Harry Potter şi Ordinul Phoenix

(Pentru o relatare detaliată a presupuselor legături ale doam­nei Marchbanks cu grupările distructive ale goblinilor, citiţi materialul din pagina şaptesprezece.)
Hermione termină de citit şi se uită peste masă la ceilalţi.

― Deci, acum ştim cum ne-am procopsit cu Umbridge! Fudge a promulgat "decretul" ăsta educaţional şi a adus-o cu forţa aici! Şi acum i-a dat puterea să-i inspecteze pe cei­lalţi profesori!

Hermione respira repede şi avea ochii strălucitori.

― Nu pot să cred ce se întâmplă. Este strigător la cer!

― Ştiu, zise Harry.

Se uită în jos la mâna sa strânsă pe masă şi văzu conturul alb, şters, al cuvintelor pe care îl obligase Umbridge să şi le cresteze în piele.

Însă pe chipul lui Ron se ivise un zâmbet.

― Ce e? ziseră Harry şi Hermione într-un glas, uitându-se la el cu ochii mari.

― A, abia aştept s-o văd pe McGonagall la inspecţie, zise Ron fericit. Umbridge o s-o ia în barbă rău de tot.

― Păi, haideţi, zise Hermione, ridicându-se repede, ar fi cazul să mergem, dacă vine în inspecţie la ora lui Binns, ar fi bine să nu întârziem...

Dar profesoara Umbridge nu veni în inspecţie la ora lor de Istoria Magiei, care fu la fel de plictisitoare ca şi lunea trecută, şi nu fu nici în celula lui Plesneală, pentru cele două ore de Poţiuni, timp în care eseul lui Harry despre piatra lu­nii îi fu returnat cu un "G" negru, mare şi colţuros, scrijelit în colţul de sus.

― V-am dat notele pe care le-aţi fi primit dacă aţi fi pre­zentat această lucrare în cadrul N.O.V.-ului, zise Plesneală rânjind, în timp ce trecu pe lângă ei, dându-le înapoi temele. Asta ar trebui să vă ajute să vă faceţi o idee realistă, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi la examen.

Plesneală ajunse în faţa clasei şi se întoarse spre elevi.

― Nivelul general al rezolvării acestei teme a fost deplo­rabil. Cei mai mulţi dintre voi aţi fi picat acest test. Mă aştept să văd mult mai multe eforturi depuse pentru eseul din această săptămână despre diferitele varietăţi ale antido­turilor împotriva veninului, sau o să fiu nevoit să le dau ore de detenţie nerozilor care iau "G".

Rânji, în timp ce Reacredinţă râse batjocoritor şi spuse într-o şoaptă răsunătoare:

― Unii au luat "G"? Ha!

Harry îşi dădu seama că Hermione se uita pieziş, ca să vadă ce notă luase, şi îşi băgă eseul despre piatra lunii îna­poi în ghiozdan cât putu de repede, simţind că ar fi prefe­rat să ţină această informaţie numai pentru el.

Hotărât să nu-i ofere lui Plesneală prilejul de a-i da notă mică şi la această lecţie, Harry citi şi reciti fiecare rând al in­strucţiunilor de pe tablă de cel puţin trei ori înainte să le urmeze. Soluţia sa Întăritoare nu avea exact aceeaşi nuanţă turcoaz clară ca a lui Hermione, dar cel puţin era albastră şi nu roz, ca a lui Neville, iar la sfârşitul lecţiei puse pe biroul lui Plesneală un termos cu o mostră, încercând un amestec de sfidare şi uşurare.

― Păi, n-a fost aşa de rău ca săptămâna trecuta, nu-i aşa? spuse Hermione când părăsiră hruba, urcând treptele şi îndreptându-se către holul de intrare pentru a lua prânzul. Şi nici cu tema nu a mers rău, nu?

Cum nici Ron şi nici Harry nu răspunseră, ea insistă:

― Adică, mă rog, nu mă aşteptam la o notă maximă, acum că notează după standardele N.O.V.-urilor, însă o notă de trecere este destul de încurajatoare în etapa asta, nu sunteţi de acord?

Harry scoase un zgomot de nepăsare din gât.

― Bineînţeles, se pot întâmpla multe până la examen, avem destul timp să ne perfecţionăm, însă notele pe care le luăm acum sunt un fel de temelie, nu? Ceva pe care putem să construim...

Se aşezară împreună la masa Cercetaşilor.

― Evident, aş fi fost încântată dacă aş fi luat un "R"...

― Hermione, zise Ron tăios, dacă vrei să ştii ce calificative am luat, întreabă-ne.

― N-am vrut... n-am vrut să spun că... păi, dacă vreţi să-mi spuneţi...

― Am luat un "I", spuse Ron, punându-şi supă în farfuria adâncă. Mulţumită?

― Păi, ăsta nu este un motiv de ruşine, zise Fred, care toc­mai sosise la masă cu George şi Lee Jordan şi se aşezase în dreapta lui Harry. Este foarte bine să pui punctul pe "I".

― Dar, spuse Hermione, "I" nu vine de la...

― Insuficient, da, zise Lee Jordan. Totuşi, e mai bine de­cât "G", nu? Decât "Groaznic".

Harry simţi cum i se înfierbântă faţa şi simulă un mic atac de tuse. Când se opri, fu dezamăgit să descopere că Hermi­one era încă în miezul discuţiei despre notele de la N.O.V.-uri.

― Deci, calificativul maxim este "R" de la "Remarcabil", spunea ea, şi apoi este un "A"-

― Nu, "P", o corectă George, "P" de la "Peste Aşteptări". Am considerat mereu că eu şi Fred ar fi trebuit să luăm "P"-uri la toate, pentru că eram peste aşteptări fie şi pentru că ne prezentam la examene.

Râseră cu toţii, în afară de Hermione, care continuă in­transigentă:

― Şi, după "P" este "A" pentru "Acceptabil", şi asta este ultima notă de trecere, nu-i aşa?

― Da, zise Fred, punându-şi o chiflă întreagă în supă, transferând-o apoi în gură şi înghiţind-o întreagă.

― Şi după aia iei un "I" pentru "Insuficient" ― Ron ridică mâinile, parodiind o sărbătorire ― şi "G" de la "Groaznic".

― Şi apoi "T", îi reaminti George.

― "T"? întrebă Hermione, îngrozită. Mai mic de "G"? De la ce poate să vină "T"?

― De la "Trol", zise George prompt.

Harry râse din nou, deşi nu era foarte sigur dacă George vorbea sau nu serios. Îşi imagină cum ar fi fost dacă ar fi încercat să-i ascundă lui Hermione că luase "T" la toate N.O.V.-urile şi imediat îşi promise ca din acel moment să înveţe mai mult.

― Aţi avut până acum inspecţie la vreo oră? îi întrebă Fred.

― Nu, zise Hermione imediat. Dar voi?

― Chiar acum, înainte de prânz, zise George. La Farmece.

― Cum a fost? întrebară Harry şi Hermione în acelaşi timp. Fred ridică din umeri.

― Nu a fost rău. Umbridge doar a stat într-un colţ, luând notiţe pe un clipboard. Ştiţi cum e Flitwick, a tratat-o ca pe un musafir, nu a părut să-l deranjeze deloc. Ea nu a zis prea multe. I-a pus Aliciei nişte întrebări despre cum e la ore de obicei, Alicia i-a spus că foarte bine, şi asta a fost tot.

― Nu pot să mi-l imaginez pe Flitwick notat necorespun­zător, zise George, de obicei toţi elevii lui trec cu bine de examene.

― Cu cine aveţi după-amiaza asta? îl întrebă Fred pe Harry.

― Cu Trelawney...

― Un "T" adevărat.

― ... Şi cu Umbridge în persoană.

― Păi, să fii băiat cuminte şi să nu-ţi pierzi firea cu Um­bridge, spuse George. Angelina o să-şi iasă din minţi dacă mai lipseşti de la alte antrenamente de vâjthaţ.

Însă Harry nu trebui să aştepte ora de Apărare contra Magiei Negre ca să o întâlnească pe profesoara Umbridge. Tocmai îşi scotea jurnalul de vise aşezat chiar în fundul cla­sei întunecoase de Previziuni despre Viitor, când Ron îi dă­du un cot în coaste şi, uitându-se în jur, o văzu pe profe­soara Umbridge apărând prin trapa din podea. Elevii, care până atunci vorbiseră veseli, tăcură imediat. Coborârea su­bită a nivelului zgomotelor o făcu pe profesoara Trelawney, care trecea printre ei împărţind exemplare din Oracolul viselor, să se uite în jur.

― Bună seara, doamnă profesoară Trelawney, zise profesoa­ra Umbridge cu zâmbetul ei larg. Sper că aţi primit mesajul meu? În care vă erau anunţate ora şi data inspecţiei?

Profesoara Trelawney încuviinţă scurt din cap şi, părând foarte nemulţumită, se întoarse cu spatele la profesoara Umbridge şi continuă să împartă cărţi. Zâmbind în conti­nuare, profesoara Umbridge apucă cel apropiat scaun de spătar şi îl trase în faţa clasei, astfel încât să rămână cu câţiva centimetri în spatele profesoarei Trelawney. Apoi se aşeză, îşi scoase clipboard-ul din sacoşa înflorată şi ridică privirea, aşteptând să înceapă ora.

Profesoara Trelawney îşi strânse şalurile în jurul ei, cu mâinile tremurându-i puţin, şi cercetă clasa prin ochelarii care măreau extraordinar de tare.

― Astăzi vom continua studiul viselor profetice, spuse ea cu o tentativă curajoasă de a-şi păstra obişnuitul ton mistic, deşi îi tremura puţin vocea. Vă rog să vă grupaţi pe perechi şi vă să interpretaţi între voi ultimele viziuni de pe timpul nopţii cu ajutorul Oracolului.

Dădu să plutească înapoi, o văzu pe profesoara Um­bridge stând chiar lângă scaunul ei şi coti imediat la stânga, către Parvati şi Lavender, care erau deja cufundate într-o discuţie despre cel mai recent vis al lui Parvati.

Harry îşi deschise exemplarul său din Oracolul viselor, privind-o pe Umbridge pe furiş. Începuse deja să ia notiţe pe clipboard. După câteva minute se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, pe urmele lui Trelawney, ascultându-i conversaţiile cu elevii şi punând din când în când întrebări. Harry îşi plecă grăbit capul peste carte.

― Gândeşte-te la un vis, repede, îi spuse el lui Ron, în caz că vine broasca râioasă.

― M-am gândit data trecută, protestă Ron, e rândul tău, povesteşte tu unul.

― Ah, nu ştiu, spuse disperat Harry, care nu îşi amintea să fi visat deloc în ultimele zile. Să zicem că am visat că... Îl înecam pe Plesneală în ceaun. Da, asta s-ar potrivi...

Ron chicoti, în timp ce deschidea Oracolul viselor.

― Bine, trebuie să adunăm vârsta ta cu data când ai avut visul, numărul literelor subiectului... adică "înec", "ceaun" sau "Plesneală"?

― Nu contează, alege-l pe oricare dintre ele, zise Harry, riscând să arunce o privire în spate.

Profesoara Umbridge stătea acum lângă profesoara Trelawney, luând notiţe, în timp ce profesoara de Previziuni despre Viitor îi punea întrebări lui Neville despre jurnalul său de vise.

― Când ai visat asta? spuse Ron, cufundat în calcule.

― Nu ştiu, azi-noapte, când vrei tu, îi zise Harry, încercând să asculte ce îi spunea Umbridge profesoarei Trelawney.

Acum erau doar la o masă depărtare de el şi Ron. Pro­fesoara Umbridge îşi mai notă ceva pe clipboard, iar profe­soara Trelawney păru extrem de prost dispusă.

― Deci, zise Umbridge, ridicându-şi privirea spre Trelaw­ney, de cât timp sunteţi în acest post, mai exact?

Profesoara Trelawney se încruntă la ea, cu braţele încru­cişate şi umerii cocoşaţi, de parcă şi-ar fi dorit să se proteje­ze cât de mult putea de umilinţa inspecţiei. După o scurtă pauză, timp în care păru să decidă că întrebarea nu era atât de jignitoare ca să o poată ignora în mod convenabil, spuse pe un ton încărcat de resentimente:

― De aproape şaisprezece ani.

― Destul de mult, zise profesoara Umbridge, notându-şi ceva pe clipboard. Şi aţi fost numită de domnul profesor Dumbledore?

― Exact, spuse profesoara Trelawney scurt.

Profesoara Umbridge îşi mai notă ceva.

― Sunteţi o stră-stră-strănepoată a celebrei clarvăzătoare Cassandra Trelawney?

― Da, spuse profesoara Trelawney, ţinându-şi capul un pic mai sus.

O altă însemnare pe clipboard.

― Însă cred ― vă rog să mă corectaţi dacă greşesc ― că sun­teţi prima din familia dumneavoastră după Cassandra care este înzestrată cu darul clarviziunii?

― Se întâmplă uneori ca genul ăsta de lucruri să sară... ăă... peste trei generaţii, zise profesoara Trelawney.

Zâmbetul ca de broască râioasă al profesoarei Umbridge se lăţi.

― Desigur, spuse ea dulce, notându-şi iar ceva. Păi, atunci, aţi putea să îmi preziceţi ceva?

Îşi ridică privirea întrebătoare, zâmbind mai departe.

Profesoara Trelawney încremeni, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.

― Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise ea, strângându-şi convulsiv şalul în jurul gâtului ei sfrijit.

― Aş vrea să îmi preziceţi ceva, zise profesoara Umbridge foarte clar.

Acum Harry şi Ron nu mai erau singurii care se uitau şi ascultau pe furiş de după cărţi. Cei mai mulţi din clasă se holbau fascinaţi la profesoara Trelawney, în timp ce aceasta se ridică în picioare cât era de înaltă, zornăindu-şi mărgelele şi brăţările.

― Ochiul lăuntric nu vede la comandă! spuse ea pe un ton scandalizat.

― Înţeleg, spuse profesoara Umbridge cu blândeţe, notându-şi iar ceva pe clipboard.

― Dar... eu... dar... staţi puţin! zise profesoara Trelawney brusc, încercând să îşi recapete vocea eterică, deşi efectul mistic fu oarecum distrus de modul în care tremura de su­părare. Cred... cred că văd ceva... ceva care vă priveşte... vai, simt ceva... ceva sumbru... un mare pericol...

Profesoara Trelawney îşi îndreptă un deget tremurând către profesoara Umbridge, care continua să îi zâmbească prietenos, cu sprâncenele ridicate.

― Mă tem... mă tem că sunteţi într-un mare pericol! încheie dramatic profesoara Trelawney.

― Am înţeles, zise ea încet, mâzgălind iarăşi pe clipboard. Păi, dacă asta este tot ce puteţi...

Se întoarse, lăsând-o pe profesoara Trelawney încremenită în acel loc, cu răsuflarea tăiată. Harry întâlni pe furiş privirea lui Ron şi ştiu că şi el se gândea exact la acelaşi lucru: ştiau amândoi că profesoara Trelawney era o escroacă bătrână, dar pe de altă parte, o detestau atât de mult pe Umbridge, încât se simţeau cu totul de partea lui Trelawney ― asta până când se aruncă asupra lor câteva secunde mai târziu.

― Ei bine? zise ea, trosnindu-şi neobişnuit de vioi degetele lungi sub nasul lui Harry. Te rog, arată-mi cum te-ai des­curcat cu jurnalul de vise.

Iar când termină de interpretat cu vocea ridicată visele lui Harry (dintre care toate, chiar şi cele în care era vorba de mâncatul terciului, păreau să prezică o moarte înspăi­mântătoare şi apropiată), nu o mai privi deloc cu la fel de multă compasiune ca înainte. În tot acest timp, profesoara Umbridge rămase la câţiva metri depărtare, luând notiţe pe clipboard-ul acela, iar când sună clopoţelul, coborî prima pe scara argintie şi zece minute mai târziu, când ajunseră cu toţii la ora de Apărare contra Magiei Negre, îi aştepta acolo.

Când intrară în clasă, fredona şi îşi zâmbea sieşi. Harry şi Ron îi spuseră lui Hermione, care fusese la Aritmanţie, ce se întâmplase la Previziunile despre Viitor, în timp ce îşi scoaseră cu toţii exemplarele din Teoria defensivei magice.

Însă înainte ca Hermione să poată să întrebe ceva, profesoara Umbridge le spuse să facă linişte şi se aşternu tăcerea.

― Baghetele în ghiozdane, le zise ea tuturor zâmbind, iar cei care fuseseră destul de încrezători şi le scoseseră, le puseră cu tristeţe înapoi în ghiozdane. Având în vedere că am terminat primul capitol ora trecută, aş vrea ca azi să daţi cu toţii la pagina nouăsprezece şi să începeţi să citiţi Capi­tolul doi, "Teorii defensive obişnuite şi derivaţiile lor". Nu aveţi voie să vorbiţi.

Zâmbind în continuare larg, se aşeză mulţumită la cate­dră. Clasa oftă, în timp ce elevii dădură cu toţii, în acelaşi timp, paginile până la numărul nouăsprezece. Harry se în­trebă dacă erau destule capitole ca să stea să citească din carte tot anul, şi era pe punctul de a verifica la pagina cu cuprinsul, când observă că Hermione ridicase iar mâna.

Profesoara Umbridge observă şi ea, ba mai mult decât atât, părea să fi ales o strategie potrivită pentru această eventualitate. În loc să încerce să simuleze că nu o observase pe Hermione, se ridică şi se plimbă în jurul primului rând de bănci, până când ajunse în dreptul ei, apoi se aplecă şi şopti, ca să nu o poată auzi ceilalţi:

― Ce mai este de data asta, domnişoară Granger?

― Am citit deja al doilea capitol, spuse Hermione.

― Bine, atunci treci la al treilea.

― L-am citit şi pe acela. Am citit toată cartea.

Profesoara Umbridge clipi în gol, însă îşi recăpătă prezenţa de spirit aproape imediat.

― Păi, atunci ar trebui să îmi poţi spune ce zice Slinkhard despre contrablesteme în capitolul cincisprezece.

― Spune că aceste contrablesteme au o denumire nepotrivită, zise Hermione cu promptitudine. Spune că denumirea de "contrablestem" este folosită de oameni pentru blestemele lor când vor să le facă să sune mai acceptabil.

Profesoara Umbridge îşi ridică sprâncenele şi Harry ştiu că era impresionată, împotriva voinţei ei.

― Însă eu nu sunt de acord, continuă Hermione.

Sprâncenele profesoarei Umbridge se ridicară puţin mai sus şi privirea îi deveni ceva mai rece.

― Nu eşti de acord? repetă ea.

― Da, nu sunt de acord, spuse Hermione care, spre deose­bire de Umbridge, nu vorbea în şoaptă, ci pe un ton clar, răsu­nător, care până atunci atrăsese deja atenţia restului clasei. Domnului Slinkhard nu îi prea plac blestemele, nu-i aşa? Însă eu cred că pot fi foarte utile, când sunt folosite defensiv.

― A, da, chiar aşa? spuse profesoara Umbridge, uitând să vorbească în şoaptă şi îndepărtându-se. Păi, mă tem că păre­rea care contează e a domnului Slinkhard, nu a dumitale, domnişoară Granger.

― Dar... Începu Hermione.

― Destul, zise profesoara Umbridge.

Se întoarse în faţa clasei şi rămase înaintea lor, lipsită de toată voioşia de care dăduse dovadă la începutul orei.

― Domnişoară Granger, o să iau cinci puncte de la casa Cercetaşilor.

La auzul acestor cuvinte, avu loc o explozie de şoapte.

― Din ce motiv? zise Harry supărat.

― Nu te băga! îi şopti Hermione poruncitor.

― Pentru că îmi deranjează ora cu comentarii inutile, spuse profesoara Umbridge liniştită. Sunt aici ca să vă învăţ să folo­siţi o metodă aprobată de Minister, care nu include invitarea elevilor să îşi spună părerile despre nişte probleme pe care nu le înţeleg aproape deloc. Se prea poate ca profesorii pe care i-aţi avut înainte la această materie să vă fi dat mai multă lib­ertate, însă având în vedere că nici unul dintre ei ― poate în afară de profesorul Quirrell, care cel puţin a părut să se rezu­me la subiecte potrivite vârstei voastre ― nu ar fi trecut de in­specţia Ministerului...

― Da, Quirrell a fost un profesor extraordinar, zise Harry tare, dar a avut doar problema aceea neînsemnată cu Cap-de-Mort, care îi ieşea prin ceafă.

Această declaraţie fu urmată de una dintre cele mai apăsătoare tăceri pe care le auzise Harry în viaţa lui. Apoi veni şi verdictul.

― Cred că nu ţi-ar strica încă o săptămână de detenţie, domnule Potter, zise Umbridge mieros.

*
Tăietura de pe mâna lui Harry abia se vindecase, însă până în dimineaţa următoare sângera din nou. Nu se plânse în timpul detenţiei din acea seară; era hotărât să nu îi dea această satisfacţie lui Umbridge; scrise iar Nu am voie să spun minciuni şi nu îi scăpă nici un sunet de pe buze, deşi tăietura se adâncea cu fiecare literă.

Partea cea mai rea a acestei a doua săptămâni de detenţie fu reacţia Angelinei, exact aşa cum prezisese George. Îl prinse marţi, chiar când sosise la masa Cercetaşilor să ia micul dejun, şi strigă atât de tare, încât profesoara McGonagall veni ca o furtună la ei de la masa profesorilor.

― Domnişoară Johnson, cum îndrăzneşti să faci o asemenea gălăgie în Marea Sală? Cinci puncte pierdute de Cercetaşi!

― Dar, doamnă profesoară... a reuşit să ajungă iar în detenţie...

― Cum adică, Potter? zise profesoara McGonagall tăios, întorcându-se spre Harry. Detenţie? De la cine?

― De la doamna profesoară Umbridge, murmură Harry, evitând să întâlnească ochii sticloşi din spatele ramelor dreptunghiulare ale profesoarei McGonagall.

― Vrei să-mi spui, zise ea, coborându-şi vocea astfel încât să nu o audă un grup de elevi curioşi de la Ochi-de-Şoim, că după ce te-am avertizat lunea trecută ţi-ai pierdut iar cum­pătul la ora doamnei profesoare Umbridge?

― Da, bâigui Harry, vorbind cu podeaua.

― Potter, trebuie să-ţi vii în fire! O să ai probleme seri­oase! Alte cinci puncte pierdute de Cercetaşi!

― Dar... de ce? Doamnă profesoară, nu! zise Harry, supă­rat de această nedreptate, sunt deja pedepsit de ea, de ce trebuie să ne şi luaţi puncte?

― Pentru că se pare că detenţiile nu au absolut nici un efect asupra ta! zise profesoara McGonagall cu asprime. Nu, să nu aud nici un cuvânt de nemulţumire, Potter! Cât despre tine, domnişoară Johnson, să îţi limitezi strigătele la terenul de vâjt­haţ pe viitor, sau rişti să îţi pierzi postul de căpitan!

Profesoara McGonagall se întoarse cu paşi mari la masa profesorilor. Angelina îi aruncă lui Harry o privire de dis­preţ absolut şi plecă supărată, când Harry se prăbuşi pe ban­că lângă Ron, extrem de mânios.

― A luat puncte de la Cercetaşi pentru că îmi spintec mâna în fiecare seară! Păi, e corect?

― Ştiu, prietene, zise Ron cu înţelegere, punându-i nişte costiţă afumată în farfurie lui Harry, a luat-o razna.

Hermione, însă, doar frunzări paginile Profetului zilei şi nu zise nimic.

― Crezi că McGonagall a avut dreptate, nu? spuse Harry supărat către poza lui Cornelius Fudge, care-i acoperea faţa lui Hermione.

― Mi-aş dori să nu îţi fi luat puncte, dar cred că are drep­tate să te avertizeze să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge, zise vocea lui Hermione, în timp ce Fudge gesticula cu convingere pe prima pagină, fiind evident că rostea un fel de discurs.

Harry nu vorbi deloc cu Hermione toată ora de Farmece, însă când ajunseră în clasa de Transfigurare, uită că era su­părat pe ea. Profesoara Umbridge şi clipboard-ul ei stăteau într-un colţ şi, când o văzu, îi dispăru complet din minte în­tâmplarea de la micul dejun.

― Minunat, şopti Ron, când se aşezară pe locurile lor obişnuite. Hai să vedem cum o să aibă Umbridge parte de ce merită.

Profesoara McGonagall intră hotărâtă în clasă, fără să dea nici cel mai mic semn că ştia că profesoara Umbridge era acolo.

― Gata, zise ea şi se făcu linişte imediat. Domnule Fin­nigan, te rog frumos să vii şi să împarţi temele corectate... domnişoară Brown, te rog să iei această cutie cu şoareci... nu te prosti, fetiţo, nu o să-ţi facă nici un rău... şi dă-i fie­cărui elev câte unul...

― Hm, hm, zise profesoara Umbridge, întrebuinţând aceeaşi tuse pe care o folosise ca să-l întrerupă pe Dumbledore în prima seară a semestrului.

Profesoara McGonagall o ignoră. Seamus îi dădu eseul înapoi lui Harry; acesta îl luă fără să se uite la el şi văzu, spre uşurarea lui, că reuşise să ia un "A".

― În ordine, acum, ascultaţi-mă cu atenţie... Dean Thomas, dacă îi mai faci o dată asta şoarecelui, o să îţi dau ore de detenţie... Cei mai mulţi dintre voi aţi reuşit să faceţi astfel încât să vă dispară melcii şi chiar cei cărora le-a rămas o anu­mită cantitate de cochilie au prins esenţa vrăjii. Azi, vom...

― Hm, hm, spuse profesoara Umbridge.

― Da? zise profesoara McGonagall, întorcându-se.

Avea sprâncenele atât de apropiate, încât păreau să for­meze o singură linie lungă şi severă.

― Mă întrebam, doamnă profesoară, dacă aţi primit mesajul meu în care vă anunţam data şi ora inspec...

― Evident că l-am primit, altfel v-aş fi întrebat ce căutaţi în clasa mea, zise profesoara McGonagall, întorcându-se hotărâtă cu spatele la profesoara Umbridge.

Mulţi dintre elevi schimbară priviri fericite.

― După cum vă spuneam, azi, vom exersa mult mai dificila dispariţie a şoarecilor. Acum, Vraja de Dispariţie...

― Hm, hm.

― Mă întreb, zise profesoara McGonagall cu o furie glacială, întorcându-se către profesoara Umbridge, cum vă aşteptaţi să vă daţi seama care este metoda mea obişnuită de predare, dacă mă tot întrerupeţi? Ştiţi, eu nu le permit de obicei altora să vorbească atunci când vorbesc eu.

Profesoara Umbridge arăta de parcă tocmai i-ar fi dat cineva o palmă. Nu vorbi, însă îşi aranjă pergamentul pe clipboard şi începu să scrie supărată.

Părând maiestuos de liniştită, profesoara McGonagall se mai adresă o dată clasei.

― După cum spuneam, Vraja de Dispariţie este cu atât mai dificilă cu cât este mai complex animalul care trebuie făcut să dispară. Melcul fiind o nevertebrată, nu prea con­stituie o miză; şoarecele fiind mamifer, e o provocare mai antrenantă. Drept urmare, aceasta nu este o magie pe care puteţi să o faceţi în gând, în timp ce luaţi cina. Deci... ştiţi incantaţia, arătaţi-mi ce puteţi să faceţi...

― Cum poate să-mi ţină mie predici despre cum să nu-mi pierd cumpătul cu Umbridge, îi şopti Harry lui Ron, dar zâmbind ― supărarea sa pe profesoara McGonagall se eva­porase cu desăvârşire.

Profesoara Umbridge nu o urmă pe profesoara McGona­gall prin clasă, aşa cum făcuse cu profesoara Trelawney; poa­te că îşi dăduse seama că profesoara McGonagall nu i-ar fi per­mis, însă luă mult mai multe notiţe, stând în colţul ei, şi când profesoara McGonagall le spuse în sfârşit să îşi strângă lucru­rile, se ridică, având o expresie sumbră pe chip.

― Păi, e un început, zise Ron, ridicând o coadă de şoarece lungă şi mişcătoare, căreia îi dădu drumul la loc în cutia pe care o dădea Lavender de la unul la altul.

În timp ce ieşeau din clasă, Harry o văzu pe profesoara Umbridge apropiindu-se de catedră; îi dădu un cot lui Ron, care la rândul lui îi dădu un cot lui Hermione, şi toţi trei ră­maseră deliberat în urmă, ca să tragă cu urechea.

― De cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă profesoara Umbridge.

― Se fac treizeci şi nouă de ani în decembrie, zise profe­soara McGonagall răstit, închizându-şi geanta cu zgomot.

Profesoara Umbridge îşi notă ceva.

― Foarte bine, zise ea, veţi primi rezultatul inspecţiei pes­te zece zile.

― Abia aştept, zise profesoara McGonagall, cu o indife­renţă rece, în timp ce se îndrepta spre uşă cu paşi mari. Voi trei, grăbiţi-vă, adăugă ea, dându-i pe Harry, Ron şi Hermi­one din faţa ei.

Harry nu putu să nu-i adreseze un surâs şi ar fi putut să jure că primise unul drept răspuns.

Crezuse că data viitoare când avea să o vadă pe Umbridge avea să fie în detenţia din seara aceea, dar se înşelase. Cînd merseră în jos pe peluză către pădure, pentru ora de Grija faţă de Creaturile Magice, o găsiră înarmată cu clipboard-ul şi aşteptându-i lângă profesoara Grubbly-Plank.

― De obicei nu predaţi această materie, aşa este? o auzi Harry întrebând când ajunseră la masa pe capre unde se găsea un grup de Apărarcuri captive, care umblau în patru labe după nişte câinele-babei ca nişte rămurele vii.

― Aşa este, spuse profesoara Grubbly-Plank, cu mâinile la spate şi balansându-se din glezne. Eu sunt suplinitoarea pro­fesorului Hagrid.

Harry schimbă nişte priviri neliniştite cu Ron şi Hermi­one. Reacredinţă şuşotea cu Crabbe şi Goyle; cu siguranţă, i-ar fi plăcut la nebunie să profite de această ocazie, spunân­du-i unui membru al Ministerului minciuni despre Hagrid.

― Hmm, zise profesoara Umbridge, coborându-şi vocea, deşi Harry o auzi în continuare destul de limpede. Mă întreb ― directorul pare straniu de evaziv în ceea ce priveşte informaţiile despre acest subiect ― puteţi să-mi spuneţi dum­neavoastră care este motivul concediului atât de prelungit al lui Hagrid?

Harry îl văzu pe Reacredinţă ridicându-şi privirea entuzias­mat şi urmărindu-le cu atenţie pe Umbridge şi Grubbly-Plank.

― Mă tem că nu, zise profesoara Grubbly-Plank degajată. Nu ştiu mai multe decât dumneavoastră. Am primit o buf­niţă de la Dumbledore, întrebându-mă dacă nu aş vrea să predau pentru câteva săptămâni. Am acceptat. Asta este tot ce ştiu. Ce ziceţi... Începem?

― Da, vă rog, zise profesoara Umbridge, mâzgălind pe clipboard.

Umbridge adoptă o nouă metodă în această oră şi se plimbă printre elevi, punându-le întrebări despre creaturile magice. Cei mai mulţi reuşiră să răspundă bine şi Harry se înveseli într-o anumită măsură; cel puţin clasa lor nu îl făcea de râs pe Hagrid.

― Per ansamblu, zise profesoara Umbridge, întorcându-se lângă profesoara Grubbly-Plank după ce îl interogase înde­lung pe Dean Thomas, cum vi se pare dumneavoastră, ca profesor temporar ― un străin obiectiv, am putea spune -cum vi se pare la Hogwarts? Simţiţi că primiţi destul sprijin de la conducerea şcolii?

― O, da, Dumbledore este extraordinar, spuse profesoara Grubbly-Plank din inimă. Da, sunt foarte mulţumită de felul cum se desfăşoară lucrurile, cu adevărat foarte mulţumită.

Părând să se îndoiască politicos, Umbridge notă o mică observaţie pe clipboard şi continuă:

― Şi ce programă plănuiţi să urmaţi în acest an ― presupu­nând, desigur, că nu se va întoarce domnul profesor Hagrid?

― A, voi insista pe creaturile care apar cel mai des în N.O.V.-uri, zise profesoara Grubbly-Plank. Nu mi-au mai ră­mas multe de făcut ― au studiat Unicorni şi Niffleri, ştiţi, m-am gândit să acoperim Porlocşii şi Knizii, să mă asigur că pot să recunoască un Crup sau Knarl...

― Ei bine, cel puţin dumneavoastră păreţi să ştiţi ce faceţi, zise profesoara Umbridge, fiind evident că bifase ceva pe clipboard.

Lui Harry nu îi plăcu deloc cum apăsase pe ştiţi şi-i plăcu şi mai puţin când îi puse următoarea întrebare lui Goyle.

― Am auzit că unii elevi au fost răniţi. E adevărat?

Goyle rânji ca un idiot. Reacredinţă să grăbi să răspundă la întrebare.

― Eu am fost, zise el. Am fost sfâşiat de un Hipogrif.

― Un Hipogrif? zise profesoara Umbridge, scriind de zor.

― Doar pentru că a fost prea prost ca să asculte ce îi spu­sese Hagrid să facă, spuse Harry supărat.

Ron şi Hermione oftară amândoi. Profesoara Umbridge îşi întoarse încet capul spre Harry.

― Încă o seară de detenţie, cred, zise ea cu blândeţe. Ei bine, vă mulţumesc frumos, doamnă profesoară Grubbly-Plank, cred că nu mai am nevoie de nimic. Veţi primi rezul­tatul inspecţiei peste maximum zece zile.

― Grozav, spuse profesoara Grubbly-Plank, iar profesoara Umbridge străbătu peluza şi se întoarse la castel.

*
Era aproape miezul nopţii când Harry ieşi din biroul lui Umbridge în noaptea aceea, iar acum mâna îi sângera atât de tare, încât îi păta eşarfa în care şi-o înfăşurase. Se aştep­tase ca la întoarcere să nu găsească pe nimeni în camera de zi, dar Ron şi Hermione rămăseseră treji, aşteptându-l. Fu mulţumit să-i vadă, mai ales că Hermione era dispusă să fie mai degrabă înţelegătoare decât critică.

― Uite, zise ea neliniştită, dându-i un bol cu un lichid gal­ben, pune-ţi mâna în el, este o soluţie de tentacule întinse şi murate de Murtlap, ar trebui să te ajute.

Harry îşi puse mâna care sângera şi îl durea în bol şi avu un sentiment minunat de uşurare. Şmecherilă se frecă de picioarele sale, torcând tare, apoi îi sări în poală şi se ghemui.

― Mulţumesc, zise el recunoscător, mângâindu-l pe Şme­cherilă după urechi cu mâna stângă.

― Eu tot zic că ar trebui să-i spui cuiva, zise Ron pe o voce joasă.

― Nu, spuse Harry scurt.

― McGonagall şi-ar ieşi din minţi dacă ar şti...

― Da, probabil că da, zise Harry monoton. Şi cât timp crezi că i-ar lua lui Umbridge să dea un alt decret conform căruia toţi cei care se plâng de Marele Inchizitor sunt exmatriculaţi imediat?

Ron deschise gura ca să răspundă, dar nu spuse nimic şi, după o clipă, o închise la loc, învins.

― Este o femeie îngrozitoare, zise Hermione cu o voce mică. Îngrozitoare. Ştii, tocmai îi spuneam lui Ron când ai venit... trebuie să facem ceva cu ea.

― Eu propun s-o otrăvim, zise Ron sumbru.

― Nu... mă refer la faptul că este o profesoară groaznică şi că nu o să ne înveţe nici o metodă de apărare, zise Hermione.

― Păi... şi ce putem să facem? zise Ron, căscând. E prea târziu, nu-i aşa? A primit postul, aici o să rămână. O să aibă grijă Fudge.

― Păi, zise Hermione făcând o încercare. Ştii, m-am gân­dit azi...

Îi aruncă o privire destul de tulburată lui Harry şi apoi continuă hotărâtă:

― Mă gândeam că... poate a venit momentul să... să o facem singuri.

― Ce să facem singuri? spuse Harry suspicios, ţinându-şi mâna în continuare în esenţa de tentacule de Murtlap.

― Păi... să învăţăm singuri Apărarea contra Magiei Negre, zise Hermione.

― Las-o baltă, mormăi Ron. Vrei să avem şi mai mult de lucru? Tu îţi dai seama că Harry şi cu mine am rămas în urmă cu temele şi suntem de-abia în a doua săptămână?

― Dar asta e ceva mult mai important decât temele! spuse Hermione.

Harry şi Ron se holbară la ea.

― Eu credeam că temele sunt cel mai important lucru din univers! zise Ron.

― Fii serios, bineînţeles că nu, spuse Hermione, şi Ron vă­zu, cu un sentiment care prevestea ceva de rău, că faţa i se luminase brusc de genul acela de pasiune pe care i-o trezea de obicei S.P.A.S.-ul. Este vorba despre pregătirea noastră, aşa cum a zis Harry la prima oră a lui Umbridge, pentru ceea ce ne aşteaptă afară. Trebuie să fim siguri că ne putem apăra. Dacă nu o să învăţăm nimic un an întreg...

― Nu prea putem să facem multe de unii singuri, zise Ron pe o voce învinsă. Adică, bine, putem să mergem la bibliotecă, să căutăm blesteme şi să încercăm să le exersăm, presupun...

― Nu sunt de acord, am trecut de etapa în care putem să învăţăm doar din cărţi, zise Hermione. Avem nevoie de un profesor, de unul adevărat, care să ne arate cum să folosim vrăjile şi să ne corecteze dacă greşim.

― Dacă te referi la Lupin... Începu Harry.

― Nu, nu, nu mă refer la Lupin, spuse Hermione. Este prea ocupat cu Ordinul şi oricum, nu l-am putea vedea de­cât la sfârşit de săptămână în Hogsmeade, iar asta nu este nici pe departe suficient.

― Atunci, cine? spuse Harry, încruntându-se la ea.

Hermione oftă adânc.

― Nu este evident? zise ea. Mă refer la tine, Harry.

Urmă un moment de tăcere. In spatele lui Ron, ferestrele fură atinse în noapte de o adiere, iar focul sfârâi.

― Cum adică, te referi la mine? zise Harry.

― Mă refer la tine, adică să ne predai Apărarea contra Magiei Negre.

Harry se uită la ea cu ochii mari. Apoi se întoarse spre Ron, pregătit pentru privirile exasperate pe care le schim­bau uneori când Hermione îşi elabora unul dintre planurile exagerate, ca de pildă S.P.A.S.-ul. Însă, spre disperarea lui Harry, Ron nu părea exasperat.

Era puţin încruntat, arăta că se gândeşte. Apoi zise:

― Asta e o idee bună.

― Ce idee? spuse Harry.

― Să ne înveţi tu cum să facem, răspunse Ron.

― Dar...

Acum Harry zâmbea, convins că îl luau amândoi peste picior.

― Dar eu nu sunt profesor, nu pot să...

― Harry, eşti cel mai bun din anul nostru la Apărarea con­tra Magiei Negre, zise Hermione.

― Eu? spuse Harry, zâmbind mai larg ca niciodată. Nu, nu e adevărat, mi-ai luat-o înainte la toate testele...

― Da' de unde, spuse Hermione calmă. Tu mi-ai luat-o îna­inte în anul trei ― singurul an când am dat amândoi testul şi am avut un profesor care chiar a cunoscut materia. Însă, Harry, nu vorbesc despre rezultatele unor teste. Gândeşte-te la ce ai făcut!

― Ce vrei să spui?

― Ştii ceva, nu sunt sigur că vreau să-mi predea un tip atât de prost, îi zise Ron lui Hermione, zâmbind puţin, şi se întoarse către Harry. Să ne gândim, continuă el, făcând o faţă ca a lui Goyle când se concentra. Aşa... anul întâi ― ai salvat Piatra Filozofală de Ştii-Tu-Cine.

― Dar a fost noroc, zise Harry, nu iscusinţă...

― Anul doi, îl întrerupse Ron, ai omorât vasiliscul şi l-ai distrus pe Cruplud.

― Da, dar dacă nu ar fi apărut Fawkes, aş fi...

― Anul trei, zise Ron, şi mai tare, te-ai luptat cu aproape o sută de Dementori odată...

― Ştii că am scăpat ca prin urechile acului, dacă nu ar fi fost Clepsidra Timpului...

― Anul trecut, spuse Ron, acum aproape strigând, te-ai luptat din nou cu Ştii-Tu-Cine...

― Ascultaţi-mă! spuse Harry aproape supărat, pentru că acum Ron şi Hermione zâmbeau amândoi. Ascultaţi-mă, da? Sună extraordinar când o spuneţi aşa, dar tot ce s-a întâmplat a fost noroc... În cea mai mare a timpului nici nu ştiam ce fac, nu am plănuit nimic, am făcut doar ce mi-a venit în minte, şi am fost aproape tot timpul ajutat...

Ron şi Hermione încă zâmbeau, iar Harry simţi cum începe să-şi piardă cumpătul; nici măcar nu era sigur de ce era atât de supărat.

― Nu mai staţi acolo zâmbind de parcă aţi şti mai bine ca mine, am fost acolo, nu-i aşa? spuse el înflăcărat. Ştiu ce s-a întâmplat, da? Şi nu am scăpat de toate astea pentru că am fost strălucit la Apărarea contra Magiei Negre, am scăpat pentru că... pentru că am primit mereu ajutor la momentul potrivit, sau pentru că am ghicit corect... dar totul a fost o bâjbâială, habar nu aveam ce făceam... NU MAI RÂDEŢI!

Bolul cu esenţă de Murtlap căzu pe jos şi se făcu ţăndări. Îşi dădu seama că era în picioare, deşi nu îşi aminti când se ridicase. Şmecherilă fugi ca din puşcă sub o canapea. Zâm­betele lui Ron şi Hermione dispăruseră.

― Nu ştiţi cum este! Nici unul... nici unul dintre voi nu a tre­buit să-l înfrunte, nu-i aşa? Credeţi că nu trebuie decât să me­morezi nişte vrăji şi după aceea să i le arunci în faţă, de parcă ai fi în clasă sau ceva de genul ăsta? Tot timpul ştii sigur că între tine şi moarte nu este decât propriul... propriul creier, sau instinct sau ce-o fi... De parcă poţi să gândeşti cum trebuie când ştii că mai ai o nanosecundă până vei fi ucis sau torturat, sau până vei privi cum îţi mor prietenii... Asta nu ne-au pre­dat niciodată la ore, cum este să ai de-a face cu astfel de lucruri... Şi voi doi staţi acolo şi vă purtaţi ca şi când aş fi un bă­ieţel deştept fiindcă am rămas în viaţă, de parcă Diggory a fost prost, de parcă ar fi făcut o greşeală... Chiar nu înţelegeţi, aş fi putut foarte bine să fiu eu, aşa ar fi fost dacă nu ar fi avut nevoie de mine Cap-de-Mort...

― Nu am zis nimic de genul ăsta, prietene, zise Ron îngro­zit. Nu ne-am luat de Diggory, sincer... ai înţeles greşit ce...

Se uită neajutorat la Hermione, care încremenise.

― Harry, zise ea timid, nu înţelegi? Exact... exact de asta avem nevoie de tine... Trebuie să ştim cum este în r-reali­tate... să îl înfrunţi... Să îl înfrunţi pe C-Cap-de-Mort.

Era prima oară când rostise vreodată numele lui Cap-de-Mort, iar asta îl calmă pe Harry mai mult decât orice. Răsu­flând încă din greu, se prăbuşi la loc în fotoliu, dându-şi seama abia atunci că nou îl mâna îl durea din nou îngrozi­tor. Îşi dorea să nu fi spart bolul cu esenţă de Murtlap.

― Păi... gândeşte-te la asta, spuse Hermione încet. Te rog?

Lui Harry nu îi veni nimic în minte. Îi era deja ruşine de felul cum izbucnise. Încuviinţă din cap, fără să fie foarte sigur cu ce anume era de acord.

Hermione se ridică.

― Păi, mă duc la culcare, zise ea pe o voce cum nu se poate mai firească. Ăă... noapte bună.

Se ridică şi Ron.

― Vii? îi spuse el stânjenit lui Harry.

― Da, spuse Harry. I-imediat. Să strâng aici.

Arătă spre bolul spart de pe jos. Ron încuviinţă din cap şi plecă.

― Reparo, murmură Harry, îndreptându-şi bagheta spre cioburile de porţelan.

Cioburile se adunară imediat, la fel ca la început, însă esenţa de Murtlap era pierdută pentru totdeauna.

Era deodată atât de obosit, încât fu tentat să se aşeze iar în fotoliu şi să doarmă acolo, însă făcu un efort, se ridică şi se duse sus după Ron. Noaptea sa agitată fu marcată iar de vise cu coridoare lungi şi uşi încuiate.

Ziua următoare se trezi că-l ustură din nou cicatricea.

CAPITOLUL XVI