Nu am voie să spun minciuni, scrise Harry. Tăietura de pe mâna dreaptă se deschise şi începu iar să sângereze.
Nu am voie să spun minciuni. Tăietura se adânci, usturându-l şi durându-l.
Nu am voie să spun minciuni. Sângele îi curse pe încheietură.
Riscă să mai arunce o privire pe fereastră. Indiferent cine era cel care apăra acum cercurile, nu se pricepea deloc. Katie Bell dădu două goluri în cele câteva secunde cât îndrăzni Harry să se uite. Sperând din suflet că portarul nu era Ron, îşi coborî iar ochii pe pergamentul pe care scânteia sângele.
Nu am voie să spun minciuni.
Nu am voie să spun minciuni.
Îşi ridica privirea ori de câte ori credea că putea să-şi asume riscul: când auzea scrijelitul penei lui Umbridge sau când deschidea un sertar al biroului. A treia persoană care dădu proba fu destul de bună, cea de-a patra fu groaznică, a cincea se feri cu măiestrie de un balon-ghiulea, însă apoi nu reuşi o apărare simplă. Cerul se întuneca, iar Harry se îndoia că va putea să-i mai vadă pe cei şase sau şapte oameni.
Nu am voie să spun minciuni.
Nu am voie să spun minciuni.
Pergamentul era acum pătat cu picături de sânge de pe mâna, care acum îl ardea de durere. Când îşi ridică privirea din nou, se lăsase noaptea şi terenul de vâjthaţ nu mai era vizibil.
― Hai să vedem dacă ai înţeles mesajul, ce zici? spuse Umbridge pe o voce molcomă, o jumătate de oră mai târziu.
Veni spre el, întinzându-şi degetele mici şi pline de inele spre braţul său. Apoi, când îi luă mâna ca să examineze cuvintele care erau acum crestate în piele, Harry simţi o durere îngrozitoare, nu de la mână, ci de la cicatricea de pe frunte. În acelaşi timp, avu o senzaţie cât se poate de ciudată în dreptul abdomenului.
Îşi smulse mâna din strânsoarea ei şi se ridică imediat în picioare, privind-o fix. Ea îi întoarse privirea cu un zâmbet care i se întinse pe buzele uscăţive ale gurii mari.
― Da, doare, nu-i aşa? spuse ea cu blândeţe.
Harry nu răspunse. Inima îi bătea foarte repede şi cu putere. Vorbea de mână, sau ştia ce simţise pe frunte?
― Ei bine, domnule Potter, cred că am demonstrat ce vroiam să demonstrez. Poţi să pleci.
Harry îşi luă ghiozdanul şi ieşi din cameră cât putu de repede.
Fii calm, îşi spuse el, în timp ce urca treptele în salturi. Fii calm, nu înseamnă neapărat ce crezi tu că înseamnă...
― Mimbulus mimbletonia! gemu el către Doamna Grasă, care se dădu la o parte.
Îl întâmpină o furtună de sunete. Ron veni la el în fugă, zâmbind larg şi vărsând pe el Berezero din pocalul pe care îl ţinea în mână.
― Harry, am reuşit, sunt în echipă, sunt portar!
― Poftim? A... minunat! spuse Harry, încercând să zâmbească natural, în timp ce inima îi zvâcnea cu putere în continuare, iar mâna îl durea şi-i sângera.
― Ia o Berezero.
Ron îl puse să ia o sticlă cu forţa.
― Nu-mi vine să cred... unde s-a dus Hermione?
― E acolo, zise Fred, care bea şi el o Berezero, arătând către un fotoliu de lângă foc.
Hermione aţipise acolo, cu paharul balansându-se precar în mână.
― Păi, a spus că se bucură când i-am zis, spuse Ron, părând puţin întristat.
― Las-o să doarmă, zise George grăbit.
Trecură câteva clipe până când Harry observă că mai mulţi dintre elevii din primul an care erau strânşi în jurul lor purtau semne clare că le cursese sânge din nas de curând.
― Vino aici, Ron, şi vezi dacă îţi vine roba veche a lui Oliver! strigă Katie Bell. Putem să dăm jos numele lui şi să-l punem pe al tău...
În timp ce Ron se îndepărta, Angelina se apropie de Harry cu paşi mari.
― Îmi pare rău că te-am luat din scurt mai devreme, Potter, zise ea tranşant. Ştii, e stresant să te ocupi de chestia asta, am început să cred că uneori am fost un pic cam dură cu Baston.
Se uită puţin încruntată la Ron peste marginea pocalului şi continuă.
― Ascultă, ştiu că e prietenul tău cel mai bun, dar nu e extraordinar, spuse ea scurt. Însă cred că, după un pic de antrenament, se va descurca. Face parte dintr-o familie de jucători de vâjthaţ buni. Eu, sinceră să fiu, mă bazez pe faptul că va dovedi că are ceva mai mult talent decât s-a văzut azi. Şi Vicky Frobisher, şi Geoffrey Hooper au zburat mai bine astă seară, dar Hooper se vaită mereu, se plânge tot timpul de una sau de alta, iar Vicky face parte din tot felul de societăţi. Chiar ea a recunoscut că, dacă ar avea de ales între antrenamente şi Clubul de Farmece, ar pune clubul pe primul plan. Oricum, o să avem antrenament mâine la ora două, aşa că te rog să ai grijă să fii acolo de data asta. Şi fă-mi o plăcere, ajută-l cât poţi pe Ron, bine?
Harry încuviinţă din cap, iar Angelina se întoarse la Alicia Spinnet. Harry se duse să stea lângă Hermione, care se trezi brusc când băiatul îşi puse ghiozdanul jos.
― Harry, tu eşti... ce bine pentru Ron, nu? spuse ea adormită. Dar sunt aşa de... de... de obosită, căscă ea. Am stat azi-noapte până la unu ca să fac alte pălării. Dispar într-o veselie!
Şi într-adevăr, acum că se uită, Harry văzu că prin toată camera erau ascunse pălării de lână acolo unde ar putea să le ia spiriduşii neştiutori din greşeală.
― Bravo, zise neatent Harry, care dacă nu îi spunea cuiva cât de curând, avea să explodeze. Ascultă, Hermione, tocmai am fost în biroul lui Umbridge şi mi-a atins mâna...
Hermione ascultă cu atenţie. Când Harry termină de povestit, ea zise rar:
― Ţi-e teamă că Ştii-Tu-Cine o controlează şi pe ea cum l-a controlat pe Quirrell?
― Păi, spuse Harry, coborând vocea, este posibil, nu?
― Presupun că da, zise Hermione, deşi nu părea foarte convinsă. Dar nu cred că ar putea să o aibă în stăpânire aşa cum l-a avut pe Quirrell. Nu de alta, dar acum este viu în toată puterea cuvântului, nu-i aşa? Are propriul său corp, nu mai are nevoie să împartă un trup cu altcineva. Bănuiesc că ar putea să o aibă sub controlul Blestemului Imperius...
Harry îi urmări o clipă pe Fred, George şi Lee Jordan, care jonglau cu nişte sticle goale de Berezero. Apoi Hermione zise:
― Însă anul trecut te-a durut cicatricea şi când nu te-a atins nimeni. Nu ţi-a zis Dumbledore că avea legătură cu ce simţea Ştii-Tu-Cine în momentul acela? Cum să zic, poate că nu are nici o legătură cu Umbridge, poate că este doar o coincidenţă că s-a întâmplat în timp ce erai cu ea.
― Este rea, spuse Harry scurt. Nebună.
― Este îngrozitoare, da, însă... Harry, cred că ar trebui să-i spui lui Dumbledore că te-a durut cicatricea.
Era a doua oară în două zile când era sfătuit să se ducă la Dumbledore şi răspunsul pe care i-l dădu lui Hermione fu acelaşi pe care i-l dăduse lui Ron.
― Nu îl deranjez cu asta. Cum ai zis şi tu, nu este ceva spectaculos. M-a durut din când în când pe tot parcursul verii... astă-seară a fost doar puţin mai rău, asta e tot...
― Harry, sunt sigură că Dumbledore ar vrea să îl deranjezi cu asta...
― Da, spuse Harry, înainte să se poată abţine, asta e singura parte din mine de care îi pasă lui Dumbledore, cicatricea, nu?
― Nu spune asta, nu e adevărat!
― Cred că o să-i scriu şi o să-i spun lui Sirius, să văd ce zice el...
― Harry, nu poţi să scrii aşa ceva într-o scrisoare! spuse Hermione, părând speriată. Nu mai ţii minte, Moody ne-a spus să avem grijă ce scriem! Nu mai putem garanta că nu ne sunt interceptate bufniţele!
― Bine, bine, atunci nu o să-i mai spun! spuse Harry supărat şi se ridică. Mă duc la culcare. Spune-i tu lui Ron, da?
― O, nu, zise Hermione, părând uşurată, dacă te duci tu, asta înseamnă că pot să mă duc şi eu, fără să fiu nepoliticoasă. Sunt complet extenuată şi vreau să mai fac nişte pălării şi mâine. Ştii ceva, poţi să mă ajuţi dacă vrei, este destul de distractiv, m-am perfecţionat, acum pot să fac modele, bumbi şi tot felul de chestii.
Harry se uită la fata care radia de fericire şi încercă să arate măcar vag tentat de această propunere.
― Ăă... nu, cred că nu, mulţumesc, zise el. ăă... nu mâine. Am o grămadă de teme de făcut...
Şi se duse cu paşi grei spre scara băieţilor, lăsând-o oarecum dezamăgită pe Hermione.
CAPITOLUL XIV
Dostları ilə paylaş: |