Harry Potter şi Ordinul Phoenix

PERCY ŞI AMPRENTĂ
Harry fu primul din camera lui care se trezi în dimineaţa următoare. Stătu câteva clipe şi privi cum praful dansa în raza de soare care trecea prin spaţiul dintre draperiile baldachinului şi savură gândul că era sâmbătă. Prima săptă­mână a semestrului părea să fi durat la nesfârşit, ca o lecţie gigantică de Istoria Magiei.

Judecând după tăcerea somnolentă şi aspectul proaspăt al acelei raze, tocmai se crăpase de ziuă. Trase draperiile din ju­rul patului, se ridică şi începu să se îmbrace. Singurul sunet, în afară de ciripitul îndepărtat al păsărilor, era răsuflarea cole­gilor săi Cercetaşi. Îşi deschise ghiozdanul cu grijă, scoase per­gamentul şi pana, şi ieşi din dormitor, îndreptându-se spre camera de zi.

Ducându-se direct la fotoliul vechi şi moale favorit de lângă locul care acum era stins, Harry se aşeză confortabil şi îşi de­rulă pergamentul, în timp ce se uita în jur prin cameră. Ames­tecul de bucăţi mototolite de pergament, bile vechi, borcane goale de ingrediente şi ambalaje de dulciuri care acoperea de obicei camera la sfârşitul fiecărei zile dispăruse, la fel ca şi pălăriile pentru spiriduşi ale lui Hermione. Întrebându-se în treacăt câţi spiriduşi fuseseră eliberaţi, indiferent dacă vroiau sau nu, Harry îşi deschise călimara, înmuie pana şi apoi o ţinu suspendată la câţiva centimetri deasupra suprafeţei gălbui şi netede a pergamentului, gândindu-se din răsputeri... dar după două-trei minute se trezi uitându-se în şemineul gol, fără să aibă habar ce să scrie.

Acum îşi dădea seama cât de greu le fusese lui Ron şi Hermione să îi scrie pe timpul verii. Cum putea să-i spun. lui Sirius tot ce se întâmplase pe parcursul ultimei săptă­mâni şi să-i pună toate întrebările care îl presau, fără să le dea hoţilor de scrisori potenţiali o grămadă de informaţii care nu aveau voie să ajungă în mâinile lor?

O vreme rămase nemişcat, uitându-se în şemineu, apoi luând în sfârşit o decizie, mai înmuie o dată pana în căli­mară şi o puse hotărât pe pergament.
Dragă Snuffles,

Sper că eşti bine, prima săptămână petrecută aici a fost groaznică, sunt foarte fericit că a venit week-end-ul.

Avem o nouă profesoară de Apărare contra Magiei Negre doamna profesoară Umbridge. Este aproape la fel de drăguţă ca mama ta. Îţi scriu pentru că aseară, în timp ce eram în detenţie cu Umbridge, mi s-a întâmplat iar lucrul acela despre care ţi-am zis în vară.

Ne este dor de cel mai mare prieten al nostru, sperăm că o să se întoarcă în curând.

Te rog răspunde-mi repede.
Cele bune,

Harry
Harry reciti scrisoarea de mai multe ori, încercând să privească din punctul de vedere al unui străin. Nu putea să-şi imagineze cum ar fi putut să ştie despre ce era vorba ― sau cui îi scria ― doar prin citirea scrisorii. Însă spera ca Sirius priceapă aluzia despre Hagrid şi să-i spună când urma să se în­toarcă. Harry nu vroia să-l întrebe direct ca să nu cumva atragă prea multă atenţie asupra a ceea ce ar putea să facă uri­aşul cât timp nu era la Hogwarts.

Deşi era o scrisoare foarte scurtă, îi luase mult timp să compună; lumina soarelui ajunsese până în mijlocul came­rei în timp ce lucrase la ea, iar acum Harry auzea zgomote îndepărtate dinspre dormitoarele de deasupra. Sigilând cu grijă pergamentul, trecu prin gaura tabloului şi se îndreptă spre culcuşul bufniţelor.

― Eu nu m-aş duce acolo în locul tău, zise Nick Aproape-Făr'-de-Cap, plutind zăpăcitor printr-un perete chiar în faţa lui Harry, în timp ce mergea pe hol. Peeves pune la cale o glumă pentru următoarea persoană care va trece pe lângă bustul lui Paracelsus de la mijlocul holului.

― Inclusiv partea cu Paracelsus care cade în capul acelei persoane? întrebă Harry.

― Ai să râzi, dar da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap pe un ton plictisit. Subtilitatea nu a fost niciodată punctul forte al lui Peeves. Mă duc să încerc să-l găsesc pe Baronul Sângeros... ar putea să îl oprească... pe curând, Harry...

― Bine, pa, zise Harry şi, în loc să o ia la dreapta, o luă la stânga, pe un drum mai lung, dar mai sigur către culcuşul bufniţelor.

Se înveseli în timp ce trecu pe lângă ferestrele dincolo de care se vedea cerul albastru şi senin. Mai târziu avea antrena­ment. În sfârşit, avea să se întoarcă pe terenul de vâjthaţ.

Ceva trecu pe lângă gleznele sale. Se uită în jos şi o văzu pe Doamna Norris, scheletica pisică cenuşie a îngrijitorului, strecurându-se pe lângă el. Pentru o clipă îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre el, înainte să dispară după o statuie a lui Wilfred cel Trist.

― Nu fac nimic rău, strigă Harry după ea.

Avea aerul inconfundabil al unei pisici care se ducea să-i dea raportul şefului ei, şi totuşi, Harry nu-şi dădu seama de ce; avea tot dreptul din lume să meargă la culcuşul bufni­telor sâmbătă dimineaţa.

Soarele era acum sus pe cer şi, când Harry intră în culcuşul bufniţelor, fu orbit de ferestrele fără geam; razele de soare groase şi argintii se intersectau în camera circulară unde erau cuibărite pe stinghii sute de bufniţe, puţin neliniştite în lumina dimineţii, unele abia întoarse de la vânătoare. Podeaua acope­rită cu paie trosni puţin în timp ce el călcă peste nişte oase de animale mici, întinzându-şi gâtul pentru a o vedea pe Hedwig.

― Te-am găsit, spuse el, zărind-o undeva foarte aproape de tavanul boltit. Vino aici, am o scrisoare pentru tine.

Cu un ţipăt puternic, pasărea îşi întinse aripile mari albe şi zbură până pe umărul său.

― Uite, ştiu că scrie Snuffles pe exterior, îi spuse el, dân­du-i scrisoarea să o prindă în cioc şi vorbindu-i, fără să ştie de ce, în şoaptă, dar este pentru Sirius, da?

Clipi o dată cu ochii ei de chihlimbar şi Harry consideră că asta însemna că înţelesese.

― Atunci, drum bun, zise Harry şi o duse la una dintre ferestre.

După ce se sprijini o clipă pe braţul său, Hedwig zbură în văzduhul orbitor de luminos. Harry o privi până când de veni un mic punct negru şi dispăru, apoi îşi mută privirea spre coliba lui Hagrid, care se vedea foarte bine de la acea fereastră, şi la fel de bine se vedea că era nelocuită: hornul nu scotea fum, draperiile erau trase.

Vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă erau legănate de o adiere. Harry le privi, savurând aerul proaspăt care îi atingea faţa, şi gândindu-se la vâjthaţul de mai târziu... şi atunci îl văzu. Un cal mare, înaripat, ca o reptilă, exact ca cei care trăgeau tră­surile spre Hogwarts, cu aripile negre de piele larg întinse ale unui pterodactil, se ridică dintre copaci ca o groaznică pată uriaşă. Dădu un cerc mare în zbor şi apoi se pierdu printre copaci. Totul se întâmplase atât de repede, încât lui Harry abia îi venea să creadă ce văzuse, însă inima îi bătea cu putere.

În spatele său se deschise uşa de la culcuşul bufniţelor. Harry tresări şocat şi, întorcându-se repede, o văzu pe Cho Chang, care ţinea o scrisoare şi un pachet.

― Bună, zise Harry automat.

― A... bună, spuse ea pe nerăsuflate. Nu am crezut c-o să fie cineva aici atât de devreme... abia acum cinci minute mi-am amintit că este ziua mamei mele.

Îi arătă pachetul.

― Am înţeles, zise Harry, care avea impresia că i se blocase creierul.

Vroia să spună ceva amuzant şi interesant, însă amintirea acelui cal înaripat îngrozitor îi era încă proaspătă în minte.

― E o zi frumoasă, zise el, arătând spre ferestre, iar stoma­cul păru să i se strângă de jenă.

Vremea. Vorbea despre vreme...

― Da, spuse Cho, uitându-se în jur după o bufniţă potri­vită. Este o vreme bună pentru vâjthaţ. Eu nu am ieşit deloc săptămâna asta, dar tu?

― Nici eu, zise Harry.

Cho alese una dintre bufniţele de hambar ale şcolii. O convinse să coboare pe braţul ei, unde acum aceasta întinse cuminte un picior, ca Cho să poată lega pachetul.

― Hei, aveţi un portar nou la Cercetaşi? întrebă ea.

― Da, zise Harry. Este prietenul meu, Ron Weasley, îl ştii?

― Cel care detestă Tornadele? spuse Cho destul de calmă. E bun?

― Da, zise Harry, cred că da. Dar nu l-am văzut când a dat proba, eram în detenţie.

Cho îşi ridică privirea, cu pachetul prins doar pe jumă­tate de picioarele bufniţei.

― Umbridge aia este oribilă, spuse ea în şoaptă. Să-ţi dea ore de detenţie doar pentru că ai spus adevărul despre cum... cum... cum a murit. A auzit toată lumea despre asta, a aflat toată şcoala. Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o.

Stomacul lui Harry se destinse atât de repede, că se simţi de parcă ar fi putut chiar să plutească la câţiva centimetri deasupra podelei acoperite cu paie. Cui îi păsa de calul acela înaripat şi idiot; Cho credea că fusese foarte curajos. Pentru o clipă, se gândi să îi arate ca din greşeală mâna cres­tată, în timp ce o ajuta să lege pachetul... dar chiar în clipa în care îi veni ideea, uşa se deschise din nou.

Filch, îngrijitorul, intră în culcuşul bufniţelor ca o furtună. Avea nişte pete mov pe obrajii supţi şi străbătuţi de vinişoare, falca îi tremura şi părul său cărunt şi subţire era răvăşit; era evident că alergase până acolo. Doamna Norris veni la pas în urma sa, uitându-se în sus la bufniţe şi mieunând înfometată.

De deasupra se auziră mişcări neliniştite de aripi şi o bufniţă mare, cafenie, clămpăni din cioc într-un mod ameninţător.

― Aha! zise Filch, călcând apăsat spre Harry şi cu obrajii căzuţi tremurându-i de supărare. Am primit un pont că ai de gând să faci o comandă uriaşă de bombe cu miros de băligar!

Harry îşi încrucişă mâinile şi se uită fix la îngrijitor.

― Cine v-a spus că fac comandă de bombe cu miros de bălegar?

Cho se uita când la Harry când la Filch, încruntându-se şi ea; bufniţa de hambar de pe braţul ei, obosită să stea într-un picior, scoase un ţipăt admonestând-o, dar Cho o ignoră.

― Am sursele mele, spuse Filch, şuierând satisfăcut. Acum dă-mi ce vrei să trimiţi.

Simţindu-se extrem de recunoscător că nu lungise trimiterea scrisorii, Harry spuse:

― Nu pot, am trimis-o.

― Ai trimis-o? spuse Filch, schimonosindu-şi chipul de furie.

― Am trimis-o, zise Harry calm.

Filch deschise gura supărat, dădu din buze câteva clipe, iar apoi cercetă din priviri roba lui Harry.

― De unde ştiu că nu o ai în buzunar?

― Nu o am, pentru că...

― L-am văzut când a trimis-o, spuse Cho supărată.

Filch se întoarse spre ea.

― L-ai văzut... ?

― Exact, l-am văzut, spuse ea hotărâtă.

Urmă o clipă de linişte, timp în care Filch se uită urât la Cho, iar fata îi întoarse privirea. Îngrijitorul se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, târându-şi picioarele. Se opri cu mâna pe clanţă şi se uită iar la Harry.

― Dacă simt numai un iz de bombă cu miros de băligar...

Coborî scările răsunător. Doamna Norris aruncă o ultimă privire cu jind către bufniţe şi îl urmă.

Harry şi Cho se uitară unul la celălalt.

― Mulţumesc, zise Harry.

― Pentru puţin, spuse Cho, prinzând în sfârşit pachetul de celălalt picior al bufniţei, cu faţa puţin rozalie. Dar nu co­mandai bombe cu miros de băligar, nu?

― Nu, zise Harry.

― Atunci, mă întreb de ce o fi crezut că da? spuse ea, în timp ce ducea bufniţa la fereastră.

Harry ridică din umeri. Era la fel uimit ca ea, însă era ciu­dat că nu îl prea deranja deloc în acel moment.

Plecară împreună din culcuşul bufniţelor. La intrarea într-un hol care ducea spre aripa de vest a castelului, Cho zise:

― Eu o iau pe aici. Păi, ne... ne mai vedem, Harry.

― Da... ne vedem.

Îi zâmbi şi plecă. Harry merse mai departe, jubilând în tă­cere. Reuşise să aibă o conversaţie întreagă cu ea şi nu se fă­cuse de ruşine nici măcar o dată... Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o... Cho îi spusese că fusese curajos... nu îl ura defel...

Bineînţeles, îl preferase pe Cedric, ştia asta... deşi, dacă ar fi invitat-o la bal înaintea lui Cedric, poate că lucrurile ar fi decurs altfel... Îi păruse sincer rău când trebuise să refuze invitaţia lui Harry...

― Bună dimineaţa, le spuse acesta vesel lui Ron şi Hermi­one când li se alătură la masa Cercetaşilor în Marea Sală.

― De ce eşti aşa de fericit? zise Ron, privindu-i surprins.

― Ăă... pentru vâjthaţul de mai târziu, zise Harry bucuros, trăgând un platou mare cu ouă şi costiţă afumată.

― A... da... spuse Ron.

Lăsă deoparte felia de pâine prăjită pe care o mânca şi luă o gură de suc de dovleac. Apoi zise:

― Auzi... ai vrea să vii mai puţin mai devreme cu mine? Doar ca să... ăă... să exersez puţin înainte de antrenament? Ca să, ştii tu, să mă obişnuiesc puţin.

― Da, bine, zise Harry.

― Ştii, nu cred că ar trebui să mergeţi, spuse Hermione serioasă. Şi aşa aţi rămas amândoi în urmă cu te...

Însă se întrerupse; sosea poşta de dimineaţă şi, ca de obi­cei, Profetul zilei venea în zbor spre ea în ciocul unei strigi care ateriză periculos de aproape de zaharniţă şi întinse un picior. Hermione îi puse un cnut în punguţa de piele, luă ziarul şi examină cercetător prima pagină, în timp ce bufniţa îşi lua zborul.

― E ceva interesant? zise Ron.

Harry zâmbi, ştiind că Ron vroia să o îndepărteze de subiectul temelor.

― Nu, oftă ea, doar nişte prostii despre căsătoria basistei din trupa Surorile Stranii.

Hermione deschise ziarul şi dispăru în spatele lui. Harry îşi mai luă o porţie de ouă cu costiţă afumată. Ron se uită în sus la ferestrele înalte, părând puţin preocupat.

― Staţi aşa, zise Hermione deodată. O, nu... Sirius!

― Ce s-a întâmplat? spuse Harry, apucând ziarul atât de tare, încât se rupse de la mijloc, rămânând şi el, şi Hermi­one cu câte o jumătate.

―"Ministerul Magiei a fost informat de o sursă de încredere că Sirius Black, rău-famatul ucigaş în masă... bla, bla, bla... se ascunde în prezent în Londra", citi Hermione de pe jumătatea ei într-o şoaptă speriată.

― Lucius Reacredinţă, pariez oricât, zise Harry cu o voce joasă, mânioasă. L-a recunoscut pe Sirius pe peron...

― Ce? zise Ron alarmat. Nu mi-ai zis că...

― Sst! spuseră ceilalţi doi.

― ... "Ministerul avertizează comunitatea vrăjitorească informând că Black este foarte periculos... a omorât treisprezece oameni... a evadat din Azkaban..." prostiile de rigoare, încheie Hermione, punând deoparte jumătatea ei de ziar şi uitân­du-se temătoare la Harry şi Ron. Păi, pur şi simplu nu va putea să mai iasă din casă, asta e tot, şopti ea. Dumble­dore l-a prevenit să nu o facă.

Harry se uită în jos sumbru la bucata din Profetul zilei pe care o rupsese. Cea mai mare parte a paginii era dedicată unei reclame pentru "Robele pentru orice ocazie ale doam­nei Malkin," care se părea că se vindeau cu reduceri.

― Hei! zise el, întinzându-i ca să poată să vadă şi Hermi­one şi Ron. Uitaţi-vă la asta!

― Eu nu mai am nevoie de robe, spuse Ron.

― Nu, zise Harry. Uite... articolul ăsta mic...

Ron şi Hermione se aplecară ca să-l citească; articolul nu era mai lung de trei centimetri şi era plasat în josul paginii. Era intitulat:
CONTRAVENŢIE LA MINISTER

Sturgis Podmore, 38 de ani, domiciliat în Laburnum Gar­dens, numărul doi, Clapham, a apărut în faţa Vrăjustiţiei acu­zat de încălcarea proprietăţii şi tentativă de furt la Ministerul Magiei pe data de 31 august. Podmore a fost arestat de vrăji­torul de pază al Ministerului Magiei, Eric Munch, care l-a des­coperit încercând să forţeze o uşă de maximă securitate la ora unu noaptea. Podmore, care a refuzat să vorbească în apărarea sa, a fost condamnat pentru ambele delicte şi a primit ca sentin­ţă şase luni în Azkaban.
― Sturgis Podmore? zise Ron încet. El este individul ăla (are arată de parcă ar avea paie pe cap, nu-i aşa? Este mem­bru al Or ―

― Ron, sst! zise Hermione, aruncând o privire îngrozită în jur.

― Şase luni în Azkaban, şopti Harry şocat. Doar pentru că a încercat să deschidă o uşă!

― Fii serios, nu doar pentru că a încercat să deschidă o uşă. Ce Dumnezeu căuta la Ministerul Magiei la unu noap­tea? şopti Hermione.

― Credeţi că făcea ceva pentru Ordin? murmură Ron.

― Staţi puţin... zise Harry încet. Sturgis ar fi trebuit să vină şi să ne conducă la gară, ţineţi minte?

Ceilalţi doi se uitară la el.

― Da, ar fi trebuit să facă parte din garda noastră când un mers la King's Cross, nu-i aşa? Iar Moody era foarte supărat fiindcă nu apăruse; aşa că nu avea cum să fie într-o misiune pentru ei, nu?

― Păi, poate că nu s-au aşteptat să fie prins, zise Hermione.

― Ar fi putut să fie o înscenare! exclamă Ron entuzias­mat. Nu ― fiţi atenţi, zise el, coborându-şi vocea dramatic când văzu expresia ameninţătoare de pe chipul lui Hermi­one. Ministerul bănuieşte că face parte din tabăra lui Dum­bledore ― nu ştiu ― l-au ademenit la Minister, şi de fapt n-a încercat deloc să treacă de uşa aia! Poate că pur şi simplu au inventat ceva ca să-l prindă!

Urmă o pauză, timp în care Harry şi Hermione cântăriră cele auzite. Lui Harry i se păru că era o exagerare. Hermi­one, însă, se arătă destul de impresionată.

― Ştii, nu m-aş mira deloc să fie adevărat.

Îşi împături gânditoare jumătatea ei de ziar. În timp ce îşi punea deoparte cuţitul şi furculiţa, Harry păru să se tre­zească dintr-un vis.

― Da, păi, cred că ar trebui să ne ocupăm mai întâi de eseul ăla pentru Lăstar despre tufişurile care se fertilizează singure şi, dacă avem noroc, o să putem începe Vraja Crea­tus Neanimatus pentru McGonagall înainte de prânz...

Harry simţi o mică mustrare de conştiinţă când se gândi la mormanul de teme care îl aştepta sus, însă cerul era se­nin, de un albastru încântător, şi nu se mai urcase pe Fulger de o săptămână...

― Adică, putem să le facem diseară, zise Ron, în timp ce el şi Harry mergeau pe peluza în pantă către terenul de vâjthaţ, cu măturile pe umăr şi cu avertismentele lui Her­mione că îşi vor pica N.O.V.-urile încă răsunându-le în urechi. Şi mai este şi ziua de mâine. Îşi face prea multe griji cu munca, asta este problema ei...

Urmă o pauză, iar Ron adăugă, pe un ton ceva mai neliniştit:

― Crezi c-a vorbit serios când a zis că nu o să ne mai dea să copiem de la ea?

― Da, cred că vorbea serios, spuse Harry. Totuşi, şi asta este important, trebuie să ne antrenăm, dacă vrem să ră­mânem în echipa de vâjthaţ...

― Da, aşa e, zise Ron, pe un ton însufleţit. Şi avem timp să le facem pe toate...

Pe când se apropiau de terenul de vâjthaţ, Harry aruncă o privire spre dreapta, unde se legănau copacii întunecaţi din Pădurea Interzisă. Locul părea încremenit; cerul era pustiu în afară de nişte bufniţe care zburau în depărtare pe lângă tur­nul unde era culcuşul lor. Harry avea destule pe cap; calul zbu­rător nu îi făcea nici un rău, aşa că şi-l scoase din minte.

Luară câteva mingi din dulapul din vestiar şi se puseră pe treabă. Ron păzea cei trei stâlpi, Harry juca înaintaş şi încerca să arunce balonul dincolo de Ron. Harry se gândi că Ron era destul de priceput: respinse trei sferturi din golurile pe care încercă să le înscrie Harry, şi cu cât exersau mai mult, cu atât juca mai bine. Câteva ore mai târziu, se întoarseră la castel să ia prânzul ― când Hermione le spuse foarte clar că-i credea iresponsabili ― iar apoi reveniră pe terenul de vâjthaţ pentru antrenament. Când intrară în vestiar, erau deja prezenţi toţi coechipierii lor, în afară de Angelina.

― E totul bine, Ron? zise George, făcându-i cu ochiul.

― Da, spuse Ron, care devenise din ce în ce mai tăcut, pe măsură ce se apropiaseră de teren.

― Eşti gata să ne dai gata pe toţi, micuţule Perfect? zise Fred, scoţându-şi capul ciufulit prin roba sa de vâjthaţ, cu un zâmbet puţin răutăcios pe chip.

― Taci din gură, spuse Ron cu o expresie împietrită, îm­brăcând pentru prima oară echipamentul echipei.

Îi venea bine, având în vedere că fusese al lui Oliver Bas­ton, care era ceva mai lat în umeri.

― În ordine, zise Angelina, apărând din biroul căpitanu­lui, deja schimbată. Haideţi să începem; Alicia şi Fred, vă rog să aduceţi cufărul cu mingile. A, şi mai sunt unii afară care ne vor urmări, dar vreau să faceţi abstracţie de ei, bine?

Ceva din vocea ei fals dezinvoltă îl făcu pe Harry să-şi spună că s-ar putea să ştie cine erau spectatorii neinvitaţi, şi într-adevăr, când ieşiră din vestiar în lumina puternică de pe teren, se dezlănţui o furtună de fluierături şi cuvinte batjocoritoare dinspre echipa de vâjthaţ a Viperinilor şi o mulţime de gură-cască, grupaţi la mijlocul tribunelor şi ale căror voci răsunau în jurul stadionului.

― Pe ce stă călare Weasley? strigă Reacredinţă cu vocea sa tărăgănată batjocoritor. De ce ar vrea cineva să arunce o vrajă de zbor pe un butuc vechi şi putrezit ca ăla?

Crabbe, Goyle şi Pansy Parkinson râseră în hohote. Ron se urcă pe mătură şi se ridică de la sol iar Harry îl urmă, vă­zând de la spate cum i se înroşesc urechile.

― Ignoră-i, zise el, accelerând ca să-l prindă din urmă pe Ron, o să vedem cine o să râdă la urmă, după ce o să jucăm cu ei...

― Exact asta-i atitudinea pe care o vreau, Harry, zise Angelina aprobator, zburând pe lângă ei cu balonul sub braţ şi încetinind ca să plutească în faţa echipei ei în zbor. Fiţi atenţi, o să începem cu nişte pase ca să ne încălzim, toa­tă echipa, vă rog...

― Hei, Johnson, ce coafură e aia? strigă Pansy Parkinson de dedesubt. De ce ar vrea cineva să arate ca şi când i-ar ieşi viermi din cap?

Angelina îşi dădu din faţă părul lung împletit în codiţe şi continuă calmă:

― Haideţi să ne împrăştiem şi să vedem ce putem face...

Harry se îndepărtă de ceilalţi, către capătul terenului. Ron se dădu în spate spre partea opusă. Angelina ridică balonul cu o mână şi i-l aruncă lui Fred cu putere, care i-l pasă lui George, care i-l pasă lui Harry, care i-l pasă lui Ron, care îl scăpă.

Viperinii, conduşi de Reacredinţă, urlară şi râseră în ho­hote. Ron, care ţâşnise spre sol ca să prindă balonul înainte să cadă, se opri din coborâre nu tocmai cum trebuia, aşa că alunecă de pe mătură într-o parte şi se întoarse la înălţimea la care se juca. Harry îi văzu pe Fred şi pe George schim­bând nişte priviri, fără să spună nimic, ceea ce nu le stătea în caracter. Se simţi recunoscător.

― Pasează, Ron! strigă Angelina, de parcă nu s-ar fi întâm­plat nimic.

Ron îi aruncă balonul lui Alicia, care i-l pasă înapoi lui Harry, care i-l aruncă lui George...

― Hei, Potter, ce-ţi mai face cicatricea? strigă Reacredinţă. Si­gur nu vrei să te întinzi? Cred că a trecut o săptămână de când nu ai fost în aripa spitalului, ăsta e un record pentru tine, nu?

George îi dădu o pasă Angelinei; ea îi dădu o pasă în spate lui Harry, care nu se aşteptase la asta, dar prinse ba­lonul cu vârful degetelor şi i-l pasă repede lui Ron, care se întinse după el, dar îl rată la mustaţă.

― Hai, Ron, spuse Angelina încruntată, în timp ce el se îndrepta iar spre sol, după balon. Fii atent.

Când reveni la altitudinea potrivită, era greu de stabilit dacă faţa lui Ron era de un roşu mai aprins decât balonul sau invers. Reacredinţă şi restul echipei Viperinilor se tăvă­leau pe jos de râs.

La a treia încercare, Ron prinse balonul; poate că, din cauza febrei jocului, îl pasă mai departe cu atâta râvnă, încât trecu direct printre mâinile întinse ale lui Katie şi o lovi di­rect în faţă.

― Îmi pare rău! gemu Ron, ţâşnind înainte ca să vadă dacă făcuse ceva grav.

― Rămâi pe poziţie, e bine! răcni Angelina. Dar când îi dai pasă unui coechipier, fii drăguţ şi nu îl da jos de pe mă­tură, da? Pentru asta avem baloane-ghiulea!

Lui Katie îi curgea sânge din nas. Dedesubt, Viperinii tropăiau şi îşi băteau joc. Fred şi George se apropiară amân­doi de Katie.

― Uite, ia asta, îi spuse Fred, dându-i ceva mic şi mov din buzunarul său. O să se oprească imediat.

― Bine! strigă Angelina. Fred, George, duceţi-vă şi luaţi-vă bâtele şi un balon-ghiulea. Ron, du-te la stâlpii porţii. Harry, îi dai drumul hoţoaicei când îţi spun eu. Evident, o să ata­căm spre poarta lui Ron.

Harry ţâşni după gemeni ca să ia hoţoaica.

― Ron se face de râsul curcilor, nu? şopti George, când toţi trei aterizară lângă cufărul în care erau mingile şi îl deschise ca să scoată unul dintre baloanele-ghiulea şi hoţoaica.

― Are emoţii, atâta tot, spuse Harry, a mers foarte bine când am exersat cu el azi-dimineaţă.

― Da, păi, sper că n-o să dea în primire aşa de repede, zise Fred posomorât.

Se întoarseră în aer. Când Angelina fluieră, Harry îi dădu drumul hoţoaicei, iar Fred şi George lăsară balonul-ghiulea să zboare. Din acea clipă, Harry abia dacă îşi mai dădu seama ce făceau ceilalţi. Datoria lui era să prindă mica minge aurie zbu­rătoare care valora o sută cincizeci de puncte pentru echipa căutătorului şi, drept urmare, necesita o viteză şi o pricepere extraordinară. Acceleră, trecând şi rotindu-se pe lângă înain­taşi, cu aerul cald de toamnă biciuindu-i faţa şi cu ţipetele în­depărtate ale viperinilor ca nişte zgomote total neînsemnate pentru urechile sale... dar, mai repede decât ar fi vrut, fluierul îl opri din nou.

― Stop ― stop ― STOP! strigă Angelina. Ron... nu acoperi cercul din mijloc!

Harry se uită la Ron, care zbura în faţa cercului din stân­ga, lăsându-le pe celelalte două complet neprotejate.

― A, scuze...

― Te muţi tot timpul cât îi urmăreşti pe înaintaşi! zise Ange­lina. Ori stai pe poziţia centrală până când trebuie să te mişti ca să aperi un cerc, ori dacă nu, zbori în jurul cercurilor, însă nu pluteşti într-o parte, aşa i-ai lăsat să dea ultimele trei goluri!

― Scuze... repetă Ron, cu chipul roşu strălucindu-i ca un semnal luminos pe fundalul cerului albastru şi senin.

― Ia zi, Katie, nu poţi să faci ceva cu sângele ăla care îţi curge din nas?

― E din ce în ce mai rău! spuse Katie cu o voce groasă, încercând să oprească sângele cu mâneca.

Harry se uită la Fred, care părea neliniştit şi se căuta în buzunare. Îl văzu scoţând ceva mov, examinându-l o clipă şi apoi uitându-se la Katie, evident îngrozit.

― Păi, haideţi să mai încercăm, zise Angelina.

Îi ignoră pe Viperini care acum începuseră să scandeze "Cercetaşii sunt rataţi, Cercetaşii sunt rataţi," însă, cu toate acestea, poziţia ei pe mătură fu destul de rigidă.

De data asta zburaseră abia vreo trei minute când se auzi fluierul Angelinei. Harry, care tocmai zărise hoţoaica zburând în cercuri în jurul unui stâlp de poartă opus, se opri, simţindu-se extrem de mâhnit.

― Acum ce mai e? îi zise el nerăbdător Aliciei, care era cel mai aproape.

― Katie, zise ea scurt.

Harry se întoarse şi îi văzu pe Angelina, Fred şi George zburând toţi cât puteau de repede spre Katie. Harry şi Alicia goniră şi ei spre ea. Era clar că Angelina oprise antrenamen­tul la momentul oportun; Katie era acum albă ca varul şi pli­nă de sânge.

― Trebuie dusă în aripa spitalului, zise Angelina.

― O ducem noi, spuse Fred. S-ar... ăă... putea să fi înghiţit din greşeală o Păstaie-Sânge...

― Păi, nu are sens să continuăm fără prinzători şi fără un înaintaş, zise Angelina descurajată, în timp ce Fred şi George zburară imediat spre castel, ţinând-o pe Katie între ei. Haideţi, să mergem să ne schimbăm.

Viperinii scandară în continuare, în timp ce ei se întor­ceau la vestiar.

― Cum a fost la antrenament? întrebă Hermione destul de rece o jumătate de oră mai târziu, când Harry şi Ron intrară pe gaura tabloului în camera de zi a Cercetaşilor.

― A fost ― începu Harry.

― Absolut jalnic, spuse Ron cu o voce pustie, afundându-se într-un fotoliu de lângă Hermione.

Ea îşi ridică privirea spre Ron şi aerul glacial păru să i se topească.

― Păi, a fost doar primul, spuse ea, consolându-l. Sunt si­gură că trebuie să treacă un timp până...

― Cine a spus că a fost jalnic din cauza mea? se răsti Ron.

― Nimeni, zise Hermione, părând jignită, m-am gândit că...

― Am cam zbârcit-o, nu?

― Nu, nici vorbă! Ai spus că a fost jalnic şi atunci eu doar am...

― Mă duc să mă apuc de teme, zise Ron supărat şi se îndreptă cu paşi grei către scara care ducea spre dormi­toarele băieţilor, dispărând din câmpul lor vizual.

Hermione se întoarse spre Harry.

― Chiar a fost jalnic?

― Nu, spuse Harry cu loialitate.

Hermione îşi ridică sprâncenele.

― Mă rog, presupun că ar fi putut să joace mai bine, mur­mură Harry, însă, cum ai zis şi tu, a fost doar primul antre­nament...

Nici Harry şi nici Ron nu părură să o scoată la capăt cu temele în seara aceea. Harry ştia că Ron era prea preocupat, gândindu-se cât de prost jucase la antrenamentul de vâjthaţ, iar lui îi era greu să-şi scoată din minte refrenul "Cercetaşii sunt rataţi. "

Petrecură întreaga zi de duminică în camera de zi, printre cărţi, în timp ce camera se umplu şi apoi se goli în jurul lor. Fu o altă zi frumoasă şi senină, iar cei mai mulţi colegi Cerce­taşi îşi petrecură timpul prin împrejurimi, bucurându-se poate de ultima zi însorită a anului. Când se lăsă seara, Harry se simţi ca şi când cineva îi izbise creierul de cutia craniană.

― Ştii, poate că ar trebui să încercăm să facem mai multe teme în timpul săptămânii, îi şopti el lui Ron, când termi­nară în sfârşit lungul eseu despre Vraja Creatus Neanimatus pentru profesoara McGonagall şi se apucară mâhniţi de ese­ul la fel de lung şi de dificil cerut de profesoara Sinistra des­pre numeroasele luni ale lui Jupiter.

― Da, zise Ron, frecându-se la ochii puţin injectaţi şi aruncând a treia foaie greşită de pergament în focul de lân­gă ei. Ştii... ce ar fi s-o rugăm pe Hermione să ne lase să ne uităm la ce a scris ea?

Harry se uită la fată; stătea cu Şmecherilă în poală şi dis­cuta veselă cu Ginny, în timp ce în faţa ei se mişcau zgomo­tos nişte andrele suspendate în aer, care tricotau nişte şosete pentru spiriduşi.

― Nu, spuse el sumbru, ştii că nu o să ne lase.

Aşa că lucrară în continuare, până când cerul de dincolo de ferestre se întunecă din ce în ce mai tare. Încet, mul­ţimea din camera de zi începu iar să se rărească. La unspre­zece jumătate, Hermione se apropie de ei, căscând.

― Mai aveţi mult?

― Da, spuse Ron scurt.

― Luna cea mai mare a lui Jupiter este Ganymede, nu Callisto, zise ea, arătând un rând din eseul la Astronomie peste umărul lui Ron, iar cea care are vulcani este Io.

― Mersi, mârâi Ron, tăind propoziţiile greşite.

― Îmi pare rău, am vrut doar să...

― Da, mă rog, dacă ai venit ca să critici ce...

― Ron...

― Nu am timp să ascult o prelegere, Hermione, sunt prins până peste cap cu temele...

― Nu... uite!

Hermione arăta spre fereastra cea mai apropiată. Harry şi Ron se uitară amândoi în direcţia aceea. O strigă fru­moasă stătea pe pervaz, privind în cameră către Ron.

― Este Hermes? zise Hermione uimită.

― Să nu-mi cred ochilor, el e! spuse Ron încet, aruncând pana într-o parte şi ridicându-se în picioare. De ce mi-ar scrie Percy?

Se duse la fereastră şi o deschise; Hermes zbură înăun­tru, ateriză pe eseul lui Ron şi întinse piciorul de care era prinsă scrisoarea. Ron o luă şi bufniţa plecă imediat, lăsând câteva urme de cerneală pe desenul lui Ron cu luna Io.

― Asta este în mod sigur scrisul lui Percy, zise Ron, aşe­zându-se iar pe fotoliu şi holbându-se la cuvintele de pe exteriorul sulului de hârtie: Ronald Weasley, Casa Cerce­taşilor, Hogwarts.

Îşi ridică privirea către ceilalţi doi.

― Ce ziceţi?

― Deschide-o! spuse Hermione nerăbdătoare, iar Harry încuviinţă din cap.

Ron desfăşură pergamentul şi începu să citească. Cu cât îşi coborî privirea pe foaie, cu atât se încruntă mai tare. Când termină de citit, părea scârbit. Le aruncă scrisoarea lui Harry şi Hermione, care se aplecară unul spre altul ca să o citească împreună: