Harry Potter şi Ordinul Phoenix

DECRETUL EDUCAŢIONAL NUMĂRUL DOUĂZECI ŞI PATRU
Harry se simţi mai fericit în restul sfârşitului de săp­tămână decât fusese tot semestrul. El şi Ron îşi petre­cură cea mai mare parte a zilei de duminică făcându-şi temele din urmă şi, deşi nu se putea spune că, era distrac­tiv, ultima explozie a soarelui de toamnă persistă, aşa că în loc să stea cocoşaţi la nişte mese în camera de zi, îşi luară de lucru afară şi se aşezară la umbra unui mesteacăn mare de pe marginea lacului. Hermione, care bineînţeles că era la zi cu toate temele, luă cu ea un nou ghem de lână şi îşi vrăji andrelele, astfel încât acestea se mişcau şi ţăcăneau sus­pendate în aer lângă ea, făcând alte pălării şi fulare.

Faptul că făceau ceva pentru a se opune lui Umbridge şi Ministerului, şi că era un membru cheie al răzvrătirii, îi dădea lui Harry un sentiment de imensă satisfacţie. Continua să retrăiască în minte întâlnirea de sâmbătă: toţi acei oameni care veniseră la el să-i înveţe Apărarea contra Magiei Negre... expresiile de pe feţele lor când auziseră de unele lucruri pe care le făcuse... şi Cho, care îl lăudase pen­tru cum se descurcase la Turnirul Trivrăjitor ― ştiind că toţi acei oameni nu îl considerau o ciudăţenie mincinoasă, ci o persoană demnă de admiraţie; fu atât de remontat, încât luni dimineaţă încă era vesel, în ciuda apropierii iminente a orelor care îi plăceau cel mai puţin.

El şi Ron coborâră din dormitor, discutând despre ideea Angelinei de a lucra la o manevră nouă, numită "agaţă-prinde-rostogoleşte", din timpul antrenamentului de vâjthaţ din ziua aceea, şi abia când ajunseră în mijlocul camerei de zi însorite observară elementul nou care atrăsese deja atenţia unui mic grup de persoane.

Pe avizierul Cercetaşilor fusese prins un anunţ mare; atât de mare, încât le acoperea pe toate celelalte ― lista cu cărţile de vânzare la mâna a doua, lista cu regulile şcolii, reamintite de Argus Filch, orarul de antrenamente al echipei de vâjthaţ, propunerile de schimb ale unor anumite poze din broscuţele de ciocolată cu altele, ultimul anunţ al fraţilor Weasley pentru experimente, datele sfârşiturilor de săp­tămână în Hogsmeade şi anunţurile de obiecte pierdute sau găsite. Noul anunţ era tipărit cu litere mari, negre, şi avea un sigiliu cu un aspect foarte oficial în partea de jos, lângă o semnătură îngrijită şi înflorată.

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR

DE LA HOGWARTS

Toate organizaţiile, societăţile, echipele, grupurile şi cluburile elevilor sunt din acest moment desfiinţate.
O organizaţie, societate, echipă, un grup sau un club este definit(ă) ca o întâlnire între trei sau mai mulţi elevi la inter­vale stabilite.
Permisiunea de reînfiinţare poate fi obţinută de la Marele Inchizitor.

(Doamna profesoară Umbridge).
Nu poate exista nici o organizaţie, societate, echipă, grup sau club fără ştiinţa şi aprobarea Marelui Inchizitor.
Orice elev dovedit că a format sau a făcut parte dintr-o orga­nizaţie, societate, echipă, grup sau club care nu a fost aprobat de Marele Inchizitor va fi exmatriculat.
Cele de sus sunt conforme Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Patru.
Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor
Harry şi Ron citiră anunţul peste capetele unor elevi neliniştiţi din anul doi.

― Asta înseamnă că o să desfiinţeze clubul nostru de Gobstones? îl întrebă unul din ei pe un prieten.

― Nu cred că o să aveţi probleme cu Gobstones, zise Ron sumbru, făcându-i pe elevul din anul doi să tresară. Însă nu cred că o să fim şi noi la fel de norocoşi, ce zici? îl întrebă el pe Harry, în timp ce cei din anul doi plecară grăbiţi.

Harry reciti anunţul. Fericirea care îl cuprinsese începând de sâmbătă dispăruse. Stomacul îi zvâcnea de supărare.

― Nu este o coincidenţă, spuse el, încleştându-şi pumnii. Ştie.

― Nu are cum, zise Ron imediat.

― În hanul acela au fost oameni care au tras cu urechea. Şi hai să recunoaştem, nu ştim în câţi dintre cei care au apărut putem avea încredere... oricare dintre ei ar fi putut să se ducă şi să-i spună lui Umbridge...

Şi el, care avusese impresia că îl credeau, că îl admirau...

― Zacharias Smith! zise Ron imediat, dându-şi cu pumnul în palmă. Sau... mi s-a părut că şi Michael Corner ăla avea o privire cam şmecheră...

― Mă întreb dacă a aflat Hermione, zise Harry, întorcân­du-se să se uite la uşa care ducea spre dormitoarele fetelor.

― Hai să mergem să-i spunem, zise Ron.

O luă la fugă, deschise uşa şi începu să urce scara în spirală. Ajunse la a şasea treaptă când se auzi un sunet răsunător ca un claxon şi treptele se topiră unele în altele, formând un tobogan de piatră lung şi uniform ca o rampă. Pentru o fracţiune de secundă, Ron încercă să fugă în continuare, dând energic din mâini ca o moară de vânt, însă apoi căzu pe spate şi alunecă extrem de repede pe toboganul nou-creat, oprin­du-se întins pe spate la picioarele lui Harry.

― Ăă... nu cred că avem voie în dormitoarele fetelor, spuse Harry, ridicându-l pe Ron în picioare şi încercând să nu râdă.

Două fete din anul patru alunecară vesele în viteză pe toboganul de piatră.

― Ooo, cine a încercat să urce? chicotiră ele fericite, ridicându-se dintr-o săritură şi privindu-i cercetător pe Harry şi Ron.

― Eu, zise Ron, care era încă destul de răvăşit. Nu mi-am dat seama că o să se întâmple aşa ceva. Este nedrept! adăugă el către Harry, în timp ce fetele ieşeau pe gaura tabloului, chicotind în continuare cu poftă. Hermione are voie în dor­mitorul nostru, atunci noi de ce nu...?

― Păi, este o regulă de modă veche, spuse Hermione, care tocmai alunecase frumos în faţa lor pe un covor şi acum se ridica, însă în Hogwarts: o istorie scrie că fondatorii au crezut că fetele erau mai de încredere decât băieţii. Oricum, de ce ai vrut să urci?

― Ca să te văd... uite! zise Ron, trăgând-o spre avizier.

Ochii lui Hermione parcurseră repede anunţul. Expresia de pe chipul ei deveni de piatră.

― Trebuie să-i fi zis cineva! spuse Ron mânios.

― Nu se poate, zise Hermione pe o voce joasă.

― Eşti tare naivă, zise Ron, crezi că doar pentru că tu eşti cinstită şi demnă de încredere...

― Nu, nu se poate, pentru că, am aruncat un blestem pe bucata de pergament pe care am semnat-o cu toţii, zise Hermione sumbru. Crede-mă, dacă s-a apucat cineva şi i-a zis lui Umbridge, o să ştim exact cine a fost şi o să-i pară foarte rău.

― Ce o să păţească? zise Ron entuziasmat.

― Păi, spuse Hermione, hai să zicem că, pe lângă ce or să aibă ei, acneea lui Eloise Midgeon o să pară nişte pistrui drăguţi. Hai să mergem la micul dejun şi să vedem ce zic ceilalţi... Oare a fost afişat în toate casele?

Imediat cum intrară în Marea Sală îşi dădură seama că anunţul lui Umbridge nu apăruse doar în Turnul Cerceta­şilor. În sală era o gălăgie de o intensitate stranie şi o miş­care mai energică decât de obicei, în timp ce oamenii se aşe­zau şi se ridicau de la mese, discutând despre ce citiseră. Harry, Ron şi Hermione abia luaseră loc, când Neville, Dean, Fred, George şi Ginny se aruncară asupra lor.

― Aţi văzut?

― Credeţi că ştie?

― Ce o să facem?

Toţi îl priviră pe Harry. Acesta se uită în jur, ca să fie sigur că nu era nici un profesor prin apropiere.

― O s-o facem oricum, bineînţeles, spuse el încet.

― Ştiam eu că asta o să zici, spuse George, zâmbind şi bătându-i pe umăr pe Harry.

― Şi Perfecţii? zise Fred, uitându-se întrebător la Ron şi Hermione.

― Sigur că da, spuse Hermione calmă.

― Uitaţi, vin Ernie şi Hannah Abbot, zise Ron, uitându-se peste umăr. Plus tipii ăia de la Ochi-de-Şoim şi Smith... şi n-are nimeni acnee.

Hermione păru alarmată.

― Lasă acneea, idioţii nu pot să vină aici acum, ar părea extrem de suspect ― staţi jos! le spuse ea cu fermitate lui Ernie şi Hannah, făcându-le semn disperată să se întoarcă la masa Astropufilor. Mai târziu! Vorbim ― mai ― târziu!

― Mă duc să-i spun lui Michael, zise Ginny nerăbdătoare, ridicându-se grăbită, ce prost, zău aşa...

Se îndreptă repede către masa Ochilor-De-Şoim, iar Harry se uită după ea. Cho nu stătea foarte departe, vorbea cu prietena ei cu părul creţ, pe care o adusese cu ea la "Capul de mistreţ". Oare avea să se sperie de Umbridge şi să nu mai vină la întâlniri?

Însă repercusiunile complete ale anunţului nu se făcură simţite până când fură pe punctul să iasă din Marea Sală şi să se ducă la Istoria Magiei.

― Harry! Ron!

Era Angelina, care se apropia în grabă, părând disperată.

― Este în ordine, spuse Harry încet, când ea ajunse destul de aproape ca să-l audă. Tot o să...

― Îţi dai seama că asta include şi vâjthaţul? spuse Ange­lina peste el. Trebuie să mergem şi să-i cerem voie să reîn­fiinţăm echipa Cercetaşilor!

― Poftim? zise Harry.

― Nu se poate, spuse Ron, îngrozit.

― Aţi citit anunţul, menţionează şi echipele! Aşa că, Harry, fii atent... Îţi spun pentru ultima oară... te rog, te rog să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge din nou, sau s-ar putea să nu ne mai lase să jucăm!

― Bine, bine, zise Harry, dat fiind că Angelina arăta de parcă mai avea puţin şi plângea. Nu-ţi face griji, o să fiu cuminte...

― Pun pariu că Umbridge e la Istoria Magiei, spuse Ron sumbru, când porniră către cursul lui Binns. Încă nu a venit în inspecţie la Binns... Pariez pe cât vreţi că-i acolo...

Însă se înşelase; singurul profesor prezent când intrară era profesorul Binns, plutind la câţiva centimetri deasupra scaunului, ca de obicei, şi pregătindu-se să îşi continue zumzăi­tul monoton despre războaiele uriaşilor. În ziua aceea, Harry nici măcar nu încercă să fie atent la ce spunea; mâzgăli la întâmplare pe pergament ignorând coatele şi privirile mustră­toare ale lui Hermione, până când o lovitură în coaste deosebit de dureroasă îl făcu să-şi ridice privirea supărat.

― Ce e?

Ea arătă spre fereastră. Harry se uită în jur. Hedwig era aşezată pe pervazul îngust, privindu-i prin geamul gros, cu o scrisoare legată de picior. Harry nu înţelegea; tocmai fuse­seră la micul dejun, de ce Dumnezeu nu îi dăduse scrisoarea atunci, ca de obicei? Mulţi dintre ceilalţi colegi ai săi arătau şi ei cu degetul spre Hedwig.

― Ah, întotdeauna mi-a plăcut bufniţa asta, este tare frumoasă, o auzi Harry pe Lavender şoptindu-i lui Parvati.

Se uită la profesorul Binns, care îşi citea în continuare notiţele, la fel de senin şi fără să ştie că elevii erau chiar mai puţin atenţi decât de obicei. Harry se ridică în tăcere de pe scaun, se ghemui şi se duse grăbit de-a lungul şirului până la fereastră, unde împinse zăvorul şi o deschise foarte încet.

Se aşteptase ca Hedwig să întindă piciorul, pentru ca el să poată lua scrisoarea, şi apoi să zboare către culcuşul bufniţelor, însă în clipa în care deschise fereastra destul de larg, ea intră repede, ciripind a jale. Harry închise fereastra, aruncându-i o privire neliniştită profesorului Binns, se lăsă iar în jos şi se întoarse repede la locul lui, cu Hedwig pe umăr. Se aşeză, o luă pe Hedwig în poală şi dădu să desfacă scrisoarea pe care o avea legată de picior.

Abia atunci îşi dădu seama că penele lui Hedwig erau zbârlite într-un mod ciudat; unele erau curbate în direcţia greşită, iar o aripă stătea într-un unghi nefiresc.

― E rănită! şopti Harry, coborându-şi capul deasupra ei. Hermione şi Ron se aplecară spre el, Hermione chiar îşi puse pana deoparte.

― Uite... a păţit ceva la aripă...

Hedwig tremura; când Harry încercă să îi atingă aripa, tresări puţin, înfoindu-se de parcă s-ar fi umflat, şi îl privi cu reproş.

― Domnule profesor Binns, zise Harry tare, şi toţi cei din clasă se întoarseră să se uite la el. Nu mă simt bine.

Profesorul Binns îşi ridică privirea de pe notiţe, părând uimit, ca întotdeauna, să descopere camera din faţa lui plină de elevi.

― Nu te simţi bine? repetă el nesigur.

― Câtuşi de puţin, spuse Harry hotărât, ridicându-se în picioare, cu Hedwig ascunsă la spate. Cred că trebuie să mă duc în aripa spitalului.

― Da, zise profesorul Binns, evident nedumerit. Da... da, aripa spitalului... bine, du-te, Perkins...

După ce ieşi din clasă, Harry o puse pe Hedwig înapoi pe umăr şi străbătu repede holul, oprindu-se ca să se gândească doar când ajunse departe de uşa lui Binns. Prima persoană la care s-ar fi gândit să o vindece pe Hedwig ar fi fost Hagrid, desigur; însă, având în vedere că habar nu avea unde era Hagrid, nu îi mai rămânea decât să o găsească pe profesoara Grubbly-Plank şi să spere că îl va ajuta.

Se uită pe fereastră la terenul bătut de vijelie şi pustiu. Nu era nici urmă de ea pe lângă coliba lui Hagrid; dacă nu preda, probabil că era în cancelarie. Începu să coboare scările, cu Hedwig ciripind slăbită, în timp ce i se balansa pe umăr.

Uşa cancelariei era flancată de două himere. Când Harry se apropie, una dintre ele cârâi:

― Ar trebui să fii la ore, tipule.

― Este o urgenţă, zise Harry scurt.

― Oooo, o urgenţă, da? spuse cealaltă himeră pe o voce subţire. Păi, asta ne-a lăsat fără replică, nu?

Harry bătu la uşă. Auzi paşi, apoi uşa se deschise şi el se trezi faţă-n faţă cu profesoara McGonagall.

― Doar nu ai primit o altă detenţie! zise ea imediat, cu lentilele dreptunghiulare scânteindu-i ameninţător.

― Nu, doamnă profesoară! zise Harry grăbit.

― Atunci, de ce nu eşti la ore?

― Se pare că este o urgenţă, zise mieros a doua himeră.

― O caut pe doamna profesoară Grubbly-Plank, îi explică Harry. Este vorba de bufniţa mea, este rănită.

― Bufniţă rănită, ai zis?

Profesoara Grubbly-Plank apăru lângă umărul profe­soarei McGonagall, fumând pipă şi ţinând în mână un exemplar din Profetul zilei.

― Da, spuse Harry, ridicând-o pe Hedwig cu grijă de pe umăr, a apărut după celelalte bufniţe de la poşta de dimi­neaţă şi are ceva la aripă, uitaţi...

Profesoara Grubbly-Plank strânse pipa cu hotărâre între dinţi şi o luă pe Hedwig de la Harry, în timp ce profesoara McGonagall o urmărea.

― Hmm, zise profesoara Grubbly-Plank, mişcându-i-se puţin pipa în timp ce vorbea. Se pare că a atacat-o cineva. Însă nu-mi dau seama ce ar fi putut să fie. Thestralii atacă uneori şi păsări, desigur, însă Hagrid i-a dresat foarte bine pe Thestralii de la Hogwarts să nu se atingă de bufniţe.

Harry nu ştia şi nici nu îi păsa ce erau Thestralii; nu vroia să ştie decât că Hedwig avea să se facă bine. Profesoara McGonagall, însă, se uită tăios la Harry şi zise:

― Potter, ştii cât a călătorit bufniţa aceasta?

― Ăă, spuse Harry. Vine de la Londra, cred.

Îi întâlni privirea pentru o clipă şi ştiu, după modul în care i se uniră sprâncenele la mijloc, că înţelesese că "Lon­dra" însemna " Casa Cumplită, numărul doisprezece."

Profesoara Grubbly-Plank scoase un monoclu dintr-un buzunar interior al robei şi şi-l puse la ochi, pentru a exa­mina îndeaproape aripa lui Hedwig.

― Cred că aş putea rezolva problema dacă o laşi la mine, Potter, zise ea.

― În orice caz, nu are voie să zboare la distanţe mari timp de câteva zile.

― Ăă... sigur... mulţumesc, zise Harry, exact când sună de ieşire.

― Pentru puţin, spuse profesoara Grubbly-Plank pe un ton aspru, întorcându-se în cancelarie.

― Stai puţin, Wilhelmina! zise profesoara McGonagall. Scrisoarea lui Potter!

― A, da! spuse Harry, care uitase pentru o clipă de perga­mentul legat de piciorul lui Hedwig.

Profesoara Grubbly-Plank i-l dădu şi apoi dispăru în can­celarie ţinând-o în braţe Hedwig, care se uita la Harry de parcă nu îi venea să creadă că o dădea aşa. Simţindu-se puţin vinovat, acesta vru să plece, dar profesoara McGo­nagall îl chemă înapoi.

― Potter!

― Da, doamnă profesoară McGonagall?

Se uită într-o parte şi în alta a holului; veneau elevi din ambele părţi.

― Ţine minte, zise ea încet grăbită, cu ochii pe sulul de per­gament din mâna lui, că liniile de comunicaţie spre şi dinspre Hogwarts ar putea fi urmărite, da?

― Eu... spuse Harry, dar şuvoiul de elevi care curgea de-a lungul holului aproape că îl ajunsese din urmă.

Profesoara McGonagall îi făcu un mic semn cu capul şi se întoarse în cancelarie, lăsându-l acolo pe Harry, care fu luat de curent şi dus în curte. Îi zări pe Ron şi pe Hermione stând deja adăpostiţi într-un colţ, cu gulerele ridicate împotriva vân­tului. Harry desfăcu sulul, în timp ce se îndrepta grăbit spre ei, şi descoperi cinci cuvinte scrise de Sirius: