Harry Potter şi Ordinul Phoenix

ARMATA LUI DUMBLEDORE
― Harry, Umbridge ţi-a citit scrisorile. Nu există altă expli­caţie.

Crezi că Umbridge a atacat-o pe Hedwig? zise el, foarte supărat.

― Sunt aproape sigură, zise Hermione sumbru. Ai grijă, îţi fuge broasca!

Harry îşi îndreptă bagheta spre broasca-bou care sărea plină de speranţă către celălalt capăt al mesei ― "Accio!" ― iar ca se întoarse posomorâtă înapoi în mâna sa.

Farmecele erau mereu una dintre orele la care puteau să se bucure în linişte de o discuţie personală; de obicei era atâta mişcare şi activitate, încât pericolul de a fi auziţi era foarte scăzut. Azi, cu clasa plină de broaşte-bou care orăcăi­au şi corbi care croncăneau, şi din cauza ploii torenţiale care şiroia şi răpăia pe ferestrele clasei, discuţia în şoaptă a lui Harry, Ron şi Hermione despre felul în care Umbridge aproape că îl prinsese pe Sirius trecu neobservată.

― Eu m-am gândit la asta de când te-a acuzat Filch că ai comandat bombe cu miros de baligă, pentru că mi s-a părut o minciună străvezie, şopti Hermione. Adică, după ce ţi-ar fi fost citită scrisoarea, ar fi fost cât se poate de clar că nu dăduseşi nici o comandă, aşa că nu ai fi avut deloc pro­bleme... o glumă proastă, nu-i aşa? Însă apoi m-am gândit: dar dacă cineva nu dorise decât o scuză ca să-ţi citească scrisorile? Păi, atunci, ar fi fost un mod perfect de a obţine asta pentru Umbridge... Să îi vândă un pont lui Filch, să îl lase pe el să se ocupe de partea murdară şi să confişte scrisoarea. Apoi ori găsea un mod să o fure, ori îi cerea să o vadă ― nu cred că Filch s-ar fi opus, când a susţinut el drepturile elevilor? Harry, striveşti broasca.

Harry se uită în jos; într-adevăr, îşi strângea atât de tare broasca-bou, încât îi ieşeau ochii din cap; o puse repede la loc pe masă.

― Aseară chiar că am scăpat ca prin urechile acului, spuse Hermione. Eu nu mă întreb decât dacă Sirius ştie cât de aproape a fost. Silencio.

Broasca-bou pe care îşi exersa Vraja de Tăcere amuţi în mijlocul orăcăitului şi se uită la el urât şi cu reproş.

― Dacă l-ar fi prins pe Snuffles...

Harry termină fraza în locul ei.

― Probabil că în dimineaţa asta ar fi fost înapoi în Azkaban.

Îşi mişcă bagheta fără să se concentreze prea tare; broas­ca bou se umflă ca un balon mare şi scoase un fluierat foarte ascuţit.

― Silencio! zise Hermione grăbită, îndreptându-şi bagheta către broasca lui Harry, care se dezumflă încet în faţa lor. Păi, n-are voie să o mai facă, asta este tot. Însă nu pot să-mi dau seama cum să-l anunţăm. Nu putem să-i trimitem o bufniţă.

― Nu cred că va mai risca, spuse Ron. Nu e prost, ştie şi el că a fost cât pe-aci să-l prindă. Silencio!

Corbul mare şi urât din faţa lui scoase un croncănit batjo­coritor.

― Silencio. SILENCIO!

Corbul croncăni şi mai tare.

― E din cauza modului în care îţi mişti bagheta, spuse Hermione, privindu-i critic pe Ron. Nu ar trebui să o flu­turi, este mai mult o zvâcnitură.

― Corbii sunt mai dificili decât broaştele, spuse Ron printre dinţi.

― Bine, hai să facem schimb, zise Hermione, înşfăcând corbul lui Ron şi înlocuindu-l cu broasca-bou grasă pe care o avea ea. Silencio!

Corbul continuă să îşi deschidă şi închidă ciocul ascuţit, însă nu ieşi nici un sunet.

― Foarte bine, domnişoară Granger, zise profesorul Flitwick cu vocea sa mică şi chiţăită, făcându-i pe Harry, Ron şi Hermione să tresară. Acum încearcă şi tu, domnule Weasley.

― Pof... ? A... a, da, zise Ron, foarte tulburat. Ăă... Silencio!

Zvâcni bagheta atât de tare spre broască, încât o înţepă

În ochi: broasca scoase un orăcăit asurzitor şi sări de pe masă.

Nici unul dintre ei nu fu surprins că Harry şi Ron primi­ră ca temă exerciţii în plus cu Vraja de Tăcere.

Le fu permis să rămână înăuntru în timpul pauzei din cauza ploii torenţiale de afară. Îşi găsiră locuri într-o clasă gălăgioasă şi foarte aglomerată de la primul etaj în care Peeves plutea visător lângă candelabru, suflând din când în când bile cu cerneală peste capul cuiva. Abia se aşezaseră, când Angelina se apropie de ei, croindu-şi drum printre grupurile de elevi care şuşoteau.

― Am primit aprobarea! zise ea. Să reînfiinţez echipa de vâjthaţ!

― Minunat! spuseră Ron şi Harry într-un glas.

― Da, zise Angelina, zâmbind larg. M-am dus la McGo­nagall şi cred că s-ar putea să fi vorbit cu Dumbledore. Oricum, Umbridge nu a avut cum să nu cedeze. Ha! Aşa că vreau să fiţi pe teren astă-seară la şapte, pentru că avem de recuperat timpul pierdut. Vă daţi seama că mai avem doar trei săptămâni până la primul meci?

Se îndepărtă de ei strecurându-se în continuare, scăpă de puţin să nu fie stropită de Peeves cu cerneală, lăsându-i această plăcere unui elev din primul an, şi se făcu nevăzută.

Lui Ron îi păli puţin zâmbetul de pe faţă când se uită pe fereastra care acum era opacă din cauza ploii torenţiale.

― Sper să se facă frumos. Hermione, ce-i cu tine?

Şi ea se uita pe fereastră, dar parcă nici n-ar fi văzut-o. Privea în gol şi căzuse pe gânduri.

― Mă gândeam... zise ea, încruntându-se încă la fereastra care şiroia de ploaie.

― La Siri... Snuffles? spuse Harry.

― Nu... nu chiar... spuse Hermione rar. Ci... mă între­bam... presupun că facem ce trebuie... cred... nu-i aşa?

Harry şi Ron se uitară unul la celălalt.

― Păi, aici chiar că ne-a lămurit, zise Ron. Ar fi fost foarte neplăcut dacă nu ne-ai fi explicat cum trebuie.

Hermione se uită la el de parcă tocmai îşi dăduse seama că era acolo.

― Mă gândeam, zise ea, având acum o voce mult mai pu­ternică, dacă am făcut ce trebuie înfiinţând grupul acesta de Apărare contra Magiei Negre.

― Poftim? ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.

― Hermione, dar a fost ideea ta! spuse Ron indignat.

― Ştiu, spuse Hermione, frângându-şi mâinile. Dar, după ce am vorbit cu Snuffles...

― Dar el este complet de acord, zise Harry.

― Da, spuse Hermione, uitându-se iar la fereastră. Da, şi tocmai asta m-a făcut să cred că, poate, până la urmă nu este o idee bună...

Peeves pluti pe deasupra lor pe burtă, având un pai de suflat pregătit; toţi trei îşi ridicară automat ghiozdanele ca să îşi acopere capetele până când trecu de ei.

― Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse Harry supărat, în timp ce îşi lăsau ghiozdanele jos. Sirius este de acord cu noi, aşa că tu crezi că nu ar mai trebui s-o facem?

Hermione părea încordată şi destul de nefericită. Uitându-se acum la mâinile ei, zise:

― Tu chiar ai încredere în judecata lui?

― Da, am! spuse Harry imediat. Ne-a dat mereu sfaturi excelente!

O bilă cu cerneală vâjâi pe lângă ei, nimerind-o pe Katie Bell direct în ureche. Hermione o urmări pe Katie cum se ridică imediat în picioare şi începe să arunce cu obiecte îl Peeves; trecură câteva clipe până când Hermione vorbi din nou şi părea să-şi fi ales cu foarte mare grijă cuvintele.

― Nu credeţi că a devenit... oarecum... nesăbuit... de este închis în Casa Cumplită? Nu credeţi că... Într-un fel trăieşte prin noi?

― Cum adică, "trăieşte prin noi"? replică Harry.

― Adică... păi, cred că ar fi încântat dacă ar putea să formeze societăţi secrete de apărare chiar sub nasul cuiva de la Minister... Cred că este extrem de frustrat pentru că nu poate să facă mai nimic de acolo de unde este... Aşa că am impresia că este dornic să ne stârnească... Într-un fel.

Ron păru cu totul derutat.

― Sirius are dreptate, zise el, chiar că vorbeşti ca mama. Hermione îşi muşcă buza şi nu răspunse. Clopoţelul sună exact când Peeves zbură spre Katie şi îi vărsă o călimară plină în cap.

*
Vremea nu fu cu nimic mai frumoasă o dată cu trecerea timpului, aşa că la ora şapte în seara aceea, când Harry şi Ron se duseră la antrenamentul de pe terenul de vâjthaţ, se udară leoarcă în câteva minute, cu picioarele alunecându-le pe iarba înmuiată. Cerul era cenuşiu închis şi propice tunetelor, iar ei fură uşuraţi când ajunseră în vestiarele calde şi luminoase, chiar dacă ştiau că îşi trăgeau sufletul doar pentru puţin timp. Îi găsiră pe Fred şi George dis­cutând dacă să se folosească de propriile Cutii de Gustări cu surprize ca să scape de zburat.

― ... dar pariez că o să ştie ce am făcut, zise Fred din colţul gurii. Măcar dacă nu i-aş fi propus să cumpere nişte Pastile de Vărsat ieri.

― Am putea să încercăm Fondanta Febrei, murmură Geor­ge, pe asta încă nu a văzut-o nimeni...

― Funcţionează? întrebă Ron plin de speranţă, în timp ce răpăitul ploii pe acoperiş se înteţea şi vântul urla în jurul clădirii.

― Păi, da, spuse Fred, o să-ţi crească imediat temperatura.

― Însă te alegi şi cu nişte coşuri pline de puroi, zise George, de care încă nu am descoperit cum să scapi.

― Dar nu văd nici un coş, zise Ron, uitându-se la gemeni.

― Nu, păi, nu ai cum, spuse Fred sumbru, nu sunt într-un loc expus privirilor celorlalţi.

― Însă fac ca urcatul pe mătură să fie o adevărată pacoste, dacă stai în...

― Bine, toată lumea să fie atentă la mine, spuse Angelina tare, ieşind din biroul căpitanului. Ştiu că nu este o vreme ideală, însă este posibil să jucăm cu Viperinii în condiţii asemănătoare cu acestea, aşa că este o idee bună să vedem cum o să ne descurcăm. Harry, parcă ţi-ai făcut ceva la ochelari ca să nu ţi se aburească de la ploaie, de când am jucat cu Astropufii pe furtuna aia, nu?

― I-a vrăjit Hermione, spuse Harry.

Îşi scoase bagheta, îşi atinse ochelarii şi zise: Impervius!

― Cred că ar trebui să încercăm toţi, spuse Angelina. Dacă nu ne-ar mai ploua în faţă, am vedea mai bine ― hai, toată lumea ― Impervius! Bine, hai să mergem.

Îşi băgară toţi baghetele în buzunarele interioare ale robelor, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră din vestiar în urma Angelinei.

Lipăiră prin noroiul din ce în ce mai adânc până în mijlocul terenului; cu tot cu Vraja Impervius, vizibilitatea era încă redusă; lumina scădea repede şi domeniul era acoperit de o perdea de ploaie.

― Bine, la fluierul meu! strigă Angelina.

Harry se ridică de la sol, stropind cu noroi în toate părţile, şi ţâşni în sus, fiind desigur ajutat puţin de vânt. Habar nu avea cum urma să vadă hoţoaica pe vremea aceea; îi era şi aşa destul de greu să observe singurul balon-ghiulea cu care se antrenau; după ce trecuse doar un minut aproape că îl dădu jos de pe mătură şi trebui să folosească tehnica "agaţă-prinde-rostogoleşte" ca să îl evite. Din păcate, Angelina nu văzu asta. De fapt, nu părea să vadă nimic; nici unul dintre ei nu ştia ce făceau ceilalţi. Vântul se înteţea; Harry auzea ploaia răpăind răsunător pe suprafaţa lacului chiar şi de la depărtare.

Angelina îi ţinu acolo aproape o oră, înainte să accepte înfrângerea. Conduse echipa muiată şi nemulţumită înapoi în vestiar, insistând că antrenamentul nu fusese o pierdere de vreme, deşi nu părea nici ea foarte convinsă. Fred şi George păreau deosebit de supăraţi; amândoi mergeau crăcănaţi şi tresăreau la fiecare mişcare. Harry îi auzi plângându-se în şoaptă, în timp ce îşi ştergea părul ud cu un prosop.

― Cred că mie mi s-au spart câteva, spuse Fred pe o voce pustie.

― Mie nu, zise George, cu dinţii încleştaţi, dar pulsează într-un hal fără de hal... mi se pare că sunt mai mari.

― AU! zise Harry.

Îşi înfundă faţa în prosop, cu ochii strânşi de durere. Îl usturase cicatricea de pe frunte, mai tare decât în ultimele săptămâni.

― Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri.

Harry îşi scoase capul de după prosop; vestiarul era în ceaţă, pentru că nu îşi pusese ochelarii, însă îşi dădu seama că toţi se uitau la el.

― Nimic, murmură el, mi-am... băgat un deget în ochi, atâta tot.

Însă îi aruncă lui Ron o privire cu subînţeles, iar cei doi rămaseră în urmă, în timp ce restul echipei ieşi afară, înfo­foliţi în pelerine şi cu pălăriile trase mult pe urechi.

― Ce s-a întâmplat? zise Ron, în clipa când Alicia Spinnet dispăru pe uşă. Te-a durut cicatricea?

Harry încuviinţă din cap.

― Dar...

Speriat, Ron se duse la fereastră şi se uită la ploaia de afară.

― Nu... nu poate să fie pe aici, nu-i aşa?

― Nu, murmură Harry, aşezându-se pe o bancă şi frecân­du-şi fruntea. Probabil că este la câţiva kilometri depărtare. M-a durut pentru că... este... supărat.

Harry nu voise să spună asta şi auzi cuvintele de parcă le-ar fi rostit un străin... Şi totuşi, ştia că erau adevărate. Nu ştia cum anume, dar aşa era; Cap-de-Mort, oriunde ar fi fost, indiferent ce-ar fi făcut, era supărat.

― L-ai văzut? zise Ron îngrozit. Ai... avut o viziune, sau ceva de genul ăsta?

Harry rămase nemişcat, uitându-se în jos şi lăsându-şi mintea şi memoria să se relaxeze după durere.

Un amestec confuz de forme, o afluenţă asurzitoare de voci...

― Vrea să aibă loc ceva şi nu se întâmplă destul de re­pede, zise el.

Din nou, fu surprins să audă aceste cuvinte din gura lui, şi fu iarăşi sigur că erau adevărate.

― Dar... de unde ştii? zise Ron.

Harry clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile, apăsându-i cu palmele. Văzu câteva steluţe. Îl simţi pe Ron aşezându-se alături pe bancă şi ştiu că se uita la el.

― Asta a fost data trecută? zise Ron pe o voce joasă. Când te-a durut cicatricea în biroul lui Umbridge? Era supărat Ştii-Tu-Cine?

Harry clătină din cap.

― Atunci, ce a fost?

Harry se întorcea în timp. Se uitase în ochii lui Umbridge... Îl duruse cicatricea... şi avusese sentimentul acela straniu în stomac... un sentiment ciudat, un salt... un sentiment fericit... sigur că da, nu îşi dăduse seama despre ce era vorba, fiindcă fusese atât de nefericit...

― Data trecută a fost pentru că era mulţumit, zise el. Foar­te mulţumit. Credea... că o să se întâmple ceva de bine. Şi în seara înainte, să ne întoarcem la Hogwarts ― se gândi la momentul când îl duruse atât de tare cicatricea în camera lui şi a lui Ron din Casa Cumplită ― era mânios...

Se uită la Ron, care îl privea cu gura căscată.

― Ai putea să-i iei locul lui Trelawney, prietene, spuse el pe un ton care oscila între admiraţie şi groază.

― Nu fac profeţii, zise Harry.

― Nu, ştii ce faci? zise Ron, părând şi speriat şi impre­sionat. Harry, îi citeşti gândurile Ştii-Tu-Cui!

― Nu, zise Harry, clătinând din cap. Presupun că este vorba despre... starea lui. Eu primesc doar frânturi din starea în care este. Dumbledore a zis că s-a întâmplat ceva de genul ăsta anul trecut. A spus că pot să-mi dau seama când Cap-de-Mort este lângă mine, sau când urăşte pe cine­va. Ei bine, acum simt şi când este mulţumit...

Urmă o pauză. Vântul şi ploaia biciuiau clădirea.

― Trebuie să îi spui cuiva, zise Ron.

― Ultima dată i-am zis lui Sirius.

― Păi, spune-i şi acum!

― Nu pot, nu? spuse Harry sumbru. Umbridge urmăreşte bufniţele şi focurile, ai uitat?

― Atunci, spune-i lui Dumbledore.

― Tocmai ţi-am zis, ştie deja, spuse Harry scurt, ridicân­du-se, luându-şi pelerina din cui şi încheindu-şi-o. Nu are sens să-i spun din nou.

Ron îşi închise pelerina, privindu-i gânditor pe Harry.

― Dumbledore ar vrea să ştie, zise el.

Harry ridică din umeri.

― Hai... mai avem de exersat Farmecele de Tăcere. Traversară grăbiţi domeniul întunecat, alunecând şi poticnindu-se pe peluzele noroioase, fără să spună nimic. I Harry se gândea din răsputeri. Ce vroia Cap-de-Mort să aibă loc şi nu se se întâmpla destul de repede?

― ... are alte planuri... planuri pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând... lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt... ca o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.

Harry nu se mai gândise de săptămâni întregi la aceste cuvinte; fusese prea absorbit de ce se întâmpla la Hogwarts, prea ocupat de luptele nesfârşite cu Umbridge, de nedreptatea implicării Ministerului... Însă acum şi le reaminti, iar îl făcură să-şi pună întrebări... furia lui Cap-de-Mort ar fi fost logică dacă el nu s-ar fi apropiat de arma aceea, oricare ar fi fost. Oare îl oprise Ordinul, oare îl împiedicase să ajungă la ea? Unde era ţinută? La cine era acum?

― Mimbulus mimbletonia, zise Ron, iar Harry se întoarse la realitate chiar la timp pentru a trece prin gaura tabloului către camera de zi.

Se părea că Hermione se dusese la culcare mai devreme, lăsându-l pe Şmecherilă ghemuit pe un scaun din apropiere şi mai multe pălării noduroase de spiriduşi tricotate pe o masă de lângă foc. Harry se arătă recunoscător că nu era prin preajmă, pentru că nu îşi prea dorea să-i spună şi ei că îl duruse cicatricea şi s-o audă îndemnându-l să meargă ime­diat la Dumbledore. Ron îi arunca priviri neliniştite, dar Harry îşi scoase cărţile de farmece şi se apucă să îşi termine eseul, deşi doar se prefăcea concentrat. Nu scrisese aproape nimic de când Ron zise că se ducea la culcare.

Miezul nopţii sosi şi trecu, în timp ce Harry citea şi recitea pasajul despre întrebuinţările ierbii pentru scorbut, ale leuş­teanului şi ale ierbii-strănutului, fără să reţină o silabă.

Aceste plante sunt foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare şi Ameţire, cu care vrăjitorul vrea să genereze lipsă de înţelepciune şi nechibzuinţă...

... Hermione zicea că Sirius devenise nechibzuit de când era închis în Casa Cumplită...

... foarte eficiente la inflamarea creierului şi drept urmare sunt foarte folosite...

... Profetul zilei ar fi crezut că i se inflamase creierul, dacă ar fi aflat că ştia ce simţea Cap-de-Mort...

... drept urmare sunt foarte folosite în Esenţele de Derutare şi Ameţire...

... derutare, ăsta era cuvântul; de ce ştia ce simţea Cap-de-Mort? Care era această legătură între ei, pe care Dumbledore nu reuşise niciodată să o explice cu adevărat?

... cu care vrăjitorul vrea...

... cât de mult îşi dorea să doarmă...