Harry Potter şi Ordinul Phoenix

UN FÂLFÂIT DE BUFNIŢE
― Cum? zise Harry cu o voce absentă.

― A plecat! zise doamna Figg, frângându-şi mâinile. A ple­cat să discute cu cineva despre câteva ceaune care au căzut de pe o mătură! I-am spus că o să-l jupoi de viu dacă se duce, şi uite acum! Dementori! Mare noroc că l-am pus în gardă pe Mr. Tibbles! Dar nu avem timp să stăm cu mâinile în sân! Hai, grăbeşte-te, trebuie să te ducem înapoi! Ah, câte probleme or să apară! O să-l omor!

― Dar...

Revelaţia că vecina sa bătrână, ciudată şi obsedată de pisici ştia ce erau Dementorii era un şoc aproape la fel de puternic ca şi întâlnirea cu doi dintre ei pe alee.

― Sunteţi... sunteţi vrăjitoare?

― Sunt o Non, şi Mundungus o ştie foarte bine, aşa că nu ştiu cum naiba aş fi putut să te ajut să te lupţi cu Demen­torii? Te-a lăsat complet descoperit, când eu îl avertizasem...

― Am fost urmărit de tipul ăsta, Mundungus? Staţi pu­ţin... el a fost! A Dispărut din faţa casei mele!

― Da, da, da, însă din fericire îl plasasem pe Mr. Tibbles sub o maşină pentru orice siguranţă, iar Mr. Tibbles a venit şi m-a prevenit, dar când am ajuns la tine acasă plecaseşi ― şi acum ― ah, ce-o să spună Dumbledore? Tu! urlă ea la Dudley, încă întins pe asfalt. Ridică-ţi fundul gras de pe jos, repede!

― Îl ştiţi pe Dumbledore? zise Harry, uitându-se la ea cu ochii mari.

― Sigur că îl ştiu pe Dumbledore, cine nu-l ştie pe Dumbledore? Dar hai să mergem ― n-o să-ţi fiu de nici un ajutor dacă se întorc, în viaţa mea nu am transfigurat nici măcar un pliculeţ de ceai!

Se aplecă, apucă unul dintre braţele masive ale lui Dudley cu mâinile ei uscate şi trase.

― Ridică-te, fiinţă inutilă, ridică-te!

Însă Dudley ori nu putea, ori nu vroia să se mişte. Ră­mase pe jos, tremurând, cu chipul întunecat şi cu maxilarele încleştate.

― Îl ridic eu.

Harry îl prinse pe Dudley de braţ şi încercă din răsputeri.

Făcând un efort colosal, reuşi să-l pună pe picioare. Dudley părea să fie pe punctul de-a leşina. Ochii mici i se roteau în or­bite şi chipul îi era plin de broboane de sudoare; în momentul în care Harry îi dădu drumul, se clătină într-un mod riscant.

― Grăbeşte-te! zise doamna Figg isterizată.

Harry îşi puse unul dintre braţele mari ale lui Dudley pe după umeri şi îl târî spre stradă, aplecându-se puţin sub gre­utate. Doamna Figg mergea clătinându-se în faţa lor, uitân­du-se neliniştită după colţ.

― Ţine-ţi bagheta scoasă, îi spuse ea lui Harry când ajunseră pe Calea Wisteria. Lasă naibii Statutul de Tăinuire, oricum o să plătim cu vârf şi-ndesat, aşa ca hai să profităm. Că tot vor­bea lumea despre Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vră­jitorilor Minori... exact de asta îi era frică lui Dumbledore.

― Ce e acolo, în capătul străzii? Ah, este doar Mr. Pren­tice... nu ascunde bagheta, băiete, nu ţi-am zis că nu îţi sunt de nici un ajutor?

Nu era uşor să ţii bine o baghetă şi să îl şi cari pe Dudley în acelaşi timp. Harry îi dădu grăbit un ghiont în coaste vărului său, însă Dudley părea să fi pierdut orice dorinţă de mişcare independentă. Era inert pe umerii lui Harry, cu pi­cioarele mari târşâindu-se pe pământ.

― Doamnă Figg, de ce nu mi-aţi spus că sunteţi o Non? între­bă Harry, gâfâind din cauza efortului şi a mişcării. De câte ori am venit la dumneavoastră acasă ― de ce nu aţi spus nimic?

― Ordinele lui Dumbledore. Trebuia să veghez asupra ta, dar să nu zic nimic, erai prea mic. Îmi pare rău că a fost atât de rău la mine, Harry, dar soţii Dursley nu te-ar fi lăsat niciodată să vii, dacă ar fi crezut că îţi face plăcere. Să ştii că nu mi-a fost uşor... dar pe cuvântul meu de onoare, zise ea tragic, frângându-şi iar mâinile, când o să audă Dumbledore de toate astea ― cum a putut să plece Mundungus, ar fi tre­buit să fie la post până la miezul nopţii ― unde este? Cum o să-i spun lui Dumbledore ce s-a întâmplat? Nu pot să Apar.

― Am o bufniţă, pot să v-o împrumut gemu Harry, între­bându-se dacă i se va rupe şira spinării sub greutatea lui Dudley.

― Harry, nu înţelegi! Dumbledore va trebui să acţioneze cât mai repede, Ministerul are propriile metode de a detecta vrăji­toriile minorilor, probabil că ştie deja, ascultă-mă pe mine.

― Însă tocmai scăpăm de Dementori, am fost nevoit să folo­sesc magia ― or să fie mai îngrijoraţi din cauza motivului pen­tru care pluteau Dementorii pe lângă Calea Wisteria, nu-i aşa?

― Vai, dragul meu, mi-aş dori să fie aşa, însă mă tem că... MUNDUNGUS FLETCHER, O SĂ TE OMOR!

Se auzi un poc puternic şi aerul se umplu de un miros pregnant de băutură amestecat cu tutun stătut, când, chiar în faţa lor, se materializă un om îndesat, nebărbierit, într-un pardesiu zdrenţăros. Avea picioarele scurte, crăcănate, pă­rul lung, roşcat deschis şi ciufulit şi, nişte ochi injectaţi şi umflaţi, care îi dădeau expresia tristă a unui basset. De ase­menea, ţinea strâns o legătură argintie de care Harry îşi dădu seama imediat că era o Pelerină Invizibilă.

― Ce-i, Figgy? zise el, uitându-se cu ochii mari de la doam­na Figg la Harry şi apoi la Dudley. Cum a rămas cu lucratu' sub acoperire?

― Îţi arăt eu acoperire! urlă doamna Figg. Dementori, hoţ viclean, perfid şi bun de nimic ce eşti!

― Dementori? repetă Mundungus îngrozit. Dementori, aici?

― Da, aici, grămadă de doi lei de găinaţ de liliac, aici! strigă doamna Figg. Dementori care-l atacă pe băiat în timpul pazei tale!

― Să mă ia naiba, zise Mundungus sfârşit, uitându-se de la doamna Figg la Harry şi înapoi. Să mă ia naiba, eu...

― Şi tu erai pe drumuri cumpărând ceaune furate! Nu ţi-am zis să nu te duci? Nu ţi-am zis?

― Eu... păi, eu...

Mundungus nu părea să se simtă deloc la locul lui.

― Să vezi, a... a fost o ocazie de afaceri foarte bună... Doamna Figg ridică mâna de care-i atârna plasa de sfoară şi îl pocni cu ea pe Mundungus peste faţă şi gât; judecând după zgomotul metalic pe care îl făcuse, era plină de cutii cu mâncare pentru pisici.

― Au! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, cotoroanţă ne­bună! Cineva trebuie să-i spună lui Dumbledore!

― Da... cineva... trebuie! urlă doamna Figg, dând cu plasa cu mâncare pentru pisici în fiecare părticică din Mundungus pe care o putea nimeri. Şi ― ar ― fi ― bine ― să ― fii ― tu ― şi ― să-i ― spui ― şi ― de ― ce ― nu ― ai ― fost ― acolo ― să ― îl ― ajuţi!

― Nu-ţi pierde firea şi fileul! zise Mundungus, cu mâinile pe cap şi ferindu-se. O să-i spun, o să-i spun!

Şi, cu un alt poc răsunător, se făcu nevăzut.

― Sper să-l omoare Dumbledore! zise doamna Figg mâni­oasă. Acum, hai să mergem, Harry, ce mai aştepţi?

Harry se hotărî să nu îşi piardă ce îi rămăsese din răsu­flare, evidenţiind că abia putea să mai meargă sub gabaritul lui Dudley. Trase de Dudley, care era semiconştient şi se îm­pletici înainte.

― Te duc până la uşă, zise doamna Figg, când ajunseră pe Aleea Boschetelor. Pentru orice eventualitate, în caz că mai sunt alţii prin jur... ah, pe onoarea mea, ce catastrofă... şi a trebuit să lupţi tu însuţi cu ei... iar Dumbledore a zis să nu te lăsăm să faci vrăji cu orice preţ... ei bine, presupun că nu mai are sens să plângem după poţiunea vărsată... Însă acum pisica a ajuns paznic la şoricei.

― Deci, gâfâi Harry, Dumbledore... a pus... să fiu urmărit?

― Sigur că da, zise doamna Figg grăbită. Te aşteptai să te lase să umbli de unul singur, după ce s-a întâmplat în iunie?

Dumnezeule mare, băiete, mi-au spus că eşti inteligent... da... intră şi rămâi acolo, zise ea, când ajunseră la numărul patru. Cred că cineva va lua legătura cu tine cât de curând.

― Ce-o să faceţi? întrebă Harry repede.

― Mă duc direct acasă, zise doamna Figg, uitându-se de-a lungul străzii întunecate şi tremurând. Trebuie să aştept alte indicaţii. Tu să stai în casă. Noapte bună.

― Staţi puţin, nu plecaţi încă! Vreau să ştiu...

Însă doamna Figg plecase deja cu paşii ei mari, cu papucii de stofă ecosez clămpănind, cu plasa de sfoară zăngănind.

― Staţi! strigă Harry după ea.

Avea un milion de întrebări pentru oricine care avea legătură cu Dumbledore; însă în câteva clipe doamna Figg fu înghiţită de întuneric. Încruntându-se, Harry îl mai arun­că pe Dudley şi îşi croi drum încet, anevoie pe aleea din gră­dina casei de la numărul 4.

Lumina de pe hol era aprinsă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în tivul din talia blugilor, sună la uşă şi privi cum silue­ta mătuşii Petunia deveni din ce în ce mai mare, distorsionată într-un mod ciudat de geamul neregulat al uşii de la intrare.

― Diddy! Era şi cazul, s-a făcut cam... cam... Diddy, ce s-a întâmplat?

Harry se uită pieziş la Dudley şi ieşi la ţânc de sub braţul său. Dudley se clătină pe loc pentru o clipă, cu chipul verde pal... apoi deschise gura şi vomită pe tot covoraşul din faţa uşii.

― DIDDY! Diddy, ce e cu tine? Vernon? VERNON!

Unchiul lui Harry veni în grabă din sufragerie, cu mus­taţa de morsă vânturându-se într-o parte şi în alta, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era neliniştit. Se duse gră­bit să o ajute pe mătuşa Petunia să îl treacă pragul pe Dud­ley, care avea genunchii înmuiaţi, evitând în acelaşi timp să calce în locul unde vărsase.

― Este bolnav, Vernon!

― Ce e, fiule? Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat doamna Polkiss ceva din import la ceai?

― De ce eşti plin de praf, dragul meu? Ai stat pe jos?

― Stai aşa ― doar n-ai fost atacat de hoţi, nu-i aşa , fiule? Mătuşa Petunia ţipă.

― Sună la poliţie, Vernon! Sună la poliţie! Diddy, drăgu­ţul meu, vorbeşte cu mămica! Ce ţi-au făcut?

În toată nebunia, nimeni nu părea să-l fi observat pe Harry, ceea ce era perfect din punctul lui de vedere. Reuşi să se strecoare înăuntru chiar înainte ca unchiul Vernon să trântească uşa şi, în timp ce soţii Dursley îşi urneau corte­giul zgomotos din hol spre bucătărie, Harry se duse spre scări cu grijă şi fără să scoată nici un sunet.

― Cine ţi-a făcut asta, fiule? Dă-ne nişte nume. Îi prindem noi, nu-ţi face griji.

― Sst! încearcă să spună ceva, Vernon! Ce e, Diddy? Spune-i lui mămica!

Piciorul lui Harry era pe ultima treaptă de jos când Dudley îşi recăpătă glasul.

― El.

Harry înlemni, cu piciorul pe treaptă, şi cu chipul schi­monosit, pregătit pentru explozie.

― BĂIETE! VINO AICI!

Cu un sentiment de groază amestecată cu furie, Harry îşi ridică încet piciorul de pe scară şi se întoarse ca să-i urmeze pe soţii Dursley.

Bucătăria impecabil de curată avea o ciudată strălucire ire­ală după întunericul de afară. Mătuşa Petunia îl aşeză pe Dud­ley pe un scaun; era încă foarte verde şi avea aspectul unei moluşte. Unchiul Vernon stătea în faţa uscătorului de vase, uitându-se urât la Harry cu ochii săi mici, întredeschişi.

― Ce i-ai făcut fiului meu? zise el cu un mormăit ame­ninţător.

― Nimic, zise Harry, ştiind foarte bine că unchiul Vernon nu avea să-l creadă.

― Ce ţi-a făcut, Diddy? spuse mătuşa Petunia pe un ton vibrant, curăţând acum haina de piele a lui Dudley. A fost... a fost ştii-tu-ce, dragule? A folosit... chestia aia a lui?

Încet, tremurând, Dudley dădu din cap.

― Nu este adevărat! zise Harry hotărât, în timp ce mătuşa Petunia scoase un vaiet şi unchiul Vernon ridică pumnii. Nu i-am făcut nimic, nu am fost eu, a fost...

Dar chiar în acel moment, o strigă intră în zbor pe fereas­tra de la bucătărie. Ratând de puţin creştetul unchiului Ver­non, traversă bucătăria, dădu drumul la picioarele lui Harry unui plic mare de pergament pe care îl ducea în cioc, se întoarse cu graţie, cu vârfurile aripilor abia atingând partea de sus a frigiderului, şi apoi ieşi rapid afară şi dincolo de grădină.

― BUFNIŢE! urlă unchiul Vernon, cu mult solicitata venă de la tâmplă zvâcnindu-i a mânie, în timp ce trânti fereastra de la bucătărie. IAR BUFNIŢE! ÎN CASA MEA NU O SĂ MAI FIE NICI O BUFNIŢĂ!

Însă Harry deschidea deja plicul şi scotea scrisoarea dinăun­tru, cu inima bătându-i undeva în zona mărului lui Adam.