Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Căci sunt vrăşmaşi mortali afară

Şi noi uniţi trebuie să fim

Sau din interior ne năruim

Eu v-am spus, v-am prevenit...

Acum, sortatul să-nceapă negreşit.
Jobenul redeveni inert; izbucniră aplauzele, deşi, pentru prima oară de când îşi aducea aminte Harry, acestea erau însoţite de comentarii şi şoapte. În Marea Sală elevii schim­bau impresii cu vecinii de la masă, iar Harry, aplaudând şi el alături de toţi ceilalţi, ştiu exact despre ce vorbeau.

― Anul ăsta a cam deviat de la ruta obişnuită, nu-i aşa? zise Ron, cu sprâncenele ridicate.

― Şi încă foarte mult, spuse Harry.

De obicei, Jobenul Magic se limita la descrierea diferitelor calităţi pe care le căuta fiecare dintre cele patru case de la Hogwarts şi a propriului rol în împărţirea lor. Harry nu îşi mai amintea să mai fi dat vreodată sfaturi şcolii.

― Oare a mai dat avertismente în trecut? zise Hermione, cu un aer puţin neliniştit.

― Sigur că da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap, părând în cunoştinţă de cauză şi aplecându-se spre ea prin Neville (Acesta tresări de durere; era foarte neplăcut să se aplece prin tine o fantomă). Jobenul simte că are o datorie de onoare să avertizeze şcoala din timp, ori de câte ori simte nevoia...

Însă profesoara McGonagall, care aştepta să citească lista cu numele celor din primul an, le aruncă elevilor care şuşoteau nişte priviri dogoritoare. Nick Aproape Făr-de-Cap duse un deget transparent la buze şi se ridică afectat, în timp ce bombănitul se termină subit. Cu o ultimă privire încruntată, care cercetă toate cele patru mese ale caselor, profesoara McGonagall îşi coborî ochii asupra foii lungi de pergament şi strigă primul nume.

― Abercrombie, Euan.

Băiatul îngrozit pe care îl observase Harry mai devreme se împletici în faţă şi îşi puse Jobenul pe cap; singurul lucru care îl împiedica să-i cadă până la umeri erau urechile sale foarte mari. Jobenul se gândi o clipă, apoi crăpătura din apropierea borului se deschise iar şi se auzi un cuvânt:

― Cercetaş!

Harry aplaudă cu putere, alături de restul casei Cerce­taşilor, în timp ce Euan Abercrombie ajunse la masa lor şi se aşeză, arătând de parcă ar fi fost foarte mulţumit dacă ar fi intrat în pământ şi nu l-ar mai fi văzut nimeni niciodată.

Încet, lungul şir de elevi din primul an se rări. În pauzele dintre numele lor şi deciziile Jobenului Magic, Harry auzi cum stomacul lui Ron începe să ghiorăie tare. În sfârşit, "Zeller, Rose" fu repartizată la Astropufi, iar profesoara McGonagall ridică jobenul şi taburetul şi le duse de acolo, în timp ce profe­sorul Dumbledore se ridică de la masă.

Oricare ar fi fost resentimentele sale din ultimul timp în privinţa directorului, Harry era oarecum liniştit văzându-i pe Dumbledore în faţa lor. Între absenţa lui Hagrid şi prezenţa acelor cai ca nişte dragoni, avusese impresia că întoarcerea sa la Hogwarts, atât de aşteptată, era plină de surprize neaşteptate, asemenea sunetelor neplăcute dintr-un cântec cunoscut. Însă cel puţin un lucru fu respectat: direc­torul lor se ridică pentru a-i saluta pe toţi, înainte de festi­nul care preceda începerea semestrului.

― Noilor sosiţi le spun, zise Dumbledore pe o voce răsunătoare, cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet pe chip, bine aţi venit! Prietenilor noştri mai vechi ― bine aţi revenit! Există un moment când se rostesc discursuri, însă nu acum. Poftă bună!

Se auziră râsete admirative şi o explozie de aplauze când Dumbledore se aşeză frumos la masă şi îşi aruncă barba lungă peste umăr, ca să nu îi intre în mâncare ― căci mân­carea apăruse din senin, astfel încât cinci mese lungi gemeau sub greutatea fripturilor, plăcintelor, platourilor cu legume, pâinilor, sosurilor şi carafelor cu suc de dovleac.

― Grozav, zise Ron, cu un fel de geamăt de poftă, după care înşfăcă cel mai apropiat platou cu cotlete şi începu să îşi umple farfuria, privit cu jale de Nick Aproape-Făr'-de-Cap.

― Ce ziceai înainte de sortat? o întrebă Hermione pe fan­tomă. Despre avertismentele Jobenului?

― A, da, spuse Nick, care părea să se bucure că avea un motiv ca să nu se mai uite la Ron, care acum mânca nişte cartofi copţi cu un entuziasm aproape necuviincios. Da, am mai auzit Jobenul dând mai multe avertismente în trecut, de fiecare dată când a detectat perioade de pericol mare pen­tru şcoală. Şi de fiecare dată, desigur, sfatul este acelaşi: fiţi uniţi, fiţi puternici din interior.

― Um pate sştie căşcolin peico daăi unjben? zise Ron. Avea gura atât de plină, încât lui Harry i se păru că era o mare realizare că putuse să scoată măcar un sunet.

― Poftim? spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap politicos, în timp ce Hermione părea revoltată.

Ron înghiţi o cantitate de necrezut şi zise:

― Cum poate să ştie că şcoala e în pericol dacă e un joben?

― Habar n-am, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap. Bineîn­ţeles, trăieşte în biroul lui Dumbledore, aşa că îndrăznesc să spun că poate să audă tot felul de lucruri acolo.

― Şi vrea ca toate casele să fie prietene între ele? spuse Harry, uitându-se la masa Viperinilor, unde Draco Reacre­dinţă era în centrul atenţiei. Slabe şanse.

― Ei şi tu acum, nu ar trebui să ai atitudinea asta, zise Nick cu reproş. Cooperarea paşnică, asta este soluţia. Noi, fantomele, deşi facem parte din case diferite, ne menţinem legăturile de prietenie. În ciuda concurenţei dintre Cer­cetaşi şi Viperini, nu m-aş certa cu Baronul Sângeros nici în ruptul capului.

― Doar pentru că ţi-e îngrozitor de frică de el, spuse Ron. Nick Aproape Făr-de-Cap păru extrem de jignit.

― Frică? Te asigur că eu, Sir Nicholas de Mimsy-Porping-ton, nu am fost în viaţa mea o victimă a laşităţii! Sângele nobil care îmi curge în vine...

― Ce sânge? întrebă Ron. Doar nu cumva mai ai...?

― Este o expresie! spuse Nick Aproape Făr-de-Cap, atât de enervat, încât îi tremura primejdios capul cu gâtul parţial tăiat. Presupun că încă mi se permite să mă bucur de orice cuvinte doresc, chiar dacă îmi sunt refuzate plăcerile mânca­tului şi băutului! Însă, te asigur, m-am obişnuit cu elevii care râd cu răutate de moartea mea!

― Nick, nu râdea de tine! zise Hermione, aruncându-i o privire furioasă lui Ron.

Din nefericire, gura lui Ron era iar plină până la refuz şi tot ce reuşi să spună fu "Sştii că nîmvut ste supă", ceea ce lui Nick nu i se păru că era o scuză adecvată. Ridicându-se în aer, îşi aranjă pălăria cu pană şi plecă în viteză de lângă ei până la capătul opus al mesei, oprindu-se între fraţii Creevey, Colin şi Dennis.

― Bravo, Ron, se răsti Hermione.

― Ce? zise Ron indignat, după ce reuşise în sfârşit să în­ghită. N-am voie să pun o simplă întrebare?

― Ah, las-o baltă, spuse Hermione pe un ton răutăcios, şi cei doi terminară de mâncat într-o linişte încordată.

Harry era prea obişnuit cu tachinările lor ca să mai încerce să-i împace; credea că era mai câştigat dacă îşi mânca încet plăcinta cu carne şi rinichi, iar apoi o farfurie plină de tarta sa favorită de melasă.

După ce toţi elevii terminară de mâncat şi nivelul zgo­motului din sală reîncepu să urce, Dumbledore se ridică pentru a doua oară. Se făcu imediat linişte, toată lumea întorcându-se către director. Acum Harry se simţea bine şi puţin adormit. Undeva sus îl aştepta patul său cu baldachin, minunat de cald şi moale...

― Ei bine, acum că am avut parte cu toţii de un alt festin magnific, vă cer atenţia pentru câteva minute pentru anun­ţurile obişnuite de la începutul semestrului, spuse Dumble­dore. Cei din primul an ar trebui să ştie că pădurea din cadrul acestei zone le este interzisă elevilor ― după cum ar trebui să ştie chiar şi alţi elevi mai vechi. (Harry, Ron şi Her­mione îşi zâmbiră unul altuia). Domnul Filch, îngrijitorul, m-a rugat, pentru a patru suta şaizeci şi doua oară, din câte mi-a spus, să vă reamintesc că nu sunt permise vrăjile pe holuri în pauze, pe lângă multe alte lucruri, care pot fi găsite pe lista cuprinzătoare pusă acum pe uşa biroului domnului Filch. Anul acesta au avut loc două schimbări în rândul profesorilor. Suntem fericiţi să o primim înapoi pe doamna profesoară Grubbly-Plank, care va preda lecţiile de Grijă faţă de Animalele Magice; suntem la fel de încântaţi să o prezentăm pe doamna profesoară Umbridge, noua noas­tră profesoară de Apărare contra Magiei Negre.

Urmă un rând de aplauze politicoase dar cam lipsite de entuziasm, timp în care Harry, Ron şi Hermione schimbară nişte priviri puţin panicate; Dumbledore nu spusese cât timp va preda Grubbly-Plank.

Dumbledore continuă:

― Selecţionările pentru echipele de vâjthaţ vor avea loc pe... Se opri, uitându-se întrebător la profesoara Umbridge.

Fiindcă nu era cu mult mai înaltă când stătea în picioare decât când era aşezată, pentru o clipă, nimeni nu înţelese de ce tăcuse Dumbledore, însă când profesoara Umbridge îşi drese vocea, "Hm, hm", îşi dădură seama că se ridicase şi că intenţiona să ţină un discurs.

Dumbledore păru uimit doar pentru câteva clipe, apoi luă loc demn şi se uită cu atenţie la profesoara Umbridge, de parcă nu şi-ar fi dorit altceva decât să o asculte vorbind.

Alţi profesori nu fură la fel de pricepuţi să îşi ascundă sur­priza. Sprâncenele profesoarei Lăstar dispărură în părul ci ciufulit şi gura profesoarei McGonagall era mai subţire decât o văzuse Harry vreodată. Nici un profesor nou nu-l mai întrerupsese vreodată pe Dumbledore până atunci. Mulţi dintre elevi zâmbeau; era clar că femeia aceasta nu ştia cum se desfăşurau lucrurile la Hogwarts.

― Vă mulţumesc, domnule director, chiţăi profesoara Umbridge, pentru aceste frumoase cuvinte de bun venit.

Avea o voce stridentă, puţin copilăroasă şi o respiraţie so­noră, iar Harry simţi din nou un val de antipatie acută, pe care nu putu să şi-l explice; tot ce ştia era că detesta avea legătură cu ea, de la vocea ei stupidă la canadiana pufoasă roz. Mai tuşi o dată scurt pentru a-şi drege vocea (hm, hm) şi continuă.

― Ei bine, trebuie să vă spun că este minunat să fiu înapoi la Hogwarts! zâmbi ea, dezvelind nişte dinţi foarte ascuţiţi. Şi să văd nişte feţe aşa micuţe şi fericite!

Harry se uită în jur. Nici una dintre feţele pe care le vedea nu părea fericită. Din contră, păreau toate oarecum jignite pentru că li se vorbise de parcă ar fi fost nişte copii de cinci ani.

― Abia aştept să vă cunosc pe toţi şi sunt sigură că vom fi prieteni la cataramă!

Ca răspuns, elevii schimbară priviri; unii dintre ei abia puteau să-şi reprime zâmbetele.

― Sunt prietenă cu ea cu condiţia să nu vrea să-i împru­mut canadiana, îi şopti Parvati lui Lavender, şi amândouă chicotiră încet.

Profesoara Umbridge îşi drese iar vocea (hm, hm), însă când continuă, nu i se mai simţea răsuflarea în glas. Părea mult mai pragmatică, iar acum cuvintele ei aveau o rezo­nanţă monotonă, ca şi cum ar fi fost învăţate pe de rost.

― Ministerul Magiei a considerat mereu că educaţia tine­rilor vrăjitori şi vrăjitoare are o importanţă vitală. Talentele rare cu care v-aţi născut se pot pierde dacă nu sunt ocrotite şi ascuţite printr-o instruire atentă. Vechile deprinderi specifice comunităţii vrăjitorilor trebuie transmise din generaţie în generaţie în cazul în care nu vrem să le pierdem pentru totdeauna. Tezaurul cunoaşterii magice adunat de strămoşii noştri trebuie păzit, completat şi rafinat de cei care au fost chemaţi de glasul nobil al meseriei de profesor.

Aici Profesoara Umbridge făcu o pauză şi o mică plecă­ciune către colegii ei profesori, fără ca vreunul dintre ei să îi răspundă tot cu o plecăciune. Sprâncenele întunecate ale pro­fesoarei McGonagall se încruntaseră, astfel încât femeia arăta de-a dreptul ca un şoim, şi Harry o văzu clar cum schimbă o privire plină de tâlc cu profesoara Lăstar când Umbridge scoase un alt hm, hm şi îşi continuă discursul.

― Fiecare director şi directoare de la Hogwarts au adus ceva nou complicatei sarcini de a guverna această şcoală is­torică, şi aşa se şi cuvine, căci fără progres vom avea stag­nare şi decădere. În acelaşi timp, progresul de dragul pro­gresului trebuie descurajat, pentru că tradiţiile noastre veri­ficate şi puse la încercare necesită rareori schimbări. E nevoie deci de un echilibru între vechi şi nou, între trăini­cie şi schimbare, între tradiţie şi inovaţie...

Harry realiză că atenţia i se diminua, de parcă creierul său pierdea lungimea de undă. Liniştea care umpluse sala când vorbise Dumbledore se dizolvă când elevii îşi apropiară capetele, şoptind şi chicotind. La masa celor de la Ochi-De-Şoim, Cho Chang discuta cu însufleţire cu prietenii ei. La câte­va locuri de Cho, Luna Lovegood îşi citea iar Zeflemistul. Între timp, la masa Astropufilor, Ernie Macmillan era unul dintre puţinii care încă se mai uitau la profesoara Umbridge, însă avea ochii ca de sticlă şi Harry era convins că doar se prefăcea că asculta, încercând să se ridice la nivelul impus de noua insignă de Perfect care îi scânteia în piept.

Profesoara Umbridge nu părea să fi observat neliniştea publicului. Harry avea impresia că ar fi putut să izbucnească o revoltă în toată puterea cuvântului sub ochii ei, şi tot şi-ar fi urmat firul discursului. Totuşi, profesorii încă ascultau foarte atenţi, iar Hermione părea să soarbă fiecare cuvânt pe care îl spunea Umbridge, deşi, după expresia întipărită pe chip, nu erau deloc pe gustul ei.

― ... pentru că unele schimbări vor fi în bine, în timp ce altele vor ajunge, în timp, să fie recunoscute ca erori ale raţiunii. Între timp, unele vechi obiceiuri vor fi menţinute, şi pe bună dreptate, în timp ce altele, demodate şi uzate, trebuie abandonate. Prin urmare, haideţi să facem un pas înainte, către o nouă eră a deschiderii, a eficienţei şi a responsabilităţii, să încercăm să păstrăm ceea ce trebuie păstrat, să perfec­ţionăm ceea ce trebuie perfecţionat şi să facem corecturi ori­unde găsim practici care ar trebui interzise.

Se aşeză. Dumbledore aplaudă. Restul profesorilor îi ur­mară exemplul, deşi Harry observă că mai mulţi dintre ei bătură din palme doar o dată sau de două ori înainte să oprească. Li se alăturară câţiva elevi, însă majoritatea fu­seseră luaţi prin surprindere de sfârşitul discursului, pentru că nu ascultaseră decât câteva cuvinte, şi, înainte să poată să aplaude cum trebuie, Dumbledore se ridică din nou.

― Vă mulţumesc mult, doamnă profesoară Umbridge, fost cât de se poate de edificator, zise el, făcând o mică ple­căciune către ea. Acum, după cum spuneam, selecţionările vor avea loc...

― Da, curat edificator, spuse Hermione încet.

― Să nu-mi spui că ţi-a plăcut, zise Ron încet, întorcându-se spre Hermione cu un chip şocat. A fost cel mai plictisitor dis­curs pe care l-am auzit în viaţa mea, iar eu am crescut cu Percy.

― Am spus edificator, nu plăcut, zise Hermione. A expli­cat multe.

― Da? zise Harry surprins. Mie mi s-a părut că a cam bătut câmpii.

― Pe "câmpii ăia" erau ascunse nişte lucruri importante, spuse Hermione supărată.

― Zău? spuse Ron neatent.

― Ce zici de: "progresul de dragul progresului trebuie descurajat"? Ce zici de: "corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise"?

― Păi, ce înseamnă asta? spuse Ron nerăbdător.

― Îţi spun eu ce înseamnă, zise Hermione printre dinţi. În­seamnă că Ministerul a început să-şi bage coada la Hogwarts.

Apoi în jurul lor se declanşă o veritabilă hărmălaie; era evident că Dumbledore tocmai încheiase, pentru că toată lumea era în picioare, gata să părăsească sala. Hermione se ridică brusc, părând tulburată.

― Ron, trebuie să le arătăm celor din primul an unde să se ducă!

― A, da, spuse Ron, care era clar că uitase. Hei ― hei, voi de acolo! Piticilor!

― Ron!

― Păi, aşa arată, sunt mici...

― Ştiu, dar nu poţi să-i faci pitici! Cei din primul an! strigă Hermione pe un ton de comandant de-a lungul mesei. Pe aici, vă rog!

Un grup de elevi noi merseră timizi pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi Astropufilor, încercând cu toţii din răsputeri să nu fie primii. Într-adevăr, arătau foarte mici; Harry era convins că el nu păruse atât de mic când sosise aici. Le zâmbi. Un băiat blond de lângă Euan Abercrombie păru îngrozit; îi dădu un cot lui Euan şi îi şopti ceva la ure­che. Euan Abercrombie era la fel de speriat şi îi aruncă o privire înspăimântată lui Harry, care simţi cum i se prelinge zâmbetul de pe faţă, exact ca Sevamizeră.

― Ne vedem mai târziu, le spuse el încet lui Ron şi Her­mione şi îşi croi drum către ieşirea din Marea Sală singur, făcând tot posibilul să ignore alte şoapte, alte priviri şi arătări cu degetul, în timp ce se strecură prin mulţimea din holul de intrare, după care urcă repede scara de marmură, o luă pe nişte scurtături ascunse şi se îndepărtă de cea mai mare parte a grupurilor.