Harry Potter şi Ordinul Phoenix

PROFESOARA UMBRIDGE
În dimineaţa următoare, Seamus se îmbrăcă foarte repede şi ieşi din cameră chiar înainte ca Harry să fi apucat să-şi pună şosetele.

― Crede că o să înnebunească dacă o să stea prea mult cu mine în cameră? întrebă Harry tare, în timp ce poalele robei lui Seamus ieşiră din câmpul lui vizual.

― Nu-ţi face griji, Harry, murmură Dean, punându-şi ghiozdanul pe umăr, este doar...

Dar se părea că nu putea să spună ce era cu Seamus şi, după o pauză destul de stranie, ieşi din cameră după el.

Neville şi Ron îi aruncară amândoi lui Harry o privire care spunea: "este problema lui, nu a ta," însă Harry nu se simţi tocmai consolat. Oare cât mai avea de suportat?

― Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione cinci minute mai târziu, prinzându-i din urmă pe Harry şi pe Ron în centrul camerei de zi, în timp ce se îndreptau spre micul dejun. Arătaţi absolut ― aoleu, pentru numele lui Dumnezeu!

Se uită la avizierul din camera de zi, unde fusese agăţat un anunţ mare.
GALOANE DE GALIONI!

Banii de buzunar nu reuşesc să ţină pasul cu dorinţele tale?

Ai vrea să câştigi un ban în plus? Contactează-i

pe Fred şi George Weasley, în camera de zi a Cercetaşilor,

pentru a găsi slujbe uşoare, cu jumătate de normă,

inofensive. (Ne pare rău, dar munca este îndeplinită

pe riscul angajatului. )
― Sunt culmea, spuse Hermione neîndurătoare, dând jos anunţul pe care Fred şi George îl lipiseră peste un afiş pe care era scrisă data primului sfârşit de săptămână la Hogs­meade, care urma să fie în octombrie. Ron, o să trebuiască să vorbim cu ei.

Ron păru de-a dreptul alarmat.

― De ce?

― Pentru că suntem Perfecţi! zise Hermione, în timp ce ieşeau prin gaura tabloului. E de datoria noastră să îm­piedicăm lucrurile astea!

Ron nu spuse nimic; Harry îşi dădu seama, după expre­sia sa posomorâtă, că nu-i surâdea deloc ideea de a-i împie­dica pe Fred şi pe George să facă ce voiau.

― Totuşi, ce s-a întâmplat, Harry? continuă Hermione, în timp ce coborau un etaj unde treptele erau încadrate de por­tretele unor vrăjitoare şi vrăjitori bătrâni, care îi ignorau cu toţii, fiind cufundaţi în propria conversaţie. Pari foarte supărat.

― Seamus crede că Harry minte despre Ştii-Tu-Cine, zise Ron în locul celui întrebat.

Hermione, la care Harry se aşteptase să se supere în numele lui, oftă.

― Da, şi Lavender crede acelaşi lucru, spuse ea sumbru.

― Să înţeleg că aţi avut o discuţie interesantă în care aţi dezbătut dacă sunt sau nu un puşti mincinos care vrea să i se dea atenţie? spuse Harry tare.

― Nu, zise Hermione calmă. Sinceră să fiu, i-am spus să-şi ţină gura aia cât o şură în ceea ce te priveşte. Şi, Harry, ar fi tare bine dacă nu ne-ai mai sări la beregată, pentru că, în caz că nu ai observat, Ron şi cu mine suntem de partea ta.

Urmă un moment de linişte.

― Iartă-mă, spuse Harry încet.

― Nu îţi face probleme, zise Hermione cu demnitate şi clătină din cap. Mai ţineţi minte ce a zis Dumbledore la ultimul ospăţ de sfârşit de an?

Harry şi Ron se uitară amândoi la ea derutaţi, iar Her­mione oftă din nou.

― Despre Ştiţi-Voi-Cine. A spus că "puterea de a împrăştia discordie şi duşmănie este foarte mare. Nu putem lupta împotriva lui decât dacă vom avea legături puternice de pri­etenie şi multă încredere unii în alţii..."

― Cum poţi să ţii minte asemenea lucruri? întrebă Ron, privind-o cu admiraţie.

― Eu ascult, Ron, spuse Hermione, cu un dram de asprime.

― Şi eu, dar tot n-aş putea să spun exact ce a...

― Ideea este, continuă Hermione tare, că se întâmplă exact lucrul la care s-a referit Dumbledore. Ştiţi-Voi-Cine s-a întors doar de două luni, şi deja am început să ne certăm între noi. Şi avertismentul Jobenului Magic a fost acelaşi: rămâneţi îm­preună, fiţi uniţi...

― Harry a avut mare dreptate aseară, replică Ron. Dacă asta înseamnă că trebuie să trecem la amiciţii cu Viperinii ― slabe speranţe.

― Ei bine, eu cred că este păcat că nu încercăm să obţinem o oarecare unitate între case, spuse Hermione supărată.

Ajunseseră la capătul scării de marmură. Un şir de elevi din anul patru de la Ochi-de-Şoim traversau holul de la intrare; îl zăriră pe Harry şi se grăbiră să formeze un grup mai compact, de parcă le-ar fi fost teamă că i-ar putea ataca pe cei rămaşi în urmă.

― Da, sunt exact genul de oameni cu care merită să ne împrietenim, spuse Harry sarcastic.

Intrară în Marea Sală după cei de la Ochi-de-Şoim, uitân­du-se cu toţii instinctiv la masa profesorilor. Profesoara Grub­bly-Plank vorbea cu profesoara Sinistra, care preda Astrono­mia, iar Hagrid nu atrăgea atenţia decât prin absenţă. Tavanul vrăjit de deasupra lor rezona cu starea de spirit a lui Harry; era de un cenuşiu mohorât, de nori de ploaie.

― Dumbledore nici măcar nu a zis cât o să stea Grubbly-Plank asta aici, spuse el, când se îndreptară către masa Cercetaşilor.

― Poate... spuse Hermione meditativ.

― Poate, ce? ziseră Harry şi Ron într-un glas.

― Păi... poate că nu a vrut să atragă atenţia asupra faptu­lui că Hagrid nu este aici.

― Cum adică, să nu atragă atenţia? spuse Ron, aproape râzând. Cum am fi putut să nu observăm?

Înainte să-i poată răspunde Hermione, o fată de culoare, înaltă şi cu părul împletit, se apropiase deja de Harry.

― Bună, Angelina.

― Bună, zise ea vioi, ai avut o vară frumoasă?

Şi, fără să aştepte răspunsul, continuă:

― Ascultă, am fost numită căpitanul echipei de vâjthaţ.

― Felicitări, zise Harry, zâmbindu-i.

Bănuia că discursurile de încurajare ale Angelinei nu aveau să fie atât de lungi ca ale lui Oliver Baston, ceea ce nu putea să fie decât spre bine.

― Da, păi, avem nevoie de un nou portar, acum că a ple­cat Oliver. Probele sunt vineri la cinci după-amiaza şi vreau să fie toată echipa acolo, bine? Apoi putem să vedem cum o să se integreze noul echipier.

― Bine, zise Harry.

Angelina îi zâmbi şi se îndepărtă.

― Am uitat că a plecat Baston, spuse Hermione când se aşeză lângă Ron şi trase o farfurie cu pâine prăjită spre ea. Presupun că asta o să aducă o schimbare pentru echipă.

― Probabil, zise Harry, aşezându-se vizavi de ei. Era un portar bun...

― Totuşi, n-ar strica nişte sânge proaspăt, nu? zise Ron. Cu un fluturat şi un clămpănit, sute de bufniţe intrară în zbor pe ferestrele de sus. Coborâră peste tot în Marea Sală, aducându-le proprietarilor scrisori şi pachete şi stropindu-i pe cei care luau micul dejun cu picături de apă; era clar că afară ploua torenţial. Hedwig nu era de găsit, însă Harry nu era deloc surprins. Singurul său corespondent era Sirius, şi se îndoia că acesta ar fi avut ceva să-i spună la doar două­zeci şi patru de ore după ce se despărţiseră. Hermione, însă, fu nevoită să-şi dea repede sucul de portocale la o parte, ca să îi facă loc bufniţei mari şi umede de hambar care avea în (ioc un exemplar din Profetul zilei ud leoarcă.

― De ce mai primeşti chestia asta? spuse Harry enervat, gândindu-se la Seamus, în timp ce Hermione puse un cnut în punguţa de piele prinsă de piciorul bufniţei care îşi luă iar zborul. Eu nu mă mai obosesc... o grămadă de prostii.

― Este mai bine să ştii ce spune duşmanul, zise Hermione sumbru, după care desfăşură ziarul şi dispăru în spatele lui, unde rămase până când Harry şi Ron terminară de mâncat. Nimic, adăugă ea firesc, făcând ziarul sul şi punându-l lângă farfuria ei. Nimic despre tine, Dumbledore sau altcineva.

Acum, profesoara McGonagall trecea de-a lungul mesei, împărţind orarele.

― Uitaţi-vă la ziua de azi! gemu Ron. Istoria Magiei, două ore de Poţiuni, Preziceri despre Viitor şi două ore de Apărare con­tra Magiei Negre... Binns, Plesneală, Trelawney şi femeia aia, Umbridge, toţi într-o singură zi! Mi-aş dori să se grăbească Fred şi George să termine Cutiile alea de Gustări cu Surprize...

― Mă înşală cumva auzul? spuse Fred, sosind împreună cu George şi înghesuindu-se pe bancă lângă Harry. Sunt con­vins că Perfecţii de la Hogwarts nu îşi doresc să aibă sur­prize în timpul orelor de curs, nu-i aşa?

― Uite ce avem azi, spuse Ron morocănos, aruncând orarul sub nasul lui Fred. Cea mai groaznică zi de luni din viaţa mea.

― Ai dreptate, frăţioare, zise Fred, cercetând orarul. Dacă vrei, îţi dau ieftin o Nuga Sânge-din-Nas.

― De ce este ieftină? spuse Ron suspicios.

― Pentru că o să îţi tot curgă sânge din nas până o să cazi lat, încă nu am găsit un antidot, spuse George, servindu-se cu o scrumbie afumată.

― Mersi, zise Ron posomorât, punându-şi orarul în buzu­nar, dar cred că o să mă duc la ore.

― Şi dacă tot vorbim de Cutiile voastre de Gustări cu Sur­prize, spuse Hermione, privindu-i fix pe Fred şi George, nu aveţi voie să puneţi anunţuri de căutare a cobailor la avizi­erul Cercetaşilor.

― Cine zice? spuse George, părând uluit.

― Zic eu, spuse Hermione. Şi Ron.

― Pe mine să nu mă bagi în asta, spuse Ron repede.

Hermione se uită urât la el. Fred şi George râseră batjocoritor.

― O să îţi schimbi părerea cât de curând, Hermione, zise Fred, ungându-şi o lipie fierbinte cu unt din belşug. Eşti în anul cinci, nu o să treacă mult timp şi o să implori să îţi dăm o Cutie.

― Şi de ce ar însemna faptul că sunt în anul cinci că vreau o Cutie de Gustări cu Surprize? întrebă Hermione.

― Anul cinci este anul N.O.V.-urilor, zise George.

― Şi ce-i cu asta?

― Se apropie examenele, nu-i aşa? Or să vă pună cu bur­ţile pe carte atât de tare, că or să vi se lipească literele de şira spinării, spuse Fred cu satisfacţie.

― Jumătate din cei din anul nostru au avut mici depresii înaintea N.O.V.-urilor, zise George fericit. Lacrimi şi crize... Patricia Simpson a ţinut-o într-un leşin...

― Kenneth Towler s-a umplut de coşuri, ţii minte? zise Fred cercetându-şi memoria.

― Asta pentru că i-ai pus tu pudră de Bulbadox în pijama, zise George.

― A, da, zise Fred, zâmbind. Uitasem... Câteodată e greu să ţii socoteala, nu?

― Oricum, anul cinci este un an de coşmar, zise George. Asta dacă îţi pasă ce rezultate iei la examene. Fred şi cu mine am reuşit cumva să ţinem capul sus.

― Da... aţi luat, câte erau, trei N.O.V.-uri fiecare? zise Ron.

― Da, spuse Fred nepăsător. Însă credem că viitorul este dincolo de realizările academice.

― Chiar am dezbătut îndelung dacă să ne obosim sau nu să ne întoarcem pentru anul şapte, spuse George vesel, dar acum, că avem...

Se opri când văzu privirea prevenitoare a lui Harry, care ştia că George fusese pe cale să menţioneze câştigurile de la Turnirul Trivrăjitor pe care i le dăduse el.

― Acum că avem N.O.V.-urile, spuse George repede. Adică, oare chiar avem nevoie de T.V.E.E.-uri? Însă ne-am gândit că mama nu ar putea să suporte să ne lăsăm de şcoală, nu după ce Percy s-a dovedit cel mai mare idiot din lume.

― Însă nu o să ne irosim ultimul an aici, spuse Fred, uitân­du-se cu drag în jur prin Marea Sală. O să-l folosim ca să facem nişte sondaje de piaţă, să aflăm exact cam de ce are nevoie un elev obişnuit de la Hogwarts de la un magazin de glume, să evaluăm cu atenţie rezultatele cercetărilor, şi apoi să creăm nişte produse care să corespundă exigenţelor.

― Dar de unde o să aveţi banii cu care să deschideţi un magazin de glume? întrebă Hermione sceptică. O să aveţi nevoie de tot felul de ingrediente şi materiale ― başca ma­gazinul în sine, presupun...

Harry nu se uită la gemeni. Îşi simţea chipul fierbinte; scăpă deliberat furculiţa şi se aplecă imediat să o ridice. De jos îl auzi pe Fred spunând:

― Hermione, nu ne pune întrebări şi noi nu o să spunem minciuni. Hai, George, dacă ajungem mai devreme, s-ar putea să vindem nişte Urechi Extensibile înainte de Ierbologie.

Harry ieşi de sub masă şi îi văzu pe Fred şi pe George plecând, având fiecare o stivă de felii de pâine prăjită.

― Cum adică? zise Hermione, uitându-se când la Harry când la Ron. "Nu ne pune întrebări..." Asta înseamnă că au deja bani să deschidă un magazin de glume?

― Ştii, m-am întrebat şi eu, spuse Ron încruntat. Vara asta mi-au cumpărat nişte robe festive noi şi nu mi-a dat prin cap de unde au avut cu ce...

Harry se hotărî că era momentul să scoată conversaţia din aceste ape tulburi.

― Credeţi că este adevărat că anul acesta o să fie foarte dur? Din cauza examenelor?

― A, da, spuse Ron. Sigur o să fie aşa, nu? N.O.V.-urile sunt foarte importante, influenţează slujbele pentru care te poţi înscrie şi multe altele. Bill mi-a spus că spre sfârşitul anului o să avem şi ore de consiliere profesională. Ca să poţi alege ce T.V.E.E.-uri vrei să faci anul viitor.

― Voi ştiţi ce vreţi să faceţi după Hogwarts? îi întrebă Harry pe ceilalţi doi, în timp ce ieşeau din Marea Sală la scurt timp după aceea îndreptându-se spre clasa unde fă­ceau Istoria Magiei.

― Nu chiar, spuse Ron rar. În afară de... mă rog...

Părea oarecum reticent.

― În afară de ce? îl grăbi Harry.

― Păi, ar fi grozav dacă aş fi Auror, spuse deodată Ron.

― Da, aşa cred şi eu, spuse Harry înflăcărat.

― Ei sunt elita, zise Ron. Trebuie să fii foarte bun. Dar tu, Hermione?

― Nu ştiu, zise ea. Cred că aş vrea să fac ceva care chiar să merite.

― Merită să fii Auror! spuse Harry.

― Da, aşa este, dar nu este singurul lucru care merită oste­neala, zise Hermione îngândurată. Cum să zic, aş putea să duc mai departe S.P.A.S-ul...

Harry şi Ron evitară cu grijă să nu se uite unul la celălalt.

Istoria Magiei era, conform părerii generale, cea mai plic­tisitoare materie cunoscută vreodată de vrăjitorime. Profe­sorul Binns, dascălul lor fantomă, avea o voce stridentă, ca de bondar, care aproape că garanta o somnolenţă profundă după primele zece minute, sau cinci, dacă era cald afară. Niciodată nu îşi schimba modelul lecţiilor, ci le preda încontinuu, în timp ce elevii luau notiţe, sau mai degrabă priveau adormiţi în gol. Harry şi Ron reuşiseră până în prezent să ia note de tre­cere la această materie prin simpla copiere a notiţelor de la Hermione înainte de examene; fata era singura care părea să reziste puterii soporifice a profesorului Binns.

Azi suportară o oră şi jumătate de zumzăit despre răz­boaiele uriaşilor. Harry auzi destule în primele zece minute ca să aprecieze cât de cât că, dacă ar fi fost în mâinile altui profesor, acest subiect ar fi putut să fie oarecum interesant, însă apoi creierul său se eliberă, iar el petrecu restul de o oră şi douăzeci de minute jucând spânzurătoarea cu Ron pe un colţ de pergament, în timp ce Hermione le arunca priviri aspre cu coada ochiului.

― Ce s-ar întâmpla, îi întrebă ea cu răceală, când ieşiră în pauză (Binns trecuse prin tablă), dacă anul ăsta aş refuza să vă mai împrumut notiţele?

― Am pica N.O.V-ul, zise Ron. Hermione, dacă vrei să ai asta pe conştiinţă...

― Ei bine, aşa aţi merita, se răsti ea. Nici măcar nu încer­caţi să-l ascultaţi, nu-i aşa?

― Încercăm, spuse Ron. Dar pur şi simplu nu avem creierul tău, nici memoria ta şi nici puterea ta de concen­trare ― pur şi simplu eşti mai deşteaptă ca noi ― nu-i aşa că e tare plăcut să răsuceşti cuţitul în rană?

― Ah, nu mă lua cu prostiile astea, spuse Hermione, părând însă puţin mai liniştită când ieşi prima în curtea umedă.

Cădea o burniţă fină şi înceţoşată, aşa că cei care stăteau în grupuri, strânşi pe lângă marginile curţii, păreau să aibă contururile nedefinite. Harry, Ron şi Hermione aleseră un colţ mai izolat sub un balcon din care apa curgea din abun­denţă, ridicându-şi gulerele robelor împotriva vântului rece de septembrie şi vorbind despre ce ar fi putut să le pregă­tească Plesneală pentru prima lecţie din anul acela. Tocmai căzuseră de acord că va fi ceva extrem de dificil, ca să-i ia pe nepregătite după o vacanţă de două luni, când cineva veni pe lângă colţ şi se apropie de ei.

― Bună, Harry!

Era Cho Chang, care venise din nou singură. Asta era foar­te ciudat. Cho era aproape întotdeauna însoţită de o gaşcă de fete care chicoteau mereu; Harry îşi aminti de agonia încercării de a o prinde singură pentru a o invita la Balul de Crăciun.

― Bună, zise Harry, simţind cum i se înfierbântă chipul.

Măcar de data asta nu mai sunt plin de Sevămizeră, îşi zise el.

Cho părea să se gândească şi ea cam la acelaşi lucru.

― Se pare că ai scăpat de chestia aia, nu?

― Da, spuse Harry, încercând să zâmbească, de parcă amintirea ultimei lor întâlniri era amuzantă şi nu îngrozi­toare. Şi, ai... ăă... ai avut o vară plăcută?

În clipa în care rosti aceste cuvinte, îşi dori să nu o fi făcut. Cedric fusese iubitul lui Cho şi amintirea morţii sale probabil că-i afectase vacanţa la fel de tare cum i-o afectase pe a lui Harry. Ceva păru să îi întunece chipul, dar ea zise:

― Ah, a fost bine, să ştii...

― Aia e cumva o insignă cu Tornadele? o întrebă Ron brusc, arătând spre roba lui Cho, care avea prinsă în piept o insignă albastru închis decorată cu doi "T" aurii. Doar nu ţii cu ele, nu?

― Ba da, spuse Cho.

― Ai ţinut mereu cu ele, sau doar de când au început să câştige teren în ligă? zise Ron pe un ton pe care Harry îl consideră acuzator.

― Ţin cu ei de la şase ani, spuse Cho calmă. Oricum... ne mai vedem, Harry.

Se îndepărtă. Hermione aşteptă până când Cho traver­sase curtea pe jumătate înainte să îl certe pe Ron.

― Eşti total lipsit de tact!

― Poftim? Eu doar am întrebat-o dacă...

― Nu ţi-ai dat seama că vroia să vorbească doar cu Harry?

― Şi? Ar fi putut să o facă, eu nu am oprit-o să...

― Atunci de ce te-ai apucat să o ataci din cauza echipei de vâjthaţ cu care ţine?

― Să o atac? Nu am atacat-o, a fost o simplă...

― Cui îi pasă dacă ţine cu Tornadele?

― Ah, fii serioasă, jumătate dintre cei care poartă insig­nele alea le-au cumpărat abia sezonul trecut...

― Dar ce contează?

― Înseamnă că nu sunt fani adevăraţi, că se schimbă după cum bate vântul.

― A sunat, zise Harry monoton, pentru că Ron şi Her­mione se certau prea tare ca să poată auzi clopoţelul.

Se ciondăniră în continuare tot drumul până în hruba lui Plesneală, dându-i lui Harry destul timp pentru a se gândi că, prins între Neville şi Ron, va fi norocos dacă va avea parte de două minute de conversaţie cu Cho de care să îşi poată aminti fără să îşi dorească să plece din ţară.

Şi totuşi, îşi zise el, când cei trei se alăturară şirului care se forma în dreptul uşii lui Plesneală, ea alesese să vină şi să-i vor­bească, nu? Fusese iubita lui Cedric, i-ar fi fost foarte uşor să-l urască pe Harry pentru că ieşise în viaţă din labirintul Tri­vrăjitor, în timp ce Cedric murise. Dar îi vorbise într-un mod foarte prietenesc, nu de parcă l-ar fi crezut nebun, mincinos sau răspunzător pentru moartea lui Cedric în cine ştie ce fel îngrozitor... da, era clar că dorise să vină şi să-i vorbească, şi era pentru a doua oară în ultimele două zile... iar la acest gând, Harry se înveseli. Chiar şi zgomotul care nu anunţa nimic de bine pe care îl făcu uşa de la hruba lui Plesneală când se deschise cu un scârţâit nu spulberă mica iluzie plină de speranţă care părea să fi apărut în sufletul lui Harry. Intră în clasă după Ron şi Hermione şi îi urmă până la masa lor obiş­nuită din spate, unde se aşeză între ceilalţi doi, ignorând sunetele pufnitoare şi ironice pe care le făceau.

― Liniştiţi-vă, zise Plesneală cu răceală, închizând uşa în urma sa.

De fapt, recomandarea nu avea nici un rost; în clipa în care elevii auziseră uşa închizându-se, se aşternuse tăcerea şi încetase foiala. Simpla prezenţă a lui Plesneală era de obicei suficientă pentru a asigura liniştea în clasă.

― Înainte să începem lecţia de azi, spuse Plesneală, ducân­du-se grăbit la catedră şi uitându-se în jur la toţi, cred că este bine să vă reamintesc că în luna iunie a anului următor veţi da un examen important şi veţi demonstra cât aţi învăţat despre compoziţia şi folosirea poţiunilor magice. Oricât de idioţi sunt cu siguranţă unii din această clasă, mă aştept să luaţi un "acceptabil" la N.O.V., sau vă veţi confrunta cu... nemulţumirea mea.

De data aceasta, privirea i se opri asupra lui Neville, care înghiţi în sec.

― Desigur, după acest an, mulţi dintre voi nu mă vor mai avea ca profesor, continuă Plesneală. Eu îi aleg doar pe cei mai buni pentru orele mele de Poţiuni T.V.E.E., ceea ce înseamnă că unii dintre noi îşi vor lua garantat la revedere.

Ochii i se aţintiră asupra lui Harry, iar buzele i se sub­ţiară. Harry se uită urât la el simţind o plăcere diabolică la ideea că va putea să renunţe la Poţiuni după anul cinci.

― Însă mai avem încă un an până când va sosi fericitul moment al despărţirii, spuse Plesneală încet, aşa că, indiferent dacă intenţionaţi să încercaţi T.V.E.E.-urile, vă sfătuiesc pe toţi să vă concentraţi eforturile asupra menţinerii nivelului ridicat de trecere la care am ajuns să mă aştept de la elevii mei care dau N.O.V.-urile. Azi vom prepara o poţiune care apare adese­ori în cadrul Nivelului Obişnuit de Vrăjitorie: Esenţa de Pace, o poţiune care calmează teama şi linişteşte agitaţia. Fiţi pre­veniţi: dacă sunteţi prea darnici cu ingredientele, veţi face ca cel care o bea să cadă într-un somn adânc şi ireversibil, aşa că va fi obligatoriu să fiţi deosebit de atenţi la ce faceţi.

În stânga lui, Hermione stătea puţin mai dreaptă, având o expresie de atenţie desăvârşită.

― Ingredientele şi metoda ― Plesneală şfichiui bagheta ― sunt pe tablă ― (apărură acolo) ― veţi găsi tot ce vă trebuie -şfichiui iar bagheta ― în dulapul cu provizii ― (uşa dulapului se deschise la perete) ― aveţi o oră şi jumătate... Începeţi!

Exact aşa cum preziseseră Harry, Ron şi Hermione, Plesneală nu le-ar fi putut da o poţiune mai dificilă sau mai ciudată. Ingredientele trebuiau adăugate în ceaun într-o anu­mită ordine şi cantitate; conţinutul trebuia amestecat exact de câte ori era stabilit, mai întâi în sensul acelor de ceasornic, apoi în cel invers; temperatura flăcărilor la care fierbea tre­buia scăzută până la nivelul potrivit pentru un anumit număr de minute înainte să fie adăugat ingredientul final.

― Acum ar trebui ca din poţiunea voastră să se ridice un abur argintiu rarefiat! strigă Plesneală, când mai rămăseseră zece minute.

Harry, care transpira abundent, se uită disperat în jur, prin hrubă. Propriul său ceaun scotea cantităţi însemnate de fum cenuşiu închis; cel al lui Ron scuipa scântei verzi. Seamus împungea febril flăcările de sub ceaun cu vârful baghetei, fiindcă părea să se stingă. Suprafaţa poţiunii lui Hermione, însă, era acoperită de o ceaţă scânteietoare de abur argintiu, iar când Plesneală trecu pe lângă ea, se uită în jos, pe deasupra nasului coroiat, fără să spună nimic, ceea ce însemna că nu găsise nimic de criticat. Însă când ajunse la ceaunul lui Harry, Plesneală se opri şi se uită la el cu un rânjet oribil pe chip.

― Potter, ce ar trebui să fie asta?

Viperinii din primele rânduri ale clasei îşi ridicară toţi privirea nerăbdători; adorau să-l audă pe Plesneală necăjin­du-l pe Harry.

― Esenţa de Pace, spuse Harry încordat.

― Spune-mi, Potter, zise Plesneală încet, ştii să citeşti?

Draco Reacredinţă râse.

― Da, ştiu, spuse Harry, cu degetele încleştate în jurul baghetei.

― Citeşte al treilea rând despre instrucţiuni, Potter.

Harry se uită cu ochii întredeschişi la tablă; instrucţiunile nu erau deloc uşor de descifrat prin ceaţa de aburi multi­colori care umpluseră hruba.

― "Adăugaţi pudră de piatra lunii, amestecaţi de trei ori contra sensului acelor ceasornicului, lăsaţi-o să fiarbă şapte minute şi apoi adăugaţi două picături de sirop de helleboră."

Lui Harry îi stătu inima în loc. Nu adăugase siropul de helleboră, ci trecuse direct la al patrulea rând al instruc­ţiunilor, după ce îşi lăsase poţiunea să fiarbă timp de şapte minute.

― Ai făcut tot ce se cerea în al treilea rând, Potter?

― Nu, spuse Harry foarte încet.

― Poftim?

― Nu, zise Harry mai tare. Am uitat hellebora.

― Ştiu, Potter, ceea ce înseamnă că toată chestia asta este complet inutilă. Evanesco.

Conţinutul poţiunii lui Harry dispăru, iar el rămase ca prostul lângă un ceaun gol.

― Cei care aţi reuşit să citiţi instrucţiunile, umpleţi un fla­con cu o mostră din poţiune, scrieţi-vă citeţ numele pe o etichetă pe care o puneţi apoi pe ea şi duceţi-o pe biroul meu pentru a fi testată, spuse Plesneală. Temă: douăzeci şi patru de centimetri de pergament despre proprietăţile pie­trei lunii şi despre întrebuinţările ei în făcutul poţiunilor. Trebuie adusă până joi.

În timp ce toţi cei din jurul lui îşi umpleau flacoanele, Harry îşi strânse lucrurile, extrem de mânios. Poţiunea sa nu fusese mai rea decât a lui Ron, care acum emana un miros îngrozitor de ouă stricate, sau decât cea a lui Neville, care atinsese consistenţa cimentului abia amestecat şi pe care acum Neville trebuia să o scobească din ceaun; şi totuşi el, Harry, era cel care avea să nu primească nici o notă pentru munca sa de o zi. Îşi băgă bagheta în geantă şi se prăbuşi înapoi pe scaun, privind cum toţi ceilalţi se duceau la biroul lui Plesneală cu flacoanele pline şi închise ermetic. Când în sfârşit sună, Harry fu primul care ieşi din celulă şi începuse deja să mănânce când i se alăturară Ron şi Hermione la prânz în Marea Sală. Tavanul devenise de un cenuşiu şi mai murdar decât cel de dimineaţă. Ploaia biciuia ferestrele înalte.

― A fost foarte nedrept, spuse Hermione consolator, aşe­zându-se lângă Harry şi servindu-se cu o porţie de plăcintă cu carne. Poţiunea ta nu a fost nici pe departe la fel de greşită ca a lui Goyle; când şi-a umplut flaconul, a explodat tot amestecul şi i-a luat roba foc.

― Da, mă rog, spuse Harry, încruntându-se la farfurie, când a fost Plesneală drept cu mine?

Nici unul dintre ceilalţi nu răspunse; toţi trei ştiau de duşmănia reciprocă dintre Plesneală şi Harry, care fusese maximă de când băiatul pusese piciorul la Hogwarts.

― Eu chiar am crezut că anul ăsta o să fie ceva mai bine, spuse Hermione pe un ton dezamăgit. Adică... ştiţi voi...

Se uită în jur prevăzătoare; erau cam şase locuri libere de-o parte şi de alta şi nu trecea nimeni pe lângă masă...

― Acum că este în Ordin şi aşa mai departe.

― Ciupercile otrăvitoare rămân otrăvitoare, spuse Ron cu înţelepciune. Oricum, eu am crezut întotdeauna că Dumbledore trebuie să fie ţicnit ca să aibă încredere în Plesneală. De unde ştiu că nu l-a mai servit cu adevărat pe Ştiţi-Voi-Cine?

― Cred că Dumbledore are o grămadă de dovezi, chiar dacă nu ţi le împărtăşeşte, Ron, se răsti Hermione.

― Ah, terminaţi, amândoi, zise Harry tare, când Ron deschise gura să îi răspundă.

Hermione şi Ron încremeniră amândoi, părând furioşi şi jigniţi.

― Nu v-aţi săturat? zise Harry. Vă certaţi mereu, mă scoa­teţi din minţi.

Şi, abandonându-şi plăcinta cu carne, îşi puse iar ghioz­danul pe umăr şi plecă, lăsându-i acolo.

Urcă scara de marmură câte două trepte odată şi trecu pe lângă mulţi elevi care se duceau grăbiţi să ia prânzul. Supă­rarea care îl cuprinsese atât de subit încă ardea în el, iar imaginea chipurilor şocate ale lui Ron şi Hermione îi dădu un sentiment de mare satisfacţie. Aşa le trebuie, îşi zise el, de ce nu termină odată... se dondănesc tot timpul... te fac să-ţi vină să te sui pe pereţi...

Trecu pe lângă portretul mare al lui Sir Cadogan, cava­lerul de pe unul dintre holuri; Sir Cadogan îşi scoase sabia şi o flutură neînfricat către Harry, care îl ignoră.

― Întoarce-te, câine josnic! Stai locului şi luptă! urlă Sir Cadogan cu o voce estompată din spatele coifului său, dar Harry merse mai departe şi, când Sir Cadogan încercă să îl urmeze, alergând în tabloul învecinat, fu împiedicat de pro­prietarul acestuia, un câine de vânătoare mare şi care părea destul de furios.

Harry petrecu ce mai rămăsese din pauza de prânz stând singur sub trapa din vârful Turnului de Nord. În consecinţă, când sună clopoţelul, fu primul care să urce scara argintie ce ducea către clasa profesoarei Sybil Trelawney.

După Poţiuni, ora de Previziuni despre Viitor era cea pe care Harry o detesta cel mai tare, ceea ce se datora în princi­pal obiceiului profesoarei Trelawney de a-i prezice moartea prematură la fiecare câteva lecţii. Era o femeie slabă, aco­perită cu o grămadă de straturi de şaluri şi strălucind dato­rită şiragurilor de mărgele, care îi amintea mereu lui Harry de un fel de insectă, poate şi din cauza ochelarilor care îi fă­ceau ochii extraordinar de mari. Când intră Harry, profe­soara era ocupată cu aşezatul unor cărţi legate în piele pe fiecare dintre măsuţele fragile care erau peste tot în camera sa, însă lumina aruncată de lămpile acoperite cu eşarfe şi de focul mocnit cu esenţe înecăcioase era atât de slabă, încât ea păru să nu îl observe când luă loc în umbră. Ceilalţi elevi sosiră pe parcursul următoarelor cinci minute. Ron apăru deasupra trapei, se uită în jur cu grijă, îl zări pe Harry şi se duse direct spre el, sau atât cât putu de direct, având în vedere că trebuia să-şi croiască drum ocolind mesele, scaunele şi pernele umflate până la refuz.

― M-am împăcat cu Hermione, zise el, aşezându-se lângă Harry.

― Bravo, mormăi Harry.

― Dar Hermione spune că ar fi bine dacă nu ţi-ai mai vărsa nervii pe noi, zise Ron.

― Dar nu...

― Eu doar îţi transmit un mesaj, zise Ron, întrerupându-l. Dar bănuiesc că are dreptate. Nu suntem noi de vină pen­tru felul cum te tratează Seamus şi Plesneală.

― Nu am zis niciodată că...

― Bună ziua, spuse profesoara Trelawney cu vocea ei vapo­roasă şi visătoare, iar Harry se opri, simţindu-se iar enervat şi fiindu-i puţin ruşine de el însuşi. Şi bine aţi revenit la Previziuni despre Viitor. Desigur, v-am urmărit destinele cu mare atenţie pe parcursul vacanţei şi sunt încântată să văd că v-aţi întors cu toţii la Hogwarts nevătămaţi ― aşa cum ştiam, bineînţeles, că o veţi face. Veţi găsi pe mesele voastre un exemplar al cărţii Oracolul Viselor, de Inigo Imago. Interpretarea viselor este o metodă foarte importantă de desluşire a viitorului şi una care ar putea să fie testată în cadrul N.O.V.-urilor voastre. Desigur, nu că aş fi de părere că trecerea sau picarea unor examene are cea mai mică importanţă când vine vorba de arta sacră a divi­naţiei. Dacă aveţi ochiul clarvăzător, diplomele şi notele sunt nesemnificative. Cu toate acestea, directorul doreşte să daţi examen, aşa că...

Vocea i se pierdu delicat, făcându-i pe toţi să fie convinşi că profesoara Trelawney considera că materia ei era mai presus de nişte probleme atât de meschine ca examenele.

― Vă rog să deschideţi cartea la introducere şi să citiţi ce are de spus Imago despre interpretatul viselor. Apoi, for­maţi perechi. Folosiţi Oracolul viselor pentru a vă interpreta unul altuia cele mai recente vise. Haideţi.

Singurul lucru bun care putea fi spus despre această lecţie era că nu era urmată de o a doua. Până când terminară cu toţii de citit introducerea cărţii, le mai rămăseseră doar zece minute pentru interpretarea viselor. La masa de lângă Harry şi Ron, Dean făcuse o pereche cu Neville, care începuse ime­diat o istorisire plictisitoare a unui coşmar în care apărea o foarfecă imensă, care purta cea mai frumoasă pălărie a bunicii sale; Harry şi Ron se uitară unul la altul posomorâţi.

― Eu nu îmi amintesc niciodată ce visez, spuse Ron, povesteşte tu.

― Trebuie să ţii minte măcar un vis, zise Harry nerăbdător. Nu avea de gând să îi împărtăşească nimănui visele sale.

Ştia foarte bine ce însemna visul lui cu cimitirul care se repeta, nu avea nevoie să-i spună Ron, profesoara Trela­wney sau prostia aia de Oracolul viselor.

― Păi, aseară am visat că jucam vâjthaţ, zise Ron, schi­monosindu-şi faţa şi încercând din răsputeri să îşi aducă aminte. Ce crezi că înseamnă asta?

― Probabil că o să fii mâncat de o nalbă uriaşă sau ceva de genul ăsta, zise Harry, răsfoind neinteresat Oracolul viselor.

Era foarte plictisitor să cauţi frânturi de vise în Oracol şi Harry nu se înveseli când profesoara Trelawney le dădu ca temă să ţină un jurnal al viselor timp de o lună. Când se sună, el şi Ron fură primii care coborâră, iar Ron bombăni:

― Îţi dai seama câte teme avem deja? Binns ne-a dat de scris un eseu de un metru despre războaiele uriaşilor, Plesneală vrea o jumătate de metru despre cum se folosesc pietrele lunii, şi acum Trelawney ne-a pus să ţinem un jurnal timp de o lună! Ar fi bine ca Umbridge aia să nu ne dea teme...

Când intrară în clasa de Apărare contra Magiei Negre, o găsiră pe profesoara Umbridge aşezată deja la catedră, pur­tând canadiana pufoasă roz de seara trecută şi funda neagră de catifea în vârful capului. Lui Harry îi aminti iar de o muscă mare, aşezată precar pe o broască râioasă şi mai mare.

Intrară în clasă în linişte; profesoara Umbridge era încă o persoană necunoscută şi nimeni nu ştia cât de severă era de obicei.

― Ei bine, bună ziua! zise ea, când luară loc toţi elevii.

Câţiva murmurară un "bună ziua" ca răspuns.

― Ţţţ, ţţţ, spuse profesoara Umbridge. Asta nu este de ajuns, nu-i aşa? Vă rog, mi-ar plăcea să răspundeţi "Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge." Încă o dată, vă rog. Bună ziua, elevi!

― Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, scandară ei.

― Aşa, aţi văzut? spuse profesoara Umbridge cu afec­ţiune. Nu a fost atât de greu, nu-i aşa? Vă rog să puneţi baghetele deoparte şi să lăsaţi penele pe masă.

Mulţi cei din clasă schimbară priviri sumbre; ordinul cu "baghetele deoparte" nu fusese urmat niciodată de o lecţie care să li se pară interesantă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în ghiozdan şi îşi scoase pana, cerneala şi pergamentul. Profesoara Umbridge îşi deschise geanta, îşi scoase propria baghetă, care era neobişnuit de scurtă, şi atinse brusc tabla cu ea; apărură imediat cuvintele: