Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Aş fi simţit, îşi spuse el, cu inima palpitându-i acum în dreptul mărului lui Adam, aş fi ştiut deja...

― Nouăzeci şi şapte, şopti Hermione.

Rămaseră grupaţi la capătul rândului, uitându-se la culoarul de alături. Nu era nimeni acolo.

― E chiar la capăt, spuse Harry, căruia i se uscase puţin gura. Nu se vede bine de-aici.

Şi îi conduse printre şirurile suprapuse ale sferelor de sticlă, dintre care unele luminară uşor când trecură prin dreptul lor...

― Ar trebui să fie pe-aici, şopti Harry, convins că fiecare pas pe care îl făcea avea să-l apropie de silueta zdrenţăroasă a lui Sirius, aflată pe podeaua întunecată.

― Harry? spuse Hermione încet, însă el nu vru să răspundă.

Avea gura foarte uscată.

― Undeva pe... aici... spuse el.

Ajunseră la capătul rândului şi ieşiră iar lângă lumina slabă a unei lumânări. Nu era nimeni acolo. Nu era decât o tăcere prăfuită, asurzitoare.

― Ar putea să fie... şopti Harry răguşit, uitându-se de-a lungul următorului culoar. Sau poate...

Se grăbi să se uite ceva mai departe.

― Harry? făcu Hermione iar.

― Ce? se răsti el.

― Nu... nu cred că Sirius este aici.

Nu vorbi nimeni. Harry nu vru să se uite la nici unul dintre ei. Îi era rău. Nu înţelegea de ce Sirius nu era acolo. Trebuia să fie acolo. Dar aici îl văzuse...

Alergă pe culoarul de la capătul rândurilor, uitându-se de-a lungul lor. Trecu prin dreptul mai multor intervale pustii. Fugi în direcţia opusă şi trecu iar pe lângă prietenii săi, care îl urmăreau cu ochii mari. Nu se vedea nici urmă de Sirius. Şi nimic care să indice vreo luptă.

― Harry? strigă Ron.

― Cee?

Nu voia să audă ce avea de spus Ron; nu voia să îl audă spunându-i că fusese un prost, sau să-i sugereze că ar trebui să se întoarcă la Hogwarts, dar se înroşea şi simţea că ar fi vrut să se ascundă mult timp aici, în întuneric, înainte să înfrunte lumina puternică din atriumul de mai sus şi privirile acuzatoare ale celorlalţi...

― Ai văzut asta? întrebă Ron.

― Ce? zise Harry, trezindu-se la viaţă şi simţind că trebuia să dea peste un semn că Sirius fusese acolo.

Se întoarse cu paşi mari spre locul unde stăteau cu toţii, ceva mai jos, pe rândul nouăzeci şi şapte, dar îl descoperi doar pe Ron, care se holba la una dintre sferele prăfuite de pe un raft.

― Ce e? repetă Harry morocănos.

― Are... are numele tău pe ea, spuse Ron.

Harry se apropie puţin. Ron arătă spre una dintre sferele mici de sticlă, care radia o lumină lăuntrică, ştearsă, deşi era foarte prăfuită şi părea neatinsă de ani buni.

― Numele meu? zise Harry cu o voce albă.

Făcu un pas înainte. Fiind mai mic decât Ron, trebui şi îşi întindă gâtul ca să citească eticheta gălbuie, lipită pe raft chiar sub sfera prăfuită de sticlă. Cu un scris filiform, fusese trecută o dată din trecutul destul de îndepărtat, sub care stătea scris:

S. P. T lui A. P. W. B. D.

Lordul întunericului

şi (?) Harry Potter
Harry se uită la el cu ochii mari.

― Ce-i asta? întrebă Ron neliniştit. Ce caută numele tău acolo?

Se uită la celelalte etichete de pe porţiunea aceea de raft.

― Eu nu sunt aici, zise el perplex. Şi nici ceilalţi.

― Harry, nu cred că ar trebui să o atingi, spuse Hermione tăios, când el întinse mâna.

― De ce nu? zise el. Are legătură cu mine, nu?

― Nu o face, Harry, spuse Neville dintr-o dată.

Harry se uită la el. Chipul rotund al lui Neville lucea puţin de transpiraţie. Arăta de parcă nu ar fi putut să su­porte şi mai mult suspans.

― Are numele meu pe ea, spuse Harry.

Ştiind că era imprudent, îşi lipsi degetele de suprafaţa prăfuită a sferei. Se aşteptase să fie rece, dar se înşelase. Din contră, era ca şi când ar fi stat la soare ore întregi, ca şi când ar fi fost încălzită de lumina care radia din ea. Aşteptând, sperând chiar, că avea să se întâmple ceva dramatic, ceva interesant, care să facă în aşa fel încât călăto­ria lor să fi meritat osteneala, Harry ridică sfera de sticlă de pe raft şi se uită la ea.

Nu se întâmplă absolut nimic. Ceilalţi se strânseră în jurul lui, privind sfera, în timp ce el o elibera de pojghiţa de praf care o împovăra.

În clipa aceea, chiar din spatele lor, o voce tărăgănată spuse:

― Bravo, Potter. Acum Întoarce-te, încet şi frumos, şi dă-mi-o.