Harry Potter şi Ordinul Phoenix

"Toujours pur"
― Tu nu eşti trecut aici! zise Harry, după ce examină cu atenţie partea de jos a arborelui.

― Am fost aici, spuse Sirius, arătând o gaură mică, rotundă şi arsă de pe tapiserie, care semăna cu o arsură de ţigară. Iubitoarea mea mamă m-a scos după ce am fugit de acasă ― lui Kreacher chiar îi place să spună povestea în şoaptă.

― Ai fugit de acasă?

― Când aveam cam şaisprezece ani, spuse Sirius, mă sătu­rasem.

― Unde te-ai dus? întrebă Harry, privindu-i cu ochii mari.

― La tatăl tău acasă, spuse Sirius. Bunicii tăi au fost foarte drăguţi; într-un fel, m-au adoptat ca pe un al doilea fiu. Da, am stat la tatăl tău în vacanţele de vară, iar la şaptesprezece ani mi-am luat casa mea. Îmi lăsase unchiul Alphard o bucată destul de măricică de aur ― şi el a fost şters de aici, probabil că ăsta este motivul ― oricum, după asta mi-am purtat singur de grijă. Însă am fost mereu bine venit la dom­nul şi doamna Potter duminica la prânz.

― Dar... de ce ai...?

― Plecat? zâmbi Sirius cu amărăciune şi îşi trecu degetele prin părul lung şi nepieptănat. Pentru că îi uram pe toţi: pe pă­rinţii mei, cu obsesia lor pentru sângele pur, convinşi că, dacă erai un Black, aveai sânge albastru... pe idiotul de frate-meu, destul de slab ca să îi creadă... uite-l aici.

Sirius arătă cu degetul chiar la capătul arborelui, către numele "Regulus Black". Data naşterii era urmată de o dată a decesului (cam cu cincisprezece ani în urmă).

― Era mai mic ca mine, zise Sirius, şi un fiu mult mai bun, după cum mi se reamintea tot timpul.

― Însă a murit, spuse Harry.

― Da, zise Sirius. Un tâmpit notoriu... s-a alăturat Devo­ratorilor Morţii.

― Glumeşti!

― Haide, Harry, nu ai văzut destule în casa asta ca să-ţi dai seama ce fel de vrăjitori au fost în familia mea? spuse Sirius cu încăpăţânare.

― Şi ― şi părinţii tăi au fost Devoratori ai Morţii?

― Nu, nu, dar crede-mă, erau de acord cu viziunea lui Cap-de-Mort, sprijineau întru totul purificarea rasei vrăji­toreşti, eliminarea celor cu părinţi Încuiaţi şi aducerea la pu­tere a celor cu sângele pur. Şi nici nu erau singurii, au fost destul de mulţi oameni, înainte să-şi dea Cap-de-Mort arama pe faţă, care au crezut că avea o perspectivă foarte corectă asupra lucrurilor... Însă s-au speriat când au văzut ce era în stare să facă pentru a obţine puterea. Dar la început părinţii mei au crezut că Regulus a fost un fel de mic erou pentru că i s-a alăturat.

― A fost omorât de un Auror? întrebă Harry curios.

― O, nu, zise Sirius. Nu, a fost ucis de Cap-de-Mort. Sau, mai probabil, din ordinul lui Cap-de-Mort; mă îndoiesc că Regulus a fost vreodată destul de important ca să fie omorât de însuşi Cap-de-Mort. Din câte am aflat după ce a murit, a intrat în joc, apoi s-a speriat din cauza a ceea ce i se cerea să facă şi a încercat să se retragă. Ei bine, lui Cap-de-Mort nu poţi să-i înmânezi pur şi simplu demisia. Ai de ales între serviciul pe viaţă sau moartea.

― Prânzul, se auzi vocea doamnei Weasley.

Ţinea bagheta ridicată mult în faţa ei, ducând în echili­bru pe vârf o tavă uriaşă încărcată cu sandvişuri şi prăjituri. Era foarte rumenă în obraji şi părea încă supărată. Ceilalţi se apropiară de ea, dornici să mănânce ceva, însă Harry rămase cu Sirius, care înaintase spre tapiserie.

― Nu m-am mai uitat la asta de ani de zile. Uite-l pe Phineas Nigellus... stră-stră-străbunicul meu, vezi?... Cel mai puţin iubit director al Şcolii Hogwarts din toate timpurile... Araminta Meliflua... o vară a mamei mele... a încercat să dea o lege a Ministerului care să legalizeze vânatul Încuiaţilor... şi draga mătuşă Elladora... a instituit tradiţia familiei de a decapita spiriduşii de casă când deveneau prea bătrâni ca să ducă tăvile de ceai... desigur, de fiecare dată când în familia mea se năştea o persoană cât de cât normală, era dez­moştenită. Văd că Tonks nu este aici. Poate că de asta nu vrea să îi asculte Kreacher ordinele ― ar trebui să facă tot ce îi spune oricare membru al familiei...

― Tu şi Tonks sunteţi rude? întrebă Harry surprins.

― A, da, mama ei, Andromeda, a fost verişoara mea preferată, zise Sirius, cercetând cu atenţie tapiseria. Nu, An­dromeda nu este aici, uite...

Arătă către o altă arsură mică şi rotundă dintre două nume, Bellatrix şi Narcissa.

― Surorile Andromedei sunt încă aici pentru că ele au încheiat căsătorii minunate şi respectabile de sânge-pur, însă Andromeda s-a căsătorit cu un bărbat cu părinţi încu­iaţi, Ted Tonks, aşa că...

Sirius mimă arderea tapiseriei cu o rază a baghetei şi râse cu amărăciune. Harry, însă, nu râse; era prea ocupat să se uite la numele din dreapta urmei de arsură a Andromedei.

O linie dublă de broderie aurie o lega pe Narcissa Black de Lucius Reacredinţă, iar o singură linie aurie verticală, por­nită din numele lor, ducea la numele Draco.

― Eşti rudă cu familia Reacredinţă!

― Toate familiile de sânge-pur sunt înrudite între ele, zise Sirius. Dacă vrei să îţi laşi fiii şi fiicele să se căsătorească doar cu cei cu sânge-pur, nu prea ai de ales între mulţi; am rămas foarte puţini. Molly şi cu mine suntem veri prin alianţă şi Arthur este un fel de văr de-al doilea, renegat cândva. Însă nu are sens să îi căutăm aici ― dacă a fost vreodată o familie de trădători de sânge, aceasta este familia Weasley.

Însă acum Harry se uita la numele din stânga numelui ars al Andromedei: Bellatrix Lestrange.

― Lestrange... zise Harry tare.

Numele îi trezise o amintire; îl ştia de undeva, însă pen­tru o clipă nu putu să-şi dea seama de unde, deşi îi dădu o senzaţie stranie, sinistră în stomac.

― Sunt în Azkaban, zise Sirius scurt.

Harry îl privi curios.

― Bellatrix şi soţul ei Rodolphus au fost aduşi o dată cu Barty Crouch junior, zise Sirius, cu acelaşi ton brusc. Şi fra­tele lui Rodolphus, Rabastan, a fost cu ei.

Atunci Harry îşi aminti. O văzuse pe Bellatrix Lestrange în interiorul Pensivului lui Dumbledore, instrumentul ciu­dat în care puteau fi stocate gândurile şi amintirile: o femeie înaltă, brunetă, cu ochi întunecaţi, care fusese judecată şi îşi mărturisise devotamentul continuu pentru Lordul Cap-de-Mort, mândria că încercase să îl găsească după declinul său şi convingerea că va fi cândva răsplătită pentru loialitate.

― Nu mi-ai zis niciodată că este...

― Chiar contează că este vara mea? se răsti Sirius. Din punctul meu de vedere, ei nu sunt familia mea. Ea cu sigu­ranţă nu este rudă cu mine. Nu am mai văzut-o de când aveam vârsta ta, dacă nu pui la socoteală momentul când am zărit-o intrând în Azkaban. Crezi că sunt mândru că am o rudă ca ea?

― Iartă-mă, spuse Harry repede, nu am vrut să ― am fost surprins, doar atât...

― Nu contează, nu îţi cere scuze, murmură Sirius.

Se depărtă de tapiserie, cu mâinile băgate adânc în buzunare.

― Nu-mi place că sunt din nou aici, zise el, uitându-se prin salon. Nu m-am gândit că voi mai ajunge să fiu închis în casa asta.

Harry îl înţelegea perfect. Ştia cum s-ar fi simţit el, dacă ar fi crescut, crezând că scăpase pentru totdeauna de casa aceea, şi s-ar fi întors să trăiască la numărul patru, pe Aleea Boschetelor.

― Desigur, este ideală ca sediu, zise Sirius. Tatăl meu a luat toate măsurile de securitate cunoscute vrăjitorilor când trăia aici. Nu poate fi detectată, ca să nu poată să vină nicio­dată Încuiaţii aici ― de parcă ar fi vrut vreodată să o facă -şi acum Dumbledore a adăugat şi protecţia sa, nu ar fi deloc uşor să găseşti o casă mai sigură. Dumbledore este Păstră­torul Secretului în numele Ordinului, ştii bine ― nimeni nu poate să găsească sediul decât dacă îi spune el personal unde este ― acel bilet pe care ţi l-a arătat Moody azi-noapte era de la Dumbledore...

Sirius râse scurt, cu un râset asemănător cu un lătrat.

― Dacă ar putea să vadă părinţii mei la ce foloseşte acum această casă... mă rog, portretul mamei mele ar trebui să te ajute să-ţi faci o părere...

Se încruntă o clipă, apoi oftă.

― Mi-ar plăcea să pot să ies din când în când şi să fac ceva folositor. L-am întrebat pe Dumbledore dacă pot să te însoţesc la audiere ― ca Snuffles, bineînţeles ― pentru puţin suport moral, ce zici?

Harry se simţi ca şi când stomacul i s-ar fi scurs în covorul plin de praf. Nu se mai gândise deloc la audiere de când luase cina seara precedentă; în vârtejul de a fi iar alături de oamenii săi preferaţi, şi aflând tot ce se întâmpla, acest lucru îi ieşise complet din minte. La auzul cuvintelor lui Sirius, însă, i se întoarse sentimentul zdrobitor de groază. Se uită la Hermione şi la fraţii Weasley, care îşi mâncau toţi sandvişurile cu poftă, şi se întrebă cum s-ar simţi dacă s-ar întoarce la Hogwarts fără el.

― Nu-ţi face griji, zise Sirius.

Harry îşi ridică privirea şi realiză că Sirius îl urmărise.

― Sunt sigur că o să se clarifice totul, sigur există ceva în Statutul Internaţional de Tăinuire care permite folosirea magiei pentru a-ţi salva propria viaţă.

― Dar, dacă or să mă exmatriculeze, zise Harry încet, pot să mă întorc aici şi să trăiesc cu tine?

Sirius zâmbi cu tristeţe.

― O să vedem.

― M-aş simţi mult mai liniştit în privinţa audierii dacă nu ar trebui să mă întorc la familia Dursley, insistă Harry.

― Trebuie să fie groaznici, dacă preferi locul ăsta, zise Sirius posomorât.

― Voi doi de acolo, grăbiţi-vă, sau nu o să mai rămână nimic de mâncare! strigă doamna Weasley.

Sirius mai oftă o dată profund, aruncă o privire sumbră ta­piseriei, apoi el şi Harry se duseră şi li se alăturară celorlalţi.

Harry se strădui cât putu să nu se gândească la audiere în timp ce goliră dulapurile cu vitrină în seara aceea. Din fericire pentru el, era o activitate care necesita multă concentrare, având în vedere că multe dintre obiectele de acolo păreau to­tal lipsite de dorinţa de a-şi părăsi rafturile pline de praf. Sirius suferi o muşcătură urâtă de la o tabacheră argintie; în câteva clipe mâna muşcată fusese acoperită de un înveliş neplăcut ca o crustă, asemenea unei mănuşi tari maro.

― Este în ordine, zise el, examinându-şi mâna cu interes, înainte să o atingă uşor cu bagheta, aducând pielea la nor­mal, trebuie să fie nişte pudră de Wartcap înăuntru.

Azvârli cutia în sacul unde strânseseră obiectele din dula­puri; Harry îl văzu mai târziu pe George înfăşurându-şi mâna cu grijă într-o cârpă şi strecurând tabachera în buzu­narele sale deja pline de Doxii.

Găsiră un instrument argintiu deloc atrăgător, ceva care semăna cu o pensetă cu multe picioare, care se căţără ca o insectă pe braţul lui Harry, când o ridică, şi încercă să-l înţe­pe. Sirius îl apucă şi îl lovi cu o carte groasă intitulată Nobili­mea naturii: genealogia vrăjitorească. Mai era acolo o cutie muzicală care, când era întoarsă cu cheia, cânta o melodie uşor sinistră, ca un clopoţel, şi se treziră toţi curios de slăbiţi şi adormiţi, până când Ginny avu ideea deşteaptă de a trân­ti capacul; un medalion greu, pe care nici unul nu reuşi să-l deschidă; mai multe sigilii vechi; şi, într-o cutie plină de praf, un Ordinul lui Merlin Clasa Întâi, care îi fusese acor­dat bunicului lui Sirius pentru "servicii aduse Ministerului".

― Înseamnă că trebuie să le fi dat o grămadă de aur, spuse Sirius dispreţuitor, aruncând medalia în sacul de gunoi.

Kreacher intră sfios în cameră de mai multe ori şi încer­că să ia pe furiş diverse lucruri, ascunzându-le sub cârpa de la şale şi murmurând blesteme îngrozitoare de fiecare dată când îl prindeau asupra faptului. Când Sirius smulse de la el un inel mare de aur, care purta blazonul familiei Black, Kreacher chiar izbucni în lacrimi de furie şi părăsi camera suspinând încet şi insultându-1 pe Sirius aşa cum Harry nu mai auzise până atunci.

― A fost al tatălui meu, spuse Sirius, aruncând inelul în sac. Kreacher nu i-a fost chiar aşa devotat cum i-a fost ma­mei mele, însă tot l-am prins îmbrăţişând o pereche de pan­taloni vechi ai tatălui meu săptămâna trecută.

*
Doamna Weasley îi puse pe toţi la treabă pe parcursul ur­mătoarelor câteva zile. Le trebuiră trei zile să decontami­neze salonul. Până la urmă, singurele lucruri de nedorit care rămăseseră erau tapiseria arborelui genealogic al fami­liei Black, care rezistase tuturor încercărilor de a o dezlipi de pe perete, şi biroul mişcător. Moody nu venise încă la sediu, aşa că nu puteau fi siguri ce era în el.

După salon trecură la sufrageria de la parter unde găsiră nişte păianjeni mari cât farfuriile ascunşi pe sub nişte dulapuri (Ron ieşi repede din cameră ca să-şi facă un ceai şi se întoarse o oră şi jumătate mai târziu). Serviciul de porţelan, care purta blazonul şi motto-ul familiei Black, fu aruncat cu totul într-un sac, fără nici un fel de ceremonie, de către Sirius, şi aceeaşi soartă o avură o serie de fotografii vechi în rame de argint, pătate, ai căror locatari ţipară sfâşietor când se sparse geamul care îi acoperea.

Poate că Plesneală considera munca lor "curăţenie", dar, după părerea lui Harry, chiar erau în război cu casa, care se lupta cu toate forţele, sprijinită de Kreacher. Spiriduşul de casă continua să apară de câte ori se adunau, iar bombăni­tul lui era din ce în ce mai jignitor, în timp ce încerca să scoată orice apuca din sacii de gunoi. Sirius merse atât de departe, încât îl şi ameninţă cu hainele, însă Kreacher îl fixă cu o privire spălăcită şi zise, "Stăpânul trebuie să facă aşa cum doreşte, " înainte să se întoarcă cu spatele şi să bol­borosească foarte tare, "însă stăpânul nu îl va alunga pe Kreacher, nu, pentru că Kreacher ştie ce pun la cale, o, da, complotează împotriva Lordului Întunecat, da, cu aceşti Sânge-Mâli, trădători şi gunoaie..."

După care Sirius, ignorând protestele lui Hermione, îl apucă pe Kreacher de turul cârpei de pe şale şi-l aruncă afară din cameră.

Soneria suna de câteva ori pe zi, moment în care mama lui Sirius reîncepea să urle, iar Harry şi ceilalţi încercau să tragă cu urechea la ce spunea musafirul, deşi înţelegeau foarte puţin din clipele când îi vedeau şi din frânturile de conversaţie auzite, înainte ca doamna Weasley să-i cheme înapoi la treabă. Plesneală mai intră şi ieşi din casă de câteva ori, deşi, spre uşu­rarea lui Harry, nu ajunseră niciodată faţă-n faţă; Harry o zări şi pe profesoara de Transfigurare, doamna McGonagall, care arăta foarte ciudat îmbrăcată cu o rochie şi o haină de Încu­iaţi, părând prea ocupată ca să zăbovească. Uneori, însă, mu­safirii rămâneau să ajute. Tonks li se alătură într-o după-amia­ză memorabilă, când găsiră un căpcăun bătrân şi rău în toale­ta de la etaj, iar Lupin, care stătea în casă cu Sirius, dar pleca pentru perioade lungi de timp pentru a îndeplini sarcini mis­terioase pentru Ordin, îi ajută să repare o pendulă care avea neplăcutul obicei de a-i lovi cu putere pe cei ce treceau pe lân­gă ea. Mundungus mai crescu puţin în ochii doamnei Weas­ley, salvându-l pe Ron de nişte robe vechi şi mov care încer­caseră să-l sugrume când le scosese din dulap.

În ciuda faptului că încă nu dormea bine, că încă visa cori­doare şi uşi închise care făceau să-l usture cicatricea, Harry reuşi să se distreze pentru prima oară în acea vară. Atâta timp cât era ocupat, era mulţumit; însă, când acţiunea scădea, de fiecare dată când îşi lăsa garda jos, sau zăcea extenuat pe pat, privind umbrele neclare care se plimbau pe tavan, se întorcea la gândul înspăimântător al audierii de la Minister. Frica îl înţepa în capul pieptului ca nişte ace când se întreba ce i se va întâmpla dacă va fi exmatriculat. Această idee era atât de groaznică, încât nici nu îndrăznea să o spună cu voce tare, nici măcar lui Ron şi Hermione, care, deşi vorbeau adeseori în şoaptă între ei şi-i aruncau priviri îngrijorate, îi urmau exem­plul şi nu discutau despre asta. Câteodată, nu putea să-şi îm­piedice imaginaţia să nu-i arate un reprezentant anonim al Mi­nisterului care îi rupea bagheta în două, ordonându-i să se întoarcă la familia Dursley... dar el nu avea de gând să se ducă înapoi. Era hotărât în privinţa asta. Avea să se întoarcă aici, în Casa Cumplită, şi să trăiască lângă Sirius.

Se simţi de parcă i-ar fi căzut o cărămidă în stomac când doamna Weasley se întoarse către el în timpul cinei de miercuri seara şi zise încet:

― Ţi-am călcat cele mai bune haine pentru mâine dimi­neaţă, Harry, şi de asemenea aş vrea să te speli pe cap astă-seară. O primă impresie bună poate face minuni.

Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny tăcură cu toţii şi se uitară la el. Harry dădu din cap şi încercă să-şi mănânce friptura în continuare, însă gura i se uscase atât de tare, încât nu putea să mestece.

― Cum o să ajung acolo? o întrebă pe doamna Weasley, încercând să nu pară îngrijorat.

― Te ia Arthur cu el la serviciu, spuse doamna Weasley cu blândeţe.

Domnul Weasley îi zâmbi lui Harry încurajator din partea cealaltă a mesei.

― Poţi să aştepţi la mine în birou până la ora audierii, zise el. Harry se uită la Sirius, însă, înainte să poată să pună întrebarea, doamna Weasley îi dăduse deja răspunsul.

― Domnul profesor Dumbledore nu crede că ar fi o idee bună să meargă Sirius cu tine, şi trebuie să recunosc că...

― Are dreptate, zise Sirius printre dinţii încleştaţi.

Doamna Weasley îşi făcu gura pungă.

― Când ţi-a spus Dumbledore asta? zise Harry, uitându-se la Sirius cu ochii mari.

― A venit aseară, după ce te culcaseşi, spuse domnul Weasley.

Sirius înţepă supărat un cartof cu furculiţa. Harry îşi coborî privirea în farfurie. Gândul că Dumbledore fusese în casă în ajunul audierii şi nu ceruse să-l vadă îl făcea să se simtă şi mai rău, dacă era posibil.

CAPITOLUL VII