Harry Potter şi Ordinul Phoenix

LA "CAPUL DE MISTREŢ"
Timp de două săptămâni întregi după propunerea iniţială, Hermione nu mai zise nimic despre ideea ca Harry să predea lecţii de Apărarea contra Magiei Negre. Detenţiile lui Harry cu Umbridge se terminaseră în sfârşit (se îndoia că-i vor mai dispărea vreodată cuvintele care acum îi erau inscripţio­nate pe mână); Ron mai fusese la patru antrenamente de vâjt­haţ şi în timpul ultimelor două nu mai ţipase nimeni la el; în fine, toţi trei reuşiră să-şi facă şoarecii să dispară la Transfigu­rare (Hermione chiar trecuse la pisoi). Aşa că abordară din nou subiectul, într-o seară vijelioasă de la sfârşitul lui septem­brie, când erau la bibliotecă, căutând ingrediente de poţiuni pentru Plesneală.

― Harry, mă întrebam, spuse Hermione brusc, dacă te-ai mai gândit la Apărarea contra Magiei Negre.

― Bineînţeles că m-am gândit, spuse Harry morocănos, cum aş putea să uit, cu hoaşca aia bătrână care ne predă...

― Mă refer la ideea pe care am avut-o eu şi Ron...

Ron îi aruncă o privire speriată, puţin ameninţătoare. Fata se încruntă la el.

― A, da, am înţeles... să ne înveţi tu.

Harry nu răspunse imediat. Chipurile, citea o pagină din cartea Antidoturi asiatice antivenin, dar de fapt vroia să spună ce gândea.

Chibzuise foarte mult la asta pe parcursul ultimelor două săptămâni. Uneori i se părea o idee nebunească, aşa cum i se păruse în seara când i-o sugerase Hermione, însă câteoda­tă se trezea gândindu-se la vrăjile care îl ajutaseră cel mai mult în diferitele confruntări cu creaturile Întunecate şi cu Devoratorii Morţii... De fapt, se trezise făcând planuri de lecţii inconştient...

― Păi, zise el rar, când nu mai putu să pretindă că i se pă­reau interesante Antidoturile asiatice antivenin, da, m-am... m-am gândit puţin la asta.

― Şi? spuse Hermione entuziasmată.

― Nu ştiu, zise Harry, trăgând de timp şi ridicându-şi privirea spre Ron.

― Eu am crezut de la bun început că e o idee valabilă, Ron, care părea mai dornic să se alăture conversaţiei, acum că era sigur că Harry nu avea să înceapă iar să ţipe.

Harry se foi neliniştit în scaun.

― Aţi auzit tot ce am zis despre faptul că o mare parte fost noroc, nu?

― Da, Harry, spuse Hermione cu blândeţe, dar cu toate astea nu are nici un sens să ne prefacem că nu eşti bun la Apărarea contra Magiei Negre, pentru că eşti. Anul trecut ai fost singura persoană care a putut să respingă cu totul Blestemul Imperius, poţi să creezi un Patronus, poţi să faci tot felul de lucruri pe care nu le pot face vrăjitori adulţi, Viktor a zis întotdeauna că...

Ron se întoarse spre ea atât de repede, încât fu cât pe-aci să-şi sucească gâtul. Frecându-şi ceafa, zise:

― Da? Şi ce a spus Vicky?

― Ha ha, zise Hermione cu o voce plictisită. A spus că Harry ştia să facă lucruri pe care nici el nu le ştia, chit că era în ultimul an la Durmstrang.

Ron o privi suspicios pe Hermione.

― Doar nu ai păstrat legătura cu el?

― Şi ce dacă am păstrat legătura? spuse Hermione calmă, deşi chipul îi era puţin rozaliu. Pot să am un prieten prin corespondenţă, dacă vreau...

― El nu vroia să fie doar prietenul tău prin corespon­denţă, spuse Ron acuzator.

Hermione clătină din cap exasperată şi, ignorându-l pe Ron, care se uita în continuare la ea, îl întrebă pe Harry:

― Ei bine, ce zici? Ne predai?

― Doar ţie şi lui Ron, nu?

― Păi, spuse Hermione, părând iar puţin neliniştită. Păi... să nu o iei iar razna din nou, Harry, te rog... Eu chiar cred că ar trebui să-i înveţi pe toţi cei care vor să înveţe. În fond, este vorba despre felul cum să ne apărăm de C-Cap-de-Mort. Ah, nu fi penibil, Ron. Mi se pare nedrept să nu le oferim şi altora şansa asta.

Harry se gândi o clipă, iar apoi spuse:

― Da, dar mă îndoiesc că o să vrea cineva, în afară de voi doi, să fiu cel care le predă. Aţi uitat că eu sunt smintit?

― Păi, cred că ai putea să fii uimit câţi ar fi interesaţi să audă ce ai de spus, rosti Hermione serioasă. Fii atent, zise ea, aple­cându-se spre Ron, care o privea în continuare încruntat, dar se aplecă în faţă, ca să asculte. Ştii că primul week-end din oc­tombrie este în Hogsmeade? Ce-ar fi să le spunem tuturor ce­lor care sunt interesaţi că o să ne întâlnim în sat ca să discutăm?

― De ce trebuie să fie în afara şcolii? zise Ron.

― Pentru că, spuse Hermione, întorcându-se la diagrama Verzei Speciale Chinezeşti pe care o copia, nu cred că Um­bridge ar fi foarte mulţumită dacă ar afla ce punem la cale.
*
Harry abia aşteptase excursia de la sfârşit de săptămână din Hogsmeade, însă îl îngrijora un singur lucru. Sirius păs­trase o tăcere totală de când apăruse în foc la începutul lui Septembrie; Harry ştia că îl supăraseră când îi spuseseră că nu vroiau să vină ― însă tot îşi făcea griji din când în când că Sirius ar putea să lase baltă precauţia şi să apară oricum. Ce aveau să facă dacă avea să se ivească un câine mare şi ne­gru, gonind pe stradă către ei în Hogsmeade, poate chiar sub nasul lui Draco Reacredinţă?

― Păi, nu poţi să-l condamni că vrea să mai iasă puţin, zise Ron, când Harry îşi discută temerile cu el şi cu Hermione. Adică, s-a tot ascuns vreme de doi ani, nu-i aşa, şi ştiu că nu i-a plăcut, însă cel puţin a fost liber, nu? Iar acum stă închis tot timpul cu Spiriduşul ăla sinistru.

Hermione se încruntă la Ron, însă făcu abstracţie de aluzia la Kreacher.

― Problema este, îi spuse ea lui Harry, că până când C-Cap-de-Mort ― ah, Ron, pentru numele lui Dumnezeu ― nu îşi va face apariţia public, Sirius va trebui să rămână ascuns, nu? Adică, idioţii de la Minister nu vor recunoaşte că Sirius este nevinovat până când nu vor accepta că Dumbledore a spus tot timpul adevărul despre el. Şi după ce o să înceapă să prindă iar Devoratori ai Morţii, o să fie evident că Sirius nu este unul dintre ei... În primul rând, nu are Semnul.

― Nu cred că este atât de nesăbuit ca să apară, zise Ron încurajator. Dumbledore ar înnebuni dacă ar face-o, iar Sirius îl ascultă pe Dumbledore, chiar dacă nu-i convine.

Cum Harry continuă să pară îngrijorat, Hermione zise:

― Fii atent, Ron şi cu mine am căutat persoane care am crezut că ar vrea să înveţe Apărarea contra Magiei Negre cu adevărat, şi sunt câţiva care par interesaţi. Le-am spus să ne întâlnim în Hogsmeade.

― Bine, zise Harry vag, gândindu-se tot la Sirius.

― Harry, nu-ţi face griji, spuse Hermione încet. Ai destule pe cap şi fără Sirius.

Şi avea, desigur, dreptate, abia reuşea să fie cu temele la zi, însă acum, că nu mai petrecea fiecare seară în detenţie cu Umbridge, se descurca mult mai bine. Ron rămăsese şi mai în urmă cu lecţiile decât Harry, pentru că, pe lângă că aveau împreună antrenament de vâjthaţ de două ori pe săptămână, Ron avea şi îndatoririle de Perfect. Cu toate acestea, Her­mione, care avea mai multe cursuri decât amândoi, nu numai că îşi termina toate temele, dar găsea timp să mai tricoteze şi haine pentru spiriduşi. Harry trebui să recunoască faptul că începuse să se perfecţioneze; acum putea să facă aproape tot timpul diferenţa dintre pălării şi şosete.

Dimineaţa vizitei în Hogsmeade se ivi luminoasă, dar vije­lioasă. După micul dejun se înşiruiră în faţa lui Filch, care le verifică numele pe lista lungă a elevilor care aveau permisiunea părinţilor sau a tutorilor de a vizita salul. Cu o oarecare durere, Harry îşi aminti că, dacă nu ar fi fost Sirius, nu ar fi putut să se ducă deloc.

Când Harry ajunse la Filch, îngrijitorul inspiră cu putere, de parcă ar fi încercat să detecteze un miros suspect. Apoi încuviinţă scurt din capul care îi făcu iar maxilarul să tremure şi Harry merse mai departe, ieşind pe treptele de piatră, în ziua rece şi totuşi însorită.

― Ăă... de ce te-a mirosit Filch? întrebă Ron, în timp ce el, Harry şi Hermione porniră cu un pas vioi spre drumul larg către poarta de intrare.

― Bănuiesc că a verificat dacă era vreun iz de bombe cu mi­ros de băligar, zise Harry, râzând încet. Am uitat să vă spun...

Şi le povesti cum îi trimisese scrisoarea lui Sirius şi cum, câteva secunde mai târziu, Filch dăduse buzna înăuntru, cerând să o vadă. Într-un fel, spre uimirea sa, lui Hermione i se păru foarte interesantă această istorisire, mult mai atră­gătoare decât i se păruse lui însuşi.

― A spus că a primit un pont că făceai o comandă de bombe cu miros de băligar? Dar cine i-a vândut pontul?

― Nu ştiu, zise Harry ridicând din umeri. Poate Reacre­dinţă, poate i s-o fi părut o glumă bună.

Trecură printre stâlpii înalţi de piatră împodobiţi cu mis­treţi înaripaţi şi o luară la stânga pe drumul către sat, cu vântul răvăşindu-le părul.

― Reacredinţă? zise Hermione sceptică. Păi... da... poate...

Şi rămase cufundată în gânduri pe tot drumul prin împrejurimile satului Hogsmeade.

― Şi unde mergem până la urmă? întrebă Harry. La "Trei mături"?

― A... nu, zise Hermione, trezindu-se din visare, este tot­deauna aglomerat şi foarte zgomotos. Le-am spus celorlalţi să ne întâlnim la "Capul de mistreţ", celălalt bar, ştiţi voi care, nu este pe strada principală. Cred că este puţin... ştiţi voi... ferit... dar elevii nu merg acolo în mod normal, aşa că nu cred că o să ne audă cineva.

Merseră pe strada principală, pe lângă "Magazinul de glu­me vrăjitoreşti al lui Zonko", unde fură surprinşi să-i vadă pe Fred, George şi Lee Jordan, pe lângă poştă, de unde ieşeau bufniţele la intervale regulate. O luară pe o stradă lăturalnică în capul căreia era un mic han. Deasupra uşii era agăţat un semn de lemn ponosit care atârna de un lanţ ruginit, cu o poză a unui cap de mistreţ tăiat, care sângera pe pânza albă din jur. În timp ce se apropiau, semnul scârţâia bătut de vânt. Toţi trei rămaseră nehotărâţi în faţa uşii.

― Păi, haideţi, zise Hermione, puţin neliniştită.

Harry intră primul.

Nu era deloc ca la "Trei Mături", care dădea o impresie de căldură şi curăţenie. Barul "Capul de mistreţ" era com­pus dintr-o singură cameră mică, sărăcăcioasă şi foarte mur­dară, care răspândea un iz puternic de capră. Bovindourile erau atât de pline de funingine, încât în cameră pătrundea foarte puţină lumină, dublată de pâlpâirea câtorva cioturi de lumânări aşezate pe mesele de lemn. La început pe jos părea să fie pământ bătătorit, deşi, când Harry păşi înăun­tru, îşi dădu seama că dedesubt erau nişte lespezi de piatră care păreau să fi acumulat murdărie de secole întregi.

Harry îşi aminti că Hagrid îi vorbise de acest bar în anul întâi: Vin fel de fel de indivizi la "Capul de mistreţ", zisese el, explicând cum câştigase acolo un ou de dragon de la un străin cu glugă pe cap. La vremea aceea Harry se întrebase de ce lui Hagrid nu i se păruse ciudat că străinul îşi ţinuse faţa ascunsă în timpul întâlnirii; acum văzu că a-ţi ţine faţa ascunsă era o modă la "Capul de mistreţ". La bar se afla un bărbat care era înfăşurat în mici bandaje gri şi murdare, deşi tot reuşea să dea pe gât întruna pahare cu o substanţă fierbinte, care scotea fum, printr-o tăietură în dreptul gurii; două siluete acoperite cu glugi stăteau la o masă de lângă una dintre ferestre; Harry i-ar fi considerat Dementori, dacă nu ar fi avut un accent pu­ternic de Yorkshire; iar într-un colţ întunecat de lângă şemi­neu stătea o vrăjitoare acoperită cu un văl negru dintr-un material gros, care cădea până la pământ. Abia îi vedeau vârful nasului, pentru că vălul era puţin ieşit în afară.

― Nu sunt foarte sigur, Hermione, murmură Harry, când se îndreptară spre bar, uitându-se mai ales la vrăjitoarea acoperită cu vălul din cap până-n picioare. V-a trecut prin minte că ar putea să fie Umbridge sub vălul acela?

Hermione aruncă o privire cercetătoare siluetei drapate.

― Umbridge este mai scundă decât femeia aceea, spuse ea încet. Şi oricum, chiar dacă vine aici, nu poate să facă nimic ca să ne oprească, Harry, pentru că am verificat de o mie de ori regulile şcolii. Nu încălcăm nici o lege; l-am întrebat spe­cial pe domnul profesor Flitwick dacă elevii au voie să intre în "Capul de mistreţ", şi a zis că da, însă m-a sfătuit cu convin­gere să ne aducem propriile pahare. Şi am căutat peste tot unde m-am gândit că ar putea să existe ceva despre cercurile de studiu şi temele şcolare, şi în mod sigur sunt permise. Doar că nu cred că este o idee bună dacă lucrăm la vedere.

― Nu, spuse Harry pe un ton sec, mai ales că nu pui la cale un cerc de teme şcolare, nu-i aşa?

Barmanul se apropie de ei, mergând într-o parte, dintr-o cameră din fund. Era un bătrân bărbos, aparent ursuz, cu un păr lung şi cărunt. Era înalt şi slab, iar lui Harry i se păru că îi era oarecum cunoscut.

― Da? mormăi el.

― Trei Berizero, vă rog, spuse Hermione.

Bărbatul întinse mâna dedesubt şi scoase trei sticle foarte murdare şi pline de praf, pe care le trânti pe tejghea.

― Şase sicli, zise el.

― Le iau eu, zise Harry repede, dând monedele de argint.

Ochii barmanului îl cercetară pe Harry, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă pe cicatricea sa. Apoi bărbatul se întoarse şi puse banii lui Harry într-un sertar foarte vechi de lemn, care se deschise automat ca să-i primească. Harry, Ron şi Hermione se retraseră la masa cea mai îndepărtată de bar şi se aşezară, uitându-se în jur. Bărbatul acoperii de bandaje murdare gri bătu o dată în tejghea şi primi o altă băutură fumegândă de la barman.

― Ştiţi ceva? murmură Ron, uitându-se spre bar cu entuzi­asm. Aici putem să comandăm orice vrem. Pun pariu că tipul ăla ne-ar vinde orice, nu i-ar păsa. Dintotdeauna am vrut să încerc un whisky-foc...

― Eşti... Perfect, se răsti Hermione.

― A, zise Ron, pierindu-i zâmbetul de pe chip. Da...

― Aşa, cu cine ziceaţi că o să ne întâlnim aici? întrebă Harry, desfăcând capacul ruginit al sticlei de Berezero şi luând o gură.

― Cu câţiva oameni, repetă Hermione, uitându-se la ceas şi apoi spre uşă, neliniştită. Le-am spus să fie aici cam pe la ora asta şi sunt convinsă că ştiu toţi unde este... a, uite, s-ar putea să fi venit.

Uşa hanului se deschisese. Camera fu despicată de un ştraif de lumină şi praf care apoi dispăru, eclipsat de şuvoiul de oameni care pătrunseră înăuntru.

Mai întâi intrară Neville cu Dean şi Lavender, care fură urmaţi îndeaproape de Parvati, Padma Patil, (stomacul lui Harry se făcu ghem), Cho şi una dintre prietenele ei care chicoteau tot timpul, apoi (singură şi părând atât de ador­mită, încât parcă ar fi intrat din greşeală) Luna Lovegood; pe urmă apărură Katie Bell, Alicia Spinnet şi Angelina Johnson, Colin şi Dennis Creevey, Ernie Macmillan, Justin Finch-Fletchley, Hannah Abbott, o fată de la Astropufi cu o coadă mare, împletită la spate, al cărui nume Harry nu îl cunoştea, trei băieţi de la Ochi-de-Şoim, pe care era destul de sigur că îi chema Anthony Goldstein, Michael Corner şi Terry Boot, Ginny şi imediat după ea un băiat blond, înalt şi slab, cu nasul cârn, pe care Harry îl recunoscu drept un membru al echipei de vâjthaţ a Astropufilor, iar la urmă Fred şi George Weasley, cu prietenul lor, Lee Jordan, toţi trei ţinând în braţe nişte pungi de hârtie mari, pline cu arti­cole cumpărate de la Zonko.

― Câţiva oameni? îi şopti Harry răguşit lui Hermione. Câţiva oameni?

― Da, păi, se pare că ideea a fost foarte populară, zise Hermione fericită. Ron, poţi să mai aduci nişte scaune?

Barmanul încremenise, în timp ce ştergea un pahar cu o cârpă atât de murdară, încât arăta de parcă nu ar fi fost spălată niciodată. Probabil că nu îşi mai văzuse niciodată hanul atât de plin.

― Bună, zise Fred, ajungând primul la bar şi numărân­du-şi repede tovarăşii, am vrea... douăzeci şi cinci de Beri­zero, vă rog.

Barmanul se uită urât la el o clipă, apoi, aruncând cârpa deoparte, enervat de parcă ar fi fost întrerupt dintr-o acţiune foarte importantă, începu să scoată de sub tejghea nişte Berizero pline de praf.

― Salut, zise Fred, împărţindu-le. Deschideţi buzunarele, nu am destui galbeni pentru toate...

Harry urmări amorţit cum cei din grupul mare şi gălăgios îşi luară berile de la Fred şi se căutară în buzunarele robelor după monede. Nu îşi imagina de ce veniseră toţi aceşti oameni, până când îi trecu prin minte îngrozitorul gând că era posibil să se aştepte la un fel de discurs, moment în care se întoarse către Hermione.

― Ce le-ai spus? spuse el pe o voce joasă. La ce se aşteaptă?

― Ţi-am zis, nu vor decât să audă ce ai de spus, zise Her­mione liniştitoare, însă Harry se uită în continuare atât de supărat la ea, încât adăugă grăbită: Încă nu trebuie să faci nimic, vorbesc eu cu ei mai întâi.

― Bună, Harry, zise Neville, zâmbind şi aşezându-se viza­vi de el.

Harry încercă să-i întoarcă zâmbetul, însă nu vorbi; avea gura extrem de uscată. Tocmai îi zâmbise Cho, care apoi luase loc în dreapta lui Ron. Prietena ei, care avea părul creţ, blond-roşcat, nu zâmbi, ci îi aruncă lui Harry o privire complet lipsită de încredere, care îi spuse că, dacă ar fi fost după ea, nici nu ar fi fost acolo.

Cei abia sosiţi se aşezară pe perechi sau câte trei în jurul lui Harry, Ron şi Hermione. Unii păreau destul de entuziasmaţi, alţii curioşi. Luna Lovegood privea în gol, ca în transă. După ce îşi luară toţi scaune, se făcu linişte. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Harry.

― Ăă... zise Hermione, cu un glas ceva mai subţire decât de obicei din cauza emoţiei. Păi... ăă... bună ziua.

Acum grupul îşi concentră atenţia asupra ei, deşi perechile de ochi tot reveneau asupra lui Harry la intervale regulate.

― Ei bine... ăă... ei bine, ştiţi de ce sunteţi aici. Ăă... păi, Harry s-a gândit... adică (Harry îi aruncase o privire tăioasă) eu m-am gândit că ar fi bine dacă cei care vor să înveţe Apărarea contra Magiei Negre... şi vreau să spun chiar să înveţe, ştiţi voi, nu prostiile pe care le face Umbridge cu noi... (vocea lui Hermione deveni brusc mult mai puternică şi mai încrezătoare)... pentru că nimeni nu ar putea să spună că aia este Apărare contra Magiei Negre... ("Aşa este", zise Anthony Goldstein şi Hermione păru încura­jată)... Păi, m-am gândit că ar fi bine dacă ne-am ocupa sin­guri de această problemă.

Făcu o pauză, se uită pieziş la Harry şi continuă:

― Şi prin asta vreau să spun că e bine să învăţăm să ne apărăm cum trebuie şi să lăsăm teoriile despre cum se fac vrăjile adevărate...

― Pun pariu că şi tu vrei să treci N.O.V.-ul de Apărare contra Magiei Negre, nu? spuse Michael Corner, care o privea cu atenţie.

― Sigur că da, zise Hermione imediat. Însă mai mult decât atât, vreau să fiu pregătită cum trebuie pentru apărare pentru că... pentru că...

Trase aer în piept şi încheie:

― Pentru că s-a întors Lordul Cap-de-Mort.

Reacţia fu imediată şi previzibilă. Prietena lui Cho ţipă şi vărsă Berezero pe ea; Terry Boot se cutremură involuntar; Padma Patil tremură, iar Neville scoase un icnet ciudat, pe care reuşi să-l transforme în tuse. Însă toţi se uitară fix, chiar entuziasmaţi, la Harry.

― Păi... cam acesta este planul, spuse Hermione. Dacă vreţi să vă alăturaţi nouă, trebuie să hotărâm unde vom...

― Unde este dovada că s-a întors Ştii-Tu-Cine? zise jucă­torul blond de la Astropufi pe un ton destul de agresiv.

― Păi, Dumbledore crede ― începu Hermione.

― Vrei să spui că Dumbledore îl crede pe el, spuse băiatul blond, făcând un semn cu capul spre Harry.

― Dar tu cine eşti? spuse Ron, pe un ton destul de grosolan.

― Zacharias Smith, spuse băiatul, şi cred că avem dreptul să ştim ce-l face să spună că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine.

― Ştii, zise Hermione, intervenind repede, de fapt nu ăsta este motivul acestei întâlniri...

― Este în ordine, Hermione, spuse Harry.

Tocmai îşi dăduse seama de ce veniseră atâţia oameni. S-ar fi aşteptat ca Hermione să fi intuit asta. Unii dintre ei ― poate chiar majoritatea ― veniseră sperând să audă povestea lui Harry chiar de la sursă.

― Ce mă face să spun că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine? repetă el, privindu-i pe Zacharias drept în ochi. L-am văzut. Dar Dumbledore a spus întregii şcoli ce s-a întâmplat anul trecut şi, dacă nu l-ai crezut pe el, nu o să mă crezi nici pe mine, iar eu nu am de gând să-mi pierd după-amiaza făcând mun­că de convingere.

Tot grupul parcă îşi ţinuse respiraţia cât timp vorbise Harry. Acesta avea impresia că până şi barmanul asculta. Ştergea acelaşi pahar cu cârpa aia jegoasă, mai degrabă mur­dărindu-l.

Zacharias spuse scurt:

― Tot ce ne-a zis Dumbledore anul trecut a fost că Cedric Diggory a fost omorât de Ştiţi-Voi-Cine şi că tu i-ai adus trupul neînsufleţit înapoi la Hogwarts. Nu ne-a dat detalii, nu ne-a spus exact cum a fost ucis Diggory, cred că am vrea să ştim cu toţii...

― Dacă ai venit să afli cum este când ucide Cap-de-Mort pe cineva, nu te pot ajuta, zise Harry.

Începea să-şi piardă cumpătul, care oricum era greu de stăpânit în ultimele zile. Nu îşi luă ochii de pe chipul agresiv al lui Zacharias Smith şi se hotărî să nu se uite la Cho.

― Nu vreau să vorbesc despre Cedric Diggory, bine? Aşa că, dacă aţi venit pentru asta, puteţi foarte bine să plecaţi.

Aruncă o privire supărată spre Hermione. Simţea că totul era din vina ei; hotărâse să-l prezinte ca pe un fel de ciudăţenie şi desigur că veniseră toţi ca să vadă exact cât de stranie îi era povestea. Însă nici unul dintre ei nu se ridică, nici măcar Zacharias Smith, deşi continuă să îl privească fix pe Harry.

― Bun, spuse Hermione, având iar vocea puţin mai sub­ţire. Deci... după cum vă spuneam... dacă vreţi să învăţaţi să vă apăraţi, atunci trebuie să stabilim cum o să facem, cât de des o să ne întâlnim şi unde o să...

― Este adevărat, o întrerupse fata cu coada lungă, împletită pe spate, uitându-se la Harry, că poţi să creezi un Patronus?

La auzul acestor cuvinte, grupul fu cuprins de un zumzet de interes.

― Da, spuse Harry precaut.

― Un Patronus concret?

Propoziţia declanşă ceva în amintirile lui Harry.

― Ăă... o cunoşti cumva pe doamna Bones? întrebă el.

Fata zâmbi.

― Este mătuşa mea, spuse ea. Mă numesc Susan Bones. Mi-a vorbit de audierea ta. Deci... este adevărat? Creezi un Patronus în formă de cerb?

― Da, spuse Harry.

― Harry, pe onoarea mea! zise Lee, profund impresionat. N-am ştiut asta niciodată!

― Mama i-a zis lui Ron să nu le zică altora, spuse Fred, zâmbindu-i lui Harry. A spus că oricum atrăgeai destulă atenţie.

― Şi a avut dreptate, murmură Harry, iar câţiva râseră. Vrăjitoarea drapată, care stătea singură, se mişcă foarte puţin în scaun.

― Şi ai omorât vasiliscul cu sabia aia din biroul lui Dumbledore? întrebă Terry Boot. Asta mi-a zis unul dintre portrete când am fost acolo anul trecut...

― Ăă... da, aşa este, zise Harry.

Justin Finch-Fletchley fluieră; fraţii Creevey schimbară nişte priviri copleşite de admiraţie amestecată cu groază, iar Lavender Brown scoase un "Uau!" încet. Acum Harry simţea o uşoară căldură în jurul gulerului; se uita hotărât oriunde, numai la Cho nu.

― Şi în primul an, spuse Neville întregului grup, a salvat Piatra Filologică...

― Filozofală, şopti Hermione.

― Da, mă rog... de Ştiţi-Voi-Cine, încheie Neville.

Ochii lui Hannah Abbott erau la fel de rotunzi ca nişte galioni.

― Ca să nu mai vorbim, zise Cho (ochii lui Harry zburară brusc către ea; fata se uita la el, zâmbind, iar el simţi un nod în gât), de toate probele pe care a trebuit să le treacă în Turnirul Trivrăjitor de anul trecut... când a înfruntat dra­goni, oameni ai mării, păianjenul şi multe altele...

În jurul mesei se auzi un murmur de încuviinţare impre­sionată. Stomacul lui Harry se făcuse ghem. Încerca să îşi aranjeze faţa astfel încât să nu pară prea mulţumit de sine. Faptul că Cho tocmai îl lăudase făcea să îi fie mult, mult mai greu să spună ce îşi jurase că avea să le spună.

― Fiţi atenţi, zise el, şi toată lumea tăcu imediat, nu... nu vreau să pară că fac pe modestul sau ceva de genul ăsta, dar... am primit mult ajutor cu toate astea...

― Cu dragonul în nici un caz, spuse Michael Corner ime­diat. A fost o demonstraţie de zbor cu totul specială...

― Da, mă rog... spuse Harry, simţind că ar fi fost o prostie să îl contrazică.

― Şi nimeni nu te-a ajutat să scapi de Dementorii ăia astă-vară, zise Susan Bones.

― Nu, zise Harry, nu, bine, ştiu că am făcut şi mici chestii fără ajutor, însă ce vreau să vă spun este că...

― Încerci să te fofilezi ca o nevăstuică şi să nu ne arăţi cum se fac toate astea? zise Zacharias Smith.

― Ştii ceva, spuse Ron tare, înainte ca Harry să vorbească, ce-ar fi să taci din gură?

Poate că Ron fusese foarte afectat mai ales de cuvântul "nevăstuică". În orice caz, acum îl privea pe Zacharias de parcă tot ce îşi dorea era să-l bată. Zacharias roşi.

― Păi, am venit toţi ca să învăţăm şi acum zice că nu poate să facă nimic din toate astea, spuse el.

― Nu a spus asta, se răsti Fred.

― Vrei să-ţi scoatem noi dopurile din urechi? întrebă George, dând la iveală un instrument lung de metal cu un aspect letal din una dintre pungile de la magazinul lui Zonko.

― Sau de fapt din oricare altă parte a corpului; nu avem preferinţe pentru locul în care înfigem chestia asta, zise Fred.

― Da, mă rog, zise Hermione repede, să trecem peste... Ideea este următoarea, suntem toţi de acord că vrem să luăm lecţii de la Harry?

Se iscă un murmur general de încuviinţare. Zacharias îşi încrucişă braţele şi nu zise nimic, dar poate că din cauză că era prea ocupat să urmărească instrumentul din mâna lui Fred.

― Bine, spuse Hermione, părând uşurată că se stabilise ceva. Ei bine, atunci următoarea întrebare este cât de des să ne întâlnim. Sinceră să fiu, nu cred că are sens să ne vedem mai rar de o dată pe săptămână...

― Stai puţin, zise Angelina, trebuie să avem grijă să nu pice în aceeaşi zi cu antrenamentele noastre de vâjthaţ.

― Nu, zise Cho, nici cu ale noastre.

― Nici cu ale noastre, adăugă Zacharias Smith.

― Sunt sigură că putem să găsim o seară care să ne con­vină tuturor, zise Hermione puţin nerăbdătoare, dar să ştiţi, este foarte de important, este vorba despre felul cum ne apărăm de Devoratorii lui C-Cap-de-Mort...

― Bine zis! strigă Ernie Macmillan, la care Harry se aştep­tase deja să vorbească mai mult. Eu, unul, cred că este extrem de important, poate chiar mai important decât tot ce facem anul ăsta, chiar dacă se apropie N.O.V.-urile!

Se uită în jur semeţ, de parcă ar fi aşteptat ca unu să strige "Ba nu!" Văzând ca nu vorbeşte nimeni, continuă:

― Eu, unul, nu înţeleg de ce ne-a băgat Ministerul pe gât o profesoară atât de inutilă în această perioadă vitală. Evident, nu vor să admită întoarcerea Ştiţi-Voi-Cui, dar să ne pună o profesoară care face totul ca să ne împiedice să folosim vrăjile de apărare...

― Credem că motivul pentru care Umbridge nu vrea să fim pregătiţi la Apărarea contra Magiei Negre, zise Hermi­one, este că... crede, în nebunia ei, că Dumbledore i-ar folosi pe elevii şcolii ca pe un fel de armată personală. Cre­de că ne-ar mobiliza împotriva Ministerului.

Aproape toată lumea păru uluită la auzul acestor cuvinte; toată lumea, în afară de Luna Lovegood, care zise tare:

― Păi, este logic. Până la urmă, şi Cornelius Fudge are propria sa armată.

― Poftim? zise Harry, complet dat peste cap de această ultimă informaţie surprinzătoare.

― Da, are o armată de Heliopaţi, zise Luna cu solemni­tate.

― Nu este adevărat, se răsti Hermione.

― Ba da, spuse Luna.

― Ce sunt Heliopaţii? întrebă Neville, părând complet derutat.

― Sunt spirite de foc, zise Luna, căscându-şi ochii exof­talmici, astfel încât arăta mai nebună ca niciodată. Nişte creaturi mari, înalte, în flăcări, care galopează prin lume pârjolind tot ce le iese în...

― Nu există, Neville, zise Hermione caustic.

― O, ba da! spuse Luna supărată.

― Există, dar care este dovada? se răsti Hermione.

― Sunt o grămadă de relatări ale martorilor oculari. Doar pentru că tu eşti atât de îngustă la minte încât trebuie să ţi se dea mură în gură înainte să poţi să...

― Hm, hm, zise Ginny, imitând-o atât de bine pe profe­soara Umbridge, încât câţiva elevi se uitară în jur speriaţi şi apoi râseră. Parcă încercam să hotărâm cât de des o să ne întâlnim pentru lecţiile de apărare, nu?

― Da, spuse Hermione imediat, da, aşa este, ai completă dreptate, Ginny.

― Păi, o dată pe săptămână e bine, zise Lee Jordan.

― Atâta timp cât... Începu Angelina.

― Da, da, n-am uitat de vâjthaţ, spuse Hermione pe un ton încordat. Păi, mai trebuie să decidem unde o să ne întâlnim...

Asta era ceva mai dificil; tot grupul tăcu.

― La bibliotecă? sugeră Katie Bell câteva clipe mai târziu.

― Nu-mi imaginez că doamna Pince o să fie tocmai încân­tată când o să aruncăm blesteme în bibliotecă, zise Harry.

― Poate într-o clasă goală? zise Dean.

― Da, spuse Ron, McGonagall ar putea să ne lase să ne întâlnim în clasa ei, aşa a făcut când s-a antrenat Harry pen­tru Turnir.

Însă Harry era destul de sigur că McGonagall nu ar fi fost la fel de amabilă şi de data aceasta. În ciuda celor spuse de Hermione despre cum erau acceptate cercurile de studiu şi de teme şcolare, avea un puternic presentiment că acesta ar fi fost considerat mult mai dăunător decât celelalte.

― Da, atunci o să încercăm să găsim un loc, zise Hermione. O să vă trimitem tuturor un mesaj când o să ştim ora şi locul primei noastre întâlniri.

Cotrobăi prin geantă, scoase un pergament şi o pană, iar apoi ezită, ca şi când şi-ar fi făcut curaj să zică ceva.

― Cred... cred că toată lumea ar trebui să îşi scrie numele, ca să ştim cine a fost aici. Însă de asemenea cred că ar tre­bui să cădem cu toţii de acord că nu o să ne apucăm să strigăm în gura mare ce facem. Dacă semnaţi, sunteţi de acord să nu îi spuneţi nici lui Umbridge, nici altcuiva ce punem la cale.

Fred întinse mâna după pergament şi semnă vesel, însă Harry observă imediat că mai mulţi dintre cei prezenţi nu păreau tocmai încântaţi de perspectiva de a-şi trece numele pe listă.

― Ăă... zise Zacharias rar, în timp ce refuza pergamentul pe care încerca să i-l dea George, păi... sunt sigur că o să-mi spună Ernie când este întâlnirea.

Însă Ernie părea şi el să ezite. Hermione îl privi, ridicân­du-şi sprâncenele.

― Eu... păi, suntem totuşi Perfecţi, izbucni Ernie. Şi dacă ar fi găsită lista asta... Vreau să spun că... şi tu ai zis, dacă află Umbridge...

― Ai spus că acest grup e mai important lucru pe care-l faci anul ăsta, îi reaminti Harry.

― Eu ― da, zise Ernie, da, chiar cred asta, doar că...

― Ernie, tu chiar crezi că aş lăsa lista la vedere? zise Her­mione, făcând încă o încercare.

― Nu. Nu, sigur că nu, zise Ernie, părând ceva mai puţin neliniştit, ăă... da, sigur, semnez.

Nimeni nu mai avu nici o obiecţie după Ernie, deşi Harry o văzu pe prietena lui Cho aruncându-i o privire plină de re­proş înainte să îşi scrie numele. După ce semnă şi ultima per­soană ― Zacharias ― Hermione luă pergamentul şi îl puse cu grijă în ghiozdan. Acum, în cadrul grupului plutea un senti­ment ciudat. Era ca şi când ar fi semnat un fel de contract.

― Păi, trece timpul, zise Fred vioi, ridicându-se. George, Lee şi cu mine avem de achiziţionat nişte lucruri de natură delicată, ne vedem mai târziu.

Ceilalţi din grup plecară şi ei, câte doi sau câte trei.

Lui Cho îi luă ceva mai mult timp decât în mod normal să îşi închidă geanta înainte să plece, cu coama de păr negru şi lung alunecându-i în faţă şi ascunzându-i chipul, dar pri­etena ei stătea alături, cu braţele încrucişate şi plescăind, aşa că Cho nu avu de ales şi trebui să plece cu ea. În timp ce prietena ei o împingea dincolo de uşă, Cho se uită înapoi şi îi făcu cu mâna lui Harry.

― Ei bine, cred că a fost în regulă, zise Hermione fericită, când ea, Harry şi Ron ieşiră din "Capul de mistreţ" în lumina orbitoare de afară.

Harry şi Ron aveau în mână sticlele de Berezero.

― Tipul ăla, Zacharias, este un idiot, spuse Ron, uitându-se urât la silueta lui Smith, care abia se distingea în depărtare.

― Nici mie nu prea îmi place de el, recunoscu Hermione, însă m-a auzit când vorbeam cu Ernie şi cu Hannah la masa Astropufilor şi părea foarte dornic să vină, ce puteam să-i spun? Dar de fapt, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine... adică, Michael Corner şi prietenii lui nu ar fi venit, dacă nu ar fi fost prietenul lui Ginny...

Ron, care îşi băuse ultimele picături din sticla sa de Berezero, se înecă şi îşi scuipă lichidul pe haine.

― Prietenul CUI? izbucni el exasperat, cu urechile semă­nându-i acum cu nişte fâşii de carne macră. Este prietena... sora mea iese cu... cum adică, Michael Corner?

― Păi, cred că de asta au venit el şi prietenii lui... mă rog, este evident că sunt interesaţi să înveţe să se apere, dar, dacă Ginny nu i-ar fi zis lui Michael ce se întâmplă...

― Când s-a... de când e... ?

― S-au întâlnit la balul de Crăciun şi sunt împreună de la sfârşitul anului trecut, zise Hermione calmă.

Ajunseseră pe strada principală, iar ea se opri în faţa magazinului "Penele lui Scrivenshaft", unde erau prezentate nişte frumoase pene de scris de fazan în vitrină.

― Hmm... nu mi-ar strica o pană nouă.

Intră în magazin. Harry şi Ron o urmară.

― Care din ei era Michael Corner? întrebă Ron furios.

― Cel brunet, spuse Hermione.

― Nu mi-a plăcut de el, spuse Ron imediat.

― Ce surpriză, spuse Hermione în şoaptă.

― Dar, zise Ron, ţinându-se după Hermione pe lângă un rând lung de pene în vase de aramă, credeam că lui Ginny îi plăcea de Harry!

Hermione se uită la el oarecum cu milă şi clătină din cap.

― Lui Ginny i-a plăcut de Harry, dar a renunţat la el cu luni în urmă. Nu că n-ar ţine la tine, desigur, adăugă ea amabilă pentru Harry, în timp ce examina o pană lungă, negru cu auriu.

Harry, care încă se gândea la semnul pe care i-l făcuse Cho cu mâna la despărţire, nu considera subiectul acesta la fel de interesant ca Ron, care pur şi simplu tremura de indignare, însă îl făcu să-şi dea seama de ceva ce nu realizase până atunci.

― Deci, de asta a început să vorbească? o întrebă el pe Hermione. De obicei nu vorbea niciodată de faţă cu mine.

― Exact, zise Hermione. Da, cred că o să mi-o iau pe asta...

Se duse la tejghea şi plăti cincisprezece sicii şi doi cnuţi, cu Ron după ea.

― Ron, spuse ea cu severitate când se întoarse şi îl calcă, exact de asta nu ţi-a spus Ginny că se vede cu Michael, ştia că o să reacţionezi în halul ăsta. Pentru numele lui Dumne­zeu, nu mai insista.

― Ce vrei să spui? Cine, cum a reacţionat? Eu nu insist deloc...

Dar Ron continuă să bombăne în şoaptă pe tot drumul pe stradă.

Hermione îşi dădu ochii peste cap spre Harry şi apoi spuse în şoaptă, în timp ce Ron încă mormăia blesteme la adresa lui Michael Corner:

― Şi, apropo de Michael şi Ginny... cum e cu Cho şi cu tine?

― Ce vrei să spui? zise Harry repede.

Era ca şi când în interiorul lui s-ar fi strâns un cazan cu apă fierbinte; avea o senzaţie arzătoare, care îi făcea faţa să îl usture în aerul rece... Fusese atât de evident?

― Păi, zise Hermione, zâmbind uşor, pur şi simplu nu putea să-şi dezlipească ochii de pe tine, nu-i aşa?

Harry nu mai apreciase niciodată până atunci exact cât era de frumos la Hogsmeade.

CAPITOLUL XVII