Harry Potter şi Ordinul Phoenix



Yüklə 4,8 Mb.
səhifə3/81
tarix05.01.2022
ölçüsü4,8 Mb.
#69644
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   81
Poftim, Sirius, îşi zise Harry plictisit. Nimic nesăbuit. Am stat deoparte. Exact ceea ce nu aş fi vrut să fac.

Se ridică şi se întinse. Mătuşii Petunia şi unchiului Vernon li se părea că, oricând venea Dudley, era ora potri­vită pentru întorsul acasă, şi orice moment după aceea era mult prea târziu. Unchiul Vernon îl ameninţase pe Harry că îl va închide în magazie dacă va mai veni vreodată mai târ­ziu decât Dudley. Înăbuşindu-şi un căscat şi încă încruntân­du-se, Harry porni către poarta parcului.

Strada Magnoliilor, ca şi Aleea Boschetelor, era plină de case mari, pătrate, cu peluze perfect aranjate, deţinute toate de proprietari mari şi pătraţi, care aveau maşini foarte curate, asemănătoare cu cea a unchiului Vernon. Harry pre­fera Little Whinging pe timpul nopţii, când ferestrele cu perdele erau nişte petice de culoare strălucitoare ca nişte bijuterii în întuneric şi nu era în pericol să audă şoapte dezaprobatoare despre aspectul său de "delincvent" când trecea pe lângă proprietari. Merse repede, aşa că pe la mijlocul Străzii Magnoliei gaşca lui Dudley apăru iar la ori­zont; îşi luau la revedere la capătul Aleii Magnoliei. Harry se duse la umbra unui liliac mare şi aşteptă.

― ... a guiţat ca un porc, nu-i aşa? întrebă Malcolm, prin­tre hohotele celorlalţi.

― Bun croşeu de dreapta, Big D, zise Piers.

― Mâine la aceeaşi oră? întrebă Dudley.

― La mine, că părinţii mei or să fie plecaţi, răspunse Gordon.

― Pe mâine, zise Dudley.

― Pa, Dud!

― Pe curând, Big D!

Harry aşteptă ca restul găştii să se îndepărteze înainte s-o ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colţul spre Aleea Magnoliei şi, mergând foarte repede, se oprise în scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniştit, fredonând nemelodios.

― Salut, Big D!

Dudley se întoarse.

― A, mormăi el. Tu eşti.

― Şi de când eşti "Big D"? zise Harry.

― Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte.

― Drăguţ nume, zise Harry, zâmbind şi mergând în rând cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu "Dudiţ Mic".

― Ţi-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care îşi în­cleştase mâinile ca două şunci.

― Nu ştiu băieţii cum îţi spune mămica?

― Tacă-ţi fleanca.

Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Şi cum rămâne cu "Pocuţ" şi "Diţi Dididum", pot să le folosesc, nu?

Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abţine să-l lovească pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în stare.

― Şi pe cine aţi bătut în seara asta? întrebă Harry, pie­rindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Ştiu că l-aţi rezol­vat pe Mark Evans acum două seri...

― O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios.

― A, da?

― M-a insultat.

― Zău? A zis cumva că arăţi ca un porc care a fost dresat să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o insultă, Dud, este adevărul adevărat.

Lui Dudley i se zbătu un muşchi al maxilarului. Harry fu extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se simţi ca şi cum şi-ar fi transferat toată frustrarea asupra vărului său, singura supapă pe care o avea.

O luară la dreapta, pe străduţa unde Harry îl văzuse pe Sirius pentru prima oară şi care era o scurtătură între Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Era goală şi mult mai întune­cată decât străzile pe care le lega, pentru că nu exista nici un felinar. Paşii le erau înăbuşiţi de pereţii garajelor într-o parte şi de un gard înalt în cealaltă.

― Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i aşa? zise Dudley după câteva secunde.

― Ce chestie?

― Aia... chestia aia pe care o ascunzi.

Harry zâmbi din nou.

― Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i aşa? Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi şi să vor­beşti în acelaşi timp.

Harry îşi scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se pieziş la ea.

― Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Ştiu că nu ai voie. O să fii exmatriculat din şcoala aia sinistră la care te duci.

― De unde ştii că nu au schimbat regulile, Big D?

― Nu le-au schimbat, zise Dudley, deşi nu părea întru totul convins.

Harry râse încet.

― Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi Dudley.

― În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele tău ca să poţi bate un băiat de zece ani. Ţii minte titlul ăla la box cu care te tot mândreşti? Ce vârstă avea adversarul tău? Şapte ani? Opt?

― Pentru cultura ta generală, avea şaisprezece ani, se răsti Dudley, şi a fost inconştient timp de douăzeci de minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai scos chestia aia.

― Acum să înţeleg că fugim la tăticu'? S-a speriat micuţul campion la box de bagheta răului de Harry?

― Noaptea nu mai eşti la fel de viteaz, nu? zise Dudley batjocoritor.

― Este noapte, Dudiţ. Noi aşa spunem când se întunecă, aşa, ca acum.

― Mă refer când eşti în pat! se răsti Dudley.

Se oprise din mers. Şi Harry se opri, uitându-se la vărul său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreţ al lui Dudley se aşternuse o expresie triumfătoare şi ciudată.

― Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise Harry, complet pus în încurcătură. Şi de ce ar trebui să îmi fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta?

― Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. Vorbeai în somn. Gemeai.

― Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzaţie de gol şi de rece în stomac.

Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis.

Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări cu o voce subţire şi plângăcioasă.

― "Nu-l omorî pe Cedric! Nu-l omorî pe Cedric!" Cine e Cedric ― iubitul tău?

― Eu... minţi, zise Harry automat.

Însă i se uscase gura. Ştia că Dudley nu minţea ― cum alt­fel ar fi putut să ştie de Cedric?

― "Tată! Tată, ajută-mă! Tată, o să mă omoare! Vai, vai!"

― Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te avertizez!

― Tată, vino şi ajută-mă! Mamă, vino şi ajută-mă! L-a omo­rât pe Cedric! Tată, ajută-mă! O să... ― Să nu cumva să în­drepţi chestia aia spre mine!

Dudley se dădu înapoi spre străduţă. Harry avea bagheta îndreptată chiar spre inima lui. Simţea cum în vene îi clo­coteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley ― ce nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley aşa de rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră antene...

― Să nu mai vorbeşti niciodată despre asta, se răsti Harry. Ai înţeles?

― Îndreaptă chestia aia în altă parte!

― Am spus, ai înţeles?

― Îndreapt-o în altă parte!

― AI ÎNŢELES?

― IA CHESTIA AIA DIN...

Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi fost băgat în apă rece ca gheaţa.

Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu stele era dintr-o dată negru ca smoala şi lipsit de lumină -stelele, luna, felinarele înceţoşate de la capetele aleii dis­păruseră. Zgomotul distant al maşinilor şi şoaptele copa­cilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată îngrozi­toare, tăios de rece. Erau înconjuraţi de un întuneric total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că făcuse o vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât putuse de tare, însă apoi raţiunea îi ajunse din urmă sim­ţurile ― nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse capul într-o parte şi în alta, încercând să vadă ceva, însă întune­ricul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil.

Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche.

― Ce-ce fa-faci? Te-termină!

― Nu fac nimic! Taci şi nu te mişca!

― Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am...

― Ţi-am spus să taci!

Harry rămase complet nemişcat, întorcându-şi ochii care nu vedeau nimic la stânga şi la dreapta. Frigul era atât de pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de găină pe mâini şi părul de la ceafă i se zbârlise ― deschise ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic.

Era imposibil... nu aveau cum să fie aici... nu în Little Whinging... ciuli urechile... avea să-i audă înainte să-i vadă...

― O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde eşti? Ce fa-faci...?

― Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as...

Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse.

Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în reprize lungi, răguşite, sonore. Harry înţepeni de groază în aerul glacial.

― Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îţi jur că o s-o fac!

Dudley, taci din...

ZDRANG.


Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui Harry, ridicându-l de la pământ. În faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră, Harry avu senzaţia că i se crăpase capul în două; în clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ şi bagheta îi zburase din mână.

― Dudley, eşti un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimaţi de durere, în timp ce se ridica ameţit în patru labe, pipăind disperat în întuneric.

Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din gang, împiedicându-se.

― DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se auzi un urlet subţire, îngrozitor, şi paşii lui Dudley se opriră. În acelaşi moment, Harry simţi o răceală sinistră în spatele său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau mai mulţi.

― DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mişcându-şi mâinile pe pământ ca nişte păianjeni. Unde e... bagheta... haide... lumos!

Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină care să îl ajute să caute şi, spre uşurarea sa nesperată, se aprinse o lumină la câţiva centimetri de mâna sa dreaptă ― era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare şi se răsuci pe călcâie.

I se întoarse stomacul pe dos.

O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta.

Expecto patronum!

Din vârful baghetei sale ţâşni un fuior argintiu de vapori şi Dementorul încetini, însă vraja nu funcţionase cum tre­buia; împleticindu-se, Harry se dădu şi mai în spate, în timp ce Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de panică ― concentrează-te...

Din interiorul robei Dementorului ieşiră două mâini cenuşii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic.

Expecto patronum!

Vocea îi păru estompată şi îndepărtată. Un alt fuior de fum argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieşi plutind din baghetă ― nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă vraja.

Auzi un râs într-un cotlon al minţii, un râs ascuţit, subţire... simţi respiraţia putredă, rece ca moartea a Demen­torului umplându-i plămânii, înecându-l ― gândeşte-te... la ceva frumos...

Însă în el nu exista nimic frumos... degetele ca de gheaţă ale Dementorului i se încleştau în jurul gâtului ― râsul ascuţit era din ce în ce mai tare, şi o voce rosti în mintea sa: înclină-te în faţa morţii, Harry... s-ar putea să fie chiar fără dureri... nu am de unde să ştiu... eu nu am murit niciodată...

Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron şi Hermione...

Şi chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se lupta să tragă aer în piept.

EXPECTO PATRONUM!

Un cerb argintiu enorm ţâşni din vârful baghetei lui Harry; coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi tre­buit să fie inima; fu aruncat înapoi, uşor ca întunericul, şi când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins.

― PE AICI! îi strigă Harry cerbului.

Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ţinând în sus baghe­ta aprinsă.

― DUDLEY? DUDLEY!

Abia alergase vreo doisprezece paşi, când ajunse la el: Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleştate pe faţă. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându-i înche­ieturile cu mâinile sale slinoase, despărţindu-le încet, aproape cu drag, lăsându-şi capul acoperit de glugă în jos către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l sărute.

― PRINDE-L! strigă Harry, şi cu un zgomot zguduitor, ca un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop pe lângă el.

Chipul fără ochi al Dementorului era la câţiva centimetri de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; crea­tura fu azvârlită în sus şi, ca şi colegul său, zbură şi fu absor­bită de întuneric; cerbul merse în galop până la capătul aleii şi se dizolvă într-o ceaţă argintie.

Luna, stelele şi felinarele se întoarseră brusc la viaţă. O pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în gră­dinile din vecini şi zgomotul cotidian al maşinilor de pe Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemişcat, cu toate simţurile ascuţite, adaptându-se la întoarcerea subită la normalitate. După o clipă, îşi dădu seama că tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpiraţie.

Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în Little Whinging.

Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind şi tremurând. Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în picioare, însă atunci auzi nişte paşi apăsaţi în fugă, în spatele său. Instinctiv, ridicându-şi iar bagheta, se întoarse pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit.

Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la ori­zont. Părul său cărunt şi sârmos îi ieşea de sub fileu, de încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de sfoară şi picioarele erau pe jumătate ieşite din papucii de stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar...

― Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt şi alţii? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher!

CAPITOLUL II


Yüklə 4,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   81




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin