Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Azi, acelaşi loc, aceeaşi oră.

― Hedwig e bine? întrebă Hermione neliniştită, în clipa când Harry ajunse destul de aproape ca să o audă.

― Unde ai dus-o? întrebă Ron.

― La Grubbly-Plank, zise Harry. Şi m-am întâlnit cu Mc­Gonagall... Fiţi atenţi...

Şi le povesti ce spusese profesoara McGonagall. Spre ui­mirea lui, nici unul dintre ei nu păru şocat. Din contră, schimbară nişte priviri pline de înţeles.

― Ce e? spuse Harry, uitându-se când la Ron, când la Hermione.

― Păi, tocmai îi ziceam lui Ron... dacă a încercat cineva să o intercepteze pe Hedwig? Adică, până acum nu a mai fost rănită niciodată pe parcursul unui zbor, nu-i aşa?

― De fapt, de la cine este scrisoarea? întrebă Ron, luând mesajul de la Harry.

― De la Snuffles, spuse Harry încet.

― "Acelaşi loc, aceeaşi oră?" Se referă la focul din camera de zi?

― Evident, spuse Hermione, citind şi ea mesajul şi părând îngrijorată. Tot ce sper este că nu a mai citit-o şi altcineva...

― Însă era sigilată cum trebuie, zise Harry, încercând să se convingă în acelaşi timp şi pe el. Şi nimeni nu ar înţelege ce înseamnă, dacă nu ar şti că am mai vorbit cu el înainte, nu-i aşa?

― Nu ştiu, spuse Hermione neliniştită, aruncându-şi ghioz­danul pe umăr când sună iar clopoţelul, nu ar fi foarte greu să sigileze pergamentul la loc prin magie... Iar dacă este urmărită Reţeaua Zvrr... chiar nu pot să-mi dau seama cum am putea să-l avertizăm să nu vină fără să fim şi de data asta interceptaţi!

Coborâră treptele către celule târşâindu-şi picioarele către ora de Poţiuni şi cufundaţi în gânduri, însă când ajun­seră la capătul scărilor fură treziţi la realitate de vocea lui Draco Reacredinţă, care stătea chiar în faţa clasei lui Plesneală, fluturând o bucată de pergament cu aspect oficial şi vorbind mult mai tare decât era cazul, ca să-i poată auzi fiecare cuvânt.

― Da, Umbridge i-a dat echipei de vâjthaţ a Viperinilor permisiunea de a continua imediat să joace, m-am dus să vorbesc cu ea la prima oră. Nici n-a durat mult, adică, îl ştie foarte bine pe tata, el trece tot timpul pe la Minister... o să fie interesant să vedem dacă o să li se permită şi Cerce­taşilor să joace în continuare, nu-i aşa?

― Nu spuneţi nimic, îi imploră şoptit Hermione pe Harry şi Ron, care îl priveau pe Reacredinţă cu chipurile împie­trite şi pumnii încleştaţi. Asta vrea.

― Adică, spuse Reacredinţă, ridicând vocea încă puţin, cu ochii cenuşii scânteind răuvoitor spre Harry şi Ron, dacă este o problemă de influenţă la Minister, nu prea cred că au şan­se... Din câte zice tata, de ani de zile caută o scuză să-l conce­dieze pe Arthur Weasley... Iar cât despre Potter... tata spune că nu este decât o problemă de timp până când o să-l expe­dieze Ministerul la Sf. Mungo... se pare că au o secţie specială pentru cei cărora le-a fost zăpăcit creierul prin magie.

Reacredinţă făcu o mutră caraghioasă, cu maxilarul atârnân­du-i şi dând ochii peste cap. Crabbe şi Goyle scoaseră hohotele lor obişnuite de râs; Pansy Parkinson icni de bucurie.

Ceva se lovi cu putere de umărul lui Harry, dându-l la o parte. O fracţiune de secundă mai târziu, îşi dădu seama că era Neville, care tocmai trecuse furios pe lângă el, îndrep­tându-se direct spre Reacredinţă.

― Neville, nu!

Harry făcu un salt înainte şi îl prinse pe Neville de robă; Neville se luptă cu disperare, vânturându-şi pumnii şi încer­când cu orice preţ să ajungă la Reacredinţă, care păru extrem de şocat pentru o clipă.

― Ajută-mă! îi strigă Harry lui Ron, reuşind să treacă un braţ în jurul gâtului lui Neville şi să îl târască înapoi, departe de Viperini.

Crabbe şi Goyle îşi flexau muşchii braţelor, în timp ce se aşezau în faţa lui Reacredinţă, gata de luptă. Ron îl apucă pe Neville de mâini şi, împreună cu Harry, reuşi să-l aducă înapoi în rândul Cercetaşilor. Neville avea faţa roşie ca focul; strânsoarea lui Harry în jurul gâtului îl făcea greu de înţeles, însă reuşi să bâiguie nişte cuvinte.

― Nu... amuzant... nu mă... Mungo... Îi arăt... eu...

Uşa celulei se deschise. Plesneală apăru în prag. Ochii săi întunecaţi scrutară rândul Cercetaşilor până în dreptul lui Harry şi Ron, care se luptau cu Neville.

― Potter, Weasley, Poponeaţă, vă bateţi? vorbi Plesneală cu o voce rece, batjocoritoare. Zece puncte pierdute de Cercetaşi. Potter, dă-i drumul lui Poponeaţă, sau te paşte detenţia. Toată lumea, înăuntru.

Harry îi dădu drumul lui Neville, care rămase pe loc, gâfâind şi uitându-se urât la el.

― A trebuit să te opresc, zise Harry, ridicându-şi ghioz­danul. Crabbe şi Goyle te-ar fi făcut bucăţi.

Neville nu spuse nimic; îşi înşfăcă ghiozdanul şi intră supărat în celulă.

― Ce a fost asta, zise Ron rar, în timp ce îl urmau pe Neville, pentru numele lui Merlin?

Harry nu răspunse. Ştia exact de ce lui Neville îi era foarte greu să audă de oamenii care erau în spitalul Sf. Mungo din cauza unor afecţiuni magice la creier, însă îi jurase lui Dumbledore că nu va dezvălui nimănui secretul băiatului. Nici măcar Neville nu ştia că Harry era la curent.

Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor obişnuite din fundul clasei, îşi scoaseră pergamentele, penele şi exemplarele cărţii O sută de plante şi ciuperci magice. Cei din jurul lor vorbeau în şoaptă despre ce făcuse Neville, dar, când Plesneală închise uşa celulei cu un zgomot răsunător, toată lumea amuţi.

― Observaţi, zise Plesneală pe tonul său jos şi ironic, că astăzi avem un oaspete.

Făcu un semn către colţul întunecat al celulei şi Harry o văzu pe profesoara Umbridge stând acolo, cu clipboard-ul pe genunchi. Se uită pieziş la Ron şi Hermione, cu sprâncenele ridicate. Plesneală şi Umbridge, cei doi profesori pe care îi detesta cel mai mult. Îi era greu să se hotărască pe care dintre ei îşi dorea să-l vadă triumfând asupra celuilalt.

― Azi vom continua cu Soluţia Întăritoare. Veţi găsi ames­tecurile la fel cum le-aţi lăsat lecţia trecută; dacă au fost făcute corect, trebuie să se fi maturat bine în timpul week-end-ului. Aveţi instrucţiunile ― flutură iar bagheta ― pe tablă. Continuaţi.

Profesoara Umbridge petrecu prima jumătate de oră luând notiţe în colţul ei. Harry era foarte nerăbdător să o vadă punându-i întrebări lui Plesneală; atât de nerăbdător, încât deveni din nou neglijent cu poţiunea.

― Sânge de salamandră, Harry! gemu Hermione, apucân­du-l de încheietură ca să-l împiedice să adauge ingredientul greşit pentru a treia oară, nu suc de rodii!

― Da, spuse Harry vag, lăsând sticla jos şi continuând să se uite spre colţ.

Umbridge tocmai se ridicase.

― Ha, zise el încet, în timp ce ea se plimba printre două rânduri de mese către Plesneală, care era aplecat peste ceaunul lui Dean Thomas.

― Ei bine, elevii par să fie destul de avansaţi pentru nivelul lor, zise ea vioi din spatele lui Plesneală. Deşi nu sunt foarte sigură că este bine faptul că le predaţi o poţiune ca Soluţia Întăritoare. Cred că Ministerul ar prefera să fie eliminată din programă.

Plesneală se ridică încet şi se întoarse spre ea.

― Ia spuneţi... de cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă ea, cu pana pe clipboard.

― De paisprezece ani, răspunse Plesneală.

Avea o expresie impenetrabilă. Harry, privindu-i cu aten­ţie, mai puse câteva picături în poţiune; aceasta şuieră ame­ninţător şi se făcu din turcoaz portocalie.

― Aţi candidat întâi pentru postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre, dacă nu mă înşel? îl întrebă profe­soara Umbridge pe Plesneală.

― Da, spuse Plesneală încet.

― Însă aţi eşuat?

Plesneală strânse din buze.

― Evident.

Profesoara Umbridge mâzgăli ceva pe clipboard.

― Şi cred că aţi candidat în mai multe rânduri pentru pos­tul de la Apărarea contra Magiei Negre de când aţi devenit profesor în această şcoală, dacă nu mă înşel?

― Da, spuse Plesneală încet, abia mişcându-şi buzele şi părând foarte supărat.

― Bănuiţi cumva de ce Dumbledore a refuzat sistematic să vă numească în acest post? întrebă Umbridge.

― Vă sugerez să îl întrebaţi pe el, zise Plesneală repezit.

― O, aşa voi face, zise profesoara Umbridge cu un zâmbet dulce.

― Să înţeleg că este ceva important? întrebă Plesneală, cu ochii săi negri întredeschişi.

― O, da, zise profesoara Umbridge, da, Ministerul doreşte să înţeleagă... ăă... trecutul profesorilor până în cele mai mici detalii.

Se îndepărtă, se duse la Pansy Parkinson şi începu să îi pună întrebări despre orele de curs. Plesneală se uită la Harry şi pentru o clipă li se întâlniră privirile. Harry îşi coborî repede privirea spre poţiunea care acum se închega într-un mod îngrozitor şi emana un miros puternic de cauciuc ars.

― Iar nu primeşti note, Potter, spuse Plesneală cu răutate, golind ceaunul lui Harry cu o mişcare de baghetă. Îmi vei scrie un eseu despre compoziţia corectă a acestei poţiuni, arătând unde şi de ce ai greşit. Îl vei preda data viitoare, ai înţeles?

― Da, spuse Harry furios.

Plesneală le dăduse deja teme şi în seara aceea avea antre­nament de vâjthaţ; asta însemna alte nopţi nedormite. Habar n-avea cum de se trezise fericit în dimineaţa aceea. Acum nu simţea decât o dorinţă arzătoare ca ziua să se termine.

― Poate că nu mă duc la Previziuni despre Viitor, spuse el sumbru, în timp ce stăteau în curte după prânz, cu vântul mişcându-le poalele robelor şi borurile pălăriilor. O să mă pre­fac că sunt bolnav şi o să scriu eseul pentru Plesneală, ca să nu mai trebuiască să stau treaz aproape toată noaptea.

― Trebuie să te duci la Previziuni despre Viitor, zise Hermione cu severitate.

― Auzi cine vorbeşte, tu ai renunţat la Previziuni despre Viitor, o urăşti pe Trelawney! spuse Ron indignat.

― Nu o urăsc, spuse Hermione cu superioritate. Pur şi simplu cred că este o profesoară îngrozitoare şi că de fapt e o escroacă bătrână. Dar Harry a lipsit deja de la Istoria Magiei şi nu cred ar trebui să mai piardă încă o oră!

Era prea mult adevăr în aceste cuvinte pentru ca Harry să le poată ignora, aşa că jumătate de oră mai târziu se aşeză înconjurat de atmosfera fierbinte, prea parfumată din clasa de Previziuni despre Viitor, fiind supărat pe toată lumea. Profesoara Trelawney împărţea din nou exemplare ale Oracolului viselor. Harry se gândi că ar fi fost mult mai câşti­gat dacă ar fi scris eseul-pedeapsă pentru Plesneală în loc să fi stat acolo, încercând să găsească înţelesuri ascunse într-o grămadă de vise inventate.

Însă se părea că nu era singura persoană din clasa de la Previziuni despre Viitor care era prost dispusă. Profesoara Trelawney trânti un exemplar al Oracolului pe masă între Harry şi Ron şi se îndepărtă grăbită, cu gura pungă; azvârli următorul exemplar al Oracolului către Seamus şi Dean, ratând de puţin capul lui Seamus, şi-l aruncă pe ultimul spre pieptul lui Neville cu o forţă atât de mare că acesta alunecă de pe pernă.

― Ei bine, la treabă! zise profesoara Trelawney tare, cu o voce ascuţită şi oarecum isterică, ştiţi ce aveţi de făcut! Sau sunt o profesoară atât de slabă încât nu aţi învăţat până acum cum să deschideţi o carte?

Toată clasa o privi derutată, iar apoi elevii se uitară unii la alţii. Harry, însă, credea că ştia ce se întâmplase. În timp ce profesoara Trelawney se trântea la loc pe scaunul ei cu spătar înalt, cu ochii ei mari şi plini de lacrimi de supărare, se aplecă spre Ron şi îi şopti:

― Cred că a primit rezultatul inspecţiei.

― Doamnă profesoară? zise Parvati Patil pe o voce joasă (ea şi Lavender o admiraseră dintotdeauna pe profesoara Trelawney). Doamnă profesoară, s-a întâmplat... ăă... ceva?

― Dacă s-a întâmplat? strigă profesoara Trelawney cu o voce cutremurată de sentiment. Sigur că nu! Am fost jignită, desigur... au fost făcute insinuări împotriva mea... s-au for­mulat acuzaţii nefondate... dar nu, nu s-a întâmplat nimic, sigur că nu!

Trase aer în piept cutremurându-se şi nu se mai uită la Parvati, cu lacrimile de furie şiroindu-i pe sub ochelari.

― Nu spun nimic, se înecă ea, de cei şaisprezece ani de muncă pasionată... se pare că au trecut neobservaţi... Însă nu voi accepta să fiu insultată, nu, asta nu!

― Dar, doamnă profesoară, cine vă insultă? întrebă Parvati cu timiditate.

― Instituţia! spuse profesoara Trelawney, pe o voce joasă, dramatică şi tremurândă. Da, cei care au ochii prea întunecaţi de cotidian ca să vadă ce văd eu, să ştie ce ştiu eu... Desigur, noi clarvăzătorii am fost mereu temuţi, mereu persecutaţi... Este... vai... soarta noastră.

Înghiţi în sec, îşi şterse cu putere obrajii uzi cu un capăt al şalului, iar apoi îşi scoase din mânecă o mică batistă cu broderie şi îşi suflă nasul foarte tare, făcând un zgomot asemănător celui pe care îl făcea Peeves când scotea limba.

Ron râse ironic. Lavender îi aruncă o privire dezgustată.

― Doamnă profesoară, zise Parvati, vreţi să spuneţi că... are legătură cu doamna profesoară Umbridge...?

― Să nu îmi vorbeşti de femeia aceea! strigă profesoara Trelawney, ridicându-se brusc, zăngănindu-şi mărgelele şi aruncând săgeţi din spatele ochelarilor. Te rog frumos să lucrezi în continuare!

Îşi petrecu restul orei plimbându-se printre ei, cu lacri­mile încă prelingându-i-se de după ochelari şi murmurând în şoaptă ceea ce păreau să fie ameninţări.

― ... Puteţi să alegeţi să plecaţi... câtă lipsă de demnitate... perioadă de probă... mai vedem noi... cum îndrăzneşte...

― Tu şi Umbridge aveţi ceva în comun, îi spuse Harry încet lui Hermione când se reîntâlniră la ora de Apărare contra Magiei Negre. Este clar că şi ea crede că Trelawney este o escroacă bătrână... se pare că i-a dat o perioadă de probă.

În timp ce Harry vorbea, Umbridge intră în clasă, purtân­du-şi funda neagră de catifea şi o expresie de îngâmfare maximă.

― Bună ziua, elevi !

― Bună ziua, doamnă profesoară Umbridge, ziseră ei.

― Baghetele deoparte, vă rog.

Însă de data asta nu se auzi nici un zgomot de răspuns; nimeni nu se obosise să îşi scoată baghetele.

― Vă rog să daţi la pagina treizeci şi patru a cărţii Teoria magică defensivă şi să citiţi al treilea capitol, intitulat "Pledoarie pentru răspunsul neofensiv la atacurile magice". Nu este nevoie să...

― Vorbiţi, spuseră în acelaşi timp Harry, Ron şi Her­mione în şoaptă.
*
― Nici un antrenament de vâjthaţ, spuse Angelina pe un ton sec când Harry, Ron şi Hermione intrară în camera de zi după cina din seara aceea.

― Dar nu mi-am pierdut cumpătul! zise Harry îngrozit. Angelina, nu i-am zis nimic, îţi jur, nu am...

― Ştiu, ştiu, zise Angelina distrusă. Nu a spus decât că are nevoie să se gândească puţin.

― Să se gândească la ce? spuse Ron supărat. Viperinilor le-a dat aprobarea, nouă de ce ne-o refuză?

Însă Harry îşi imagina cât de mult îi plăcea lui Umbridge să-i ameninţe pe Cercetaşi cu interzicerea vâjthaţului şi la fel de uşor pricepea de ce nu vroia să renunţe prea curând la această armă contra lor.

― Păi, zise Hermione, gândeşte-te la partea bună... cel puţin acum ai timp să scrii eseul pentru Plesneală!

― Şi asta e partea bună, nu? se răsti Harry, în timp ce Ron o privea pe Hermione, nevenindu-i să creadă. Fără antrena­ment de vâjthaţ şi cu Poţiuni suplimentare?

Harry se prăbuşi într-un scaun, îşi scoase din ghiozdan eseul pentru Poţiuni fără prea multă tragere de inimă şi se apucă de lucru. Îi era foarte greu să se concentreze; chiar dacă ştia că Sirius nu avea să apară în foc decât mult mai târziu, nu putea să nu se uite în flăcări la fiecare câteva minute, doar ca să fie sigur. De asemenea, în cameră era extrem de mult zgomot: se părea că Fred şi George îşi per­fecţionaseră o parte din Cutiile de Gustări cu Surprize, iar acum o demonstrau pe rând în faţa unei mulţimi care îi aclama şi încuraja.

Mai întâi, Fred muşca din capătul portocaliu al unei cara­mele şi începea să vomite spectaculos într-o găleată pe care o aşezaseră în faţa lor. Apoi înghiţea cu greu capătul mov al caramelei, moment în care se oprea imediat din vomitat. Lee Jordan, care asista la demonstraţie, făcea să dispară voma la intervale regulate cu aceeaşi Vrajă de Dispariţie pe care o tot folosea Plesneală la poţiunile lui Harry.

Din cauza zgomotelor sistematice de vomitat, a urletelor şi a vocilor lui Fred şi George, care luau comenzi în avans de la ceilalţi, lui Harry îi era extraordinar de dificil să se concentreze asupra metodei corecte de a prepara Soluţia Întăritoare. Hermione nu îi era de nici un ajutor; sunetele mulţimii şi cele făcute de vărsătura care ajungea pe fundul găleţii lui Fred şi George erau marcate de pufniturile ei tari şi dezaprobatoare, ceea ce Harry descoperi că îi distrăgea şi mai mult atenţia.

― Păi, du-te şi opreşte-i! zise el enervat, după ce greşise pen­tru a patra oară cantitatea de pudră de gheare din griffon.

― Nu pot, tehnic vorbind, nu fac nimic greşit, spuse Her­mione printre dinţi. Au dreptul să mănânce chestiile alea sinistre şi nu pot să găsesc nici o regulă care să spună că idioţii ăştia nu au voie să le cumpere, dacă nu se dovedeşte că sunt periculoase. Şi se pare că nu sunt.

Ea, Harry şi Ron îl urmăriră pe George vărsând drept în găleată, înghiţind restul caramelei şi îndreptându-se cu un zâmbet larg şi cu braţele întinse pentru a culege aplauzele.

― Ştiţi, nu înţeleg de ce Fred şi George au luat doar trei N.O.V.-uri fiecare, spuse Harry, privindu-i pe Fred, George şi Lee cum strângeau galbeni de la mulţimea entuziasmată. Chiar ştiu ce fac.

― Ah, nu ştiu decât chestii care iau ochii şi asta nu folo­seşte la nimic, spuse Hermione cu dispreţ.

― Nu foloseşte la nimic? repetă Ron pe o voce încordată. Hermione, deja au câştigat aproape douăzeci şi şase de galioni.

Trecu mult până când se risipi mulţimea din jurul geme­nilor Weasley, apoi Fred, Lee şi George petrecură şi mai mult timp numărându-şi profiturile, aşa că trecuse deja cu mult de miezul nopţii când Harry, Ron şi Hermione rămaseră în sfârşit singuri în camera de zi. Într-un târziu, Fred închise uşa către dormitoarele băieţilor după el, zor­năind ostentativ o cutie cu galioni, iar Hermione se încrun­tă. Harry, care făcea foarte puţine progrese cu eseul pentru Poţiuni, se hotărî să renunţe în seara aceea. În timp ce el îşi strângea cărţile, Ron, care aţipise într-un fotoliu, scoase un mormăit şters, se trezi şi se uită ameţit în foc.

― Sirius! zise el.

Harry se întoarse imediat. Capul cu părul negru şi neîn­grijit al lui Sirius se ivise iar printre flăcări.

― Bună, zise el, zâmbind.

― Bună, spuseră Harry, Ron şi Hermione într-un glas, în­genunchind cu toţii pe covorul din faţa şemineului. Şmecherilă toarse tare şi se apropie de foc, încercând, în ciuda căldurii, să îşi apropie capul de cel al lui Sirius.

― Cum merge? spuse Sirius.

― Nu prea bine, spuse Harry, în timp ce Hermione îl trăgea pe Şmecherilă înapoi, ca să nu îşi ardă mustăţile. Ministerul a mai dat un decret, care spune că nu mai putem să avem echipe de vâjthaţ...

― Şi nici grupuri secrete de Apărare contra Magiei Negre? zise Sirius.

Urmă o scurtă pauză.

― Cum ai aflat de asta? întrebă Harry.

― Ar trebui să alegeţi cu mai mare grijă locul unde vă întâlniţi, spuse Sirius, zâmbind şi mai larg. "Capul de mis­treţ" credeţi că a fost potrivit?

― Păi, a fost mai bine decât la "Trei mături"! spuse Hermione apărându-se. Acolo e tot timpul plin de oameni...

― Ceea ce înseamnă că ar fi fost mai greu să fiţi auziţi, spuse Sirius. Mai ai multe de învăţat, Hermione.

― Cine ne-a auzit? întrebă Harry.

― Mundungus, desigur, spuse Sirius, şi îl pufni râsul când toţi părură derutaţi. Era vrăjitoarea ascunsă sub văl.

― Mundungus era? zise Harry, uluit. Ce căuta la "Capul de mistreţ?"

― Tu de ce crezi că s-a dus acolo? spuse Sirius nerăbdă­tor. Era cu ochii pe tine, bineînţeles.

― Încă sunt urmărit? întrebă Harry supărat.

― Da, spuse Sirius, şi e foarte bine, nu-i aşa, dacă primul lucru pe care îl faci în sfârşitul de săptămână liber este să organizezi un grup de apărare ilegal.

Însă nu părea nici supărat şi nici îngrijorat. Din contră, se uită la Harry cu deosebită mândrie.

― De ce s-a ascuns Dung de noi? întrebă Ron, părând de­zamăgit. Ne-ar fi plăcut să vorbim cu el.

― Nu mai are voie să mai calce pe la "Capul de mistreţ" de acum douăzeci de ani, spuse Sirius, iar barmanul ăla are o memorie foarte bună. Am pierdut Pelerina Invizibilă de rezervă a lui Moody când a fost arestat Sturgis, aşa că în ultimul timp Dung se tot îmbracă în vrăjitoare... mă rog... În primul rând, Ron... am jurat să-ţi transmit următorul mesaj de la mama ta.

― A, da? spuse Ron temător.

― A spus că pentru nimic în lume să nu faci parte dintr-un grup secret şi ilegal de Apărare contra Magiei Negre. A zis că sigur o să fii exmatriculat şi că îţi vei distruge viitorul. A zis că o să ai o grămadă de timp să înveţi cum să te aperi mai târziu şi că eşti prea tânăr ca să îţi faci griji pentru asta acum. De ase­menea (ochii lui Sirius se întoarseră spre ceilalţi doi), îi sfătu­ieşte pe Harry şi pe Hermione să nu continue cu acest grup, deşi acceptă că nu are nici o autoritate asupra lor, dar pur şi simplu îi imploră să nu uite că le vrea numai binele. V-ar fi scris toate astea, însă, dacă ar fi fost interceptată bufniţa, aţi fi avut mari probleme, şi n-a putut să vă spună ea însăşi pentru că este de gardă în noaptea asta.

― De gardă la ce? spuse Ron repede.

― Nu te priveşte, nişte chestii pentru Ordin, spuse Sirius. Aşa că trebuie să fac eu pe mesagerul şi să mă asigur că o să-i spuneţi că v-am transmis ce a spus, pentru că nu cred că are încredere în mine.

Urmă o altă pauză timp în care Şmecherilă, mieunând, încercă să atingă capul lui Sirius cu o lăbuţă, iar Ron îşi făcu de lucru cu o gaură din covorul din faţa şemineului.

― Deci, vrei să spun că nu o să mai fac parte din grupul de apărare? murmură el într-un târziu.

― Eu? Sigur că nu! spuse Sirius, părând surprins. Eu cred că este o idee excelentă!

― Da? zise Harry, crescându-i inima.

― Sigur că da! spuse Sirius. Crezi că tatăl tău şi cu mine ne-am fi supus şi am fi urmat ordinele unei cotoroanţe bătrâne ca Umbridge?

― Dar... semestrul trecut nu mi-ai spus decât să am grijă şi să nu risc nimic...

― Harry, anul trecut tot ce ştiam era că cineva din Hog­warts încerca să te omoare! spuse Sirius nerăbdător. Anul ăsta, ştim că există cineva din afara Şcolii Hogwarts care ar vrea să ne omoare pe toţi, aşa că mi se pare o idee foarte bună să învăţaţi să vă apăraţi singuri cum trebuie!

― Şi dacă suntem exmatriculaţi? întrebă Hermione, cu o expresie nelămurită pe chip.

― Hermione, toată chestia asta a fost ideea ta! spuse Harry, holbându-se la ea.

― Ştiu că a fost ideea mea. Dar vreau să ştiu ce crede Sirius, spuse ea, ridicând din umeri.

― Păi, mai bine exmatriculaţi şi capabili să vă apăraţi, decât să staţi în şcoală fără să aveţi habar de nimic, spuse Sirius.

― Aşa este, ziseră Harry şi Ron entuziasmaţi.

― Bun, spuse Sirius, cum organizaţi grupul ăsta? Unde vă întâlniţi?

― Păi, asta ar cam fi o problemă, zise Harry. Nu ştiu unde o să putem să mergem.

― Ce ziceţi de "Urlet în noapte"? sugeră Sirius.

― Da, asta e o idee bună! spuse Ron entuziasmat, dar Hermione scoase un sunet sceptic şi toţi trei se uitară la ea.

Sirius îşi întoarse capul cuprins de flăcări.

― Păi, Sirius, voi eraţi doar patru persoane care vă întâlneaţi în "Urlet în noapte" când eraţi la şcoală, zise Hermione. Puteaţi să vă transformaţi în animale şi presupun că, dacă aţi fi vrut, v-aţi fi putut înghesui cu toţii sub o singură Pelerină Invizibilă. Însă noi suntem douăzeci opt şi nici unul dintre noi nu este Animag, aşa că nu am avea nevoie de o Pelerină Invizibilă, ci mai degrabă de un Cort Invizibil...

― Ai dreptate, spuse Sirius, puţin dezumflat. Păi, sunt sigur că o să găsiţi voi ceva. Parcă era un loc de trecere destul de mare în spatele oglinzii mari de la etajul patru, acolo aţi putea avea destul loc ca să exersaţi blestemele.

― Fred şi George mi-au spus că este blocat, zise Harry, clătinând din cap. S-a surpat, sau ceva de genul ăsta.

― A... spuse Sirius, încruntându-se. Păi, o să mă mai gân­desc şi o vă spun data...

Se întrerupse. Chipul îi deveni deodată încordat, speriat. Se întoarse într-o parte, părând să se uite prin zidul gros de cărămidă al şemineului.

― Sirius? zise Harry neliniştit.

Dar acesta dispăruse. Harry se uită câteva clipe cu gura căscată la flăcări, apoi se întoarse spre Ron şi Hermione.

― De ce a... ?

Hermione scoase un icnet îngrozit şi fu în picioare dintr-o săritură, uitându-se în continuare la foc.

Printre flăcări apăruse o mână pipăind în jur, de parcă ar fi vrut să prindă ceva; o mână butucănoasă, cu degetele scurte, pline de inele urâte de modă veche.

Toţi trei o luară la fugă. Harry se uită înapoi din uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor. Mâna lui Umbridge încă făcea mişcări bruşte printre flăcări, de parcă ar fi ştiut exact unde fusese părul lui Sirius cu câteva secunde înainte şi ar fi fost hotărâtă să îl prindă.

CAPITOLUL XVIII