Nu este nevoie, spuse Luna, zâmbind. Uite, au mai ve­nit şi alţii... cred că mirosiţi rău de tot...

Harry se întoarse: printre copaci veneau nu mai puţin de sase sau şapte Thestrali, cu aripile mari de piele strânse pe lângă corp şi cu ochii strălucindu-le în întuneric. Acum nu mai avea nici o scuză.

― Bine, spuse el mânios, atunci alegeţi câte unul şi încălecaţi.