Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Avem nevoie de un loc unde să ne luptăm... îşi zise el.

Dă-ne un loc unde să ne antrenăm... un loc unde să nu ne poată găsi...

― Harry! zise Hermione tăios, când se întoarseră după ce trecură a treia oară pe acolo.

O uşă foarte lustruită apăruse în perete. Ron se holbă la ea, părând puţin îngrijorat. Harry întinse mâna, apucă clanţa de aramă, deschise uşa şi intră primul într-o cameră spaţioasă, luminată de torţe pâlpâitoare ca acelea care luminau celulele aflate cu opt etaje mai jos.

Pereţii erau plini cu dulapuri de lemn înţesate cu cărţi şi în loc de scaune iar, pe jos erau perne mari de mătase. Pe rafturile din capătul opus al camerei se găseau mai multe instrumente cum ar fi Trădare, Senzori Secretoşi şi o Oglin­dă mare a Duşmanilor, despre care Harry era sigur că o văzuse anul trecut în biroul falsului Moody.

― Or să fie bune când o să exersăm Împietrirea, zise Ron entuziasmat, atingând una dintre perne cu piciorul.

― Şi uite câte cărţi! spuse Hermione încântată, trecându-şi un deget peste cotoarele volumelor legate în piele. Com­pendiul blestemelor obişnuite şi contraacţiunile lor... Magia nea­gră înfrântă... Vrăji de autoapărare... uau!

Se uită la Harry radiind, iar el îşi dădu seama că prezenţa acelor sute de cărţi o convinsese până la urmă pe Hermione că făceau ce trebuia.

― Harry, este minunat, avem aici tot ce ne trebuie!

Şi, fără alte comentarii, luă Blesteme pentru blestemaţi de pe un raft, se aşeză pe perna cea mai apropiată şi începu să citească.

Se auzi o bătaie timidă la uşă. Harry se întoarse să vadă cine era. Dădu cu ochii de Ginny Neville, Lavender, Parvati şi Dean.

― Vaai, zise Dean, uitându-se în jur impresionat. Ce este locul ăsta?

Harry începu să explice, însă, înainte să termine, mai sosiră alţii şi trebui să o ia de la capăt. Când se făcu ora opt, era ocu­pată fiecare pernă. Harry se duse la uşă şi întoarse cheia care ieşea din broască; aceasta scoase un sunet limpede şi toată lumea tăcu, uitându-se la el. Hermione îşi puse cu grijă un semn la pagina din Blesteme pentru blestemaţi la care ajunsese şi lăsă cartea deoparte.

― Bine, zise Harry, puţin emoţionat. Acesta este locul pe care l-am găsit pentru antrenamente, şi este... ăă... evident că sunteţi mulţumiţi.

― Este fantastic! zise Cho, şi mai mulţi încuviinţară în şoaptă.

― Este ciudat, zise Fred, încruntându-se în jur. Ne-am ascuns o dată aici de Filch, ţii minte, George? Dar atunci era doar un dulap de mături.

― Hei, Harry, ce sunt chestiile alea? întrebă Dean din fun­dul camerei, arătând spre Trădare şi Oglinda Duşmanilor.

― Detectori Întunecaţi, zise Harry, păşind printre perne ca să ajungă acolo. În mare, arată când anume sunt prin preajmă vrăjitori Întunecaţi sau duşmani, însă nu ar trebui să ai prea mare încredere în ele, pot fi păcălite...

Se uită pentru o clipă în Oglinda crăpată a Duşmanilor; în ea se mişcau siluete întunecate, deşi nici una dintre ele nu putea fi recunoscută. Se întoarse cu spatele la ea.

― Ei bine, m-am gândit cam ce ar trebui să facem mai întâi şi... ăă...

Observă o mână ridicată.

― Ce este, Hermione?

― Cred că ar trebui să alegem un lider, zise Hermione.

― Harry este liderul, zise Cho imediat, uitându-se la Hermione de parcă ar fi fost nebună.

Stomacul lui Harry făcu iar o tumbă.

― Da, dar cred că ar trebui să-l votăm cum trebuie, zise Hermione netulburată. E mai oficial sporeşte autoritatea. Deci... cine crede că Harry ar trebui să fie liderul nostru?

Toată lumea ridică mâna, chiar şi Zacharias Smith, deşi o făcu fără nici o tragere de inimă.

― Ăă... În ordine, mulţumesc, zise Harry, care simţea că îi luase foc faţa. Şi ― ce mai este, Hermione?

― Cred că ar trebui să avem şi un nume, spuse ea veselă, cu mâna încă ridicată. Ar promova spiritul de echipă şi uni­tatea, nu credeţi?

― Putem să fim Liga Anti-Umbridge? zise Angelina plină de speranţă.

― Sau Grupul Care Crede că Cei din Ministerul Magiei sunt Imbecili? sugeră Fred.

― Eu mă gândeam, zise Hermione, încruntându-se la Fred, mai degrabă la o denumire care să nu le spună tuturor ce punem la cale, ca să putem vorbi de ea în siguranţă şi în afara întâlnirilor.

― Asociaţia Defensivă? zise Cho. A.D. pe scurt, ca să nu ştie nimeni despre ce vorbim?

― Da, A.D. sună bine, zise Ginny. Dar hai să o facem să vină de la Armata lui Dumbledore, pentru că de asta se teme cel mai tare Ministerul, nu-i aşa?

La auzul acestor cuvinte se auziră multe şoapte şi râsete aprobatoare.

― Cine e pentru A.D.? zise Hermione pe un ton autoritar, îngenunchind pe pernă ca să numere. Majoritatea... moţiune aprobată!

Agăţă foaia de pergament cu toate semnăturile lor pe perete şi în partea de sus scrise cu litere mari:

ARMATA LUI DUMBLEDORE
― Bine, zise Harry, după ce Hermione se aşeză la loc, ce ziceţi, începem antrenamentul? Mă gândeam că primul lucru pe care ar trebui să-l facem ar fi Expelliarmus, ştiţi voi, Vraja de Dezarmare. Ştiu că este destul de simplă, însă a fost foarte folositoare când...

― Ah, te rog, spuse Zacharias Smith, dându-şi ochii peste cap şi încrucişându-şi mâinile. Eu nu cred că Expelliarmus chiar o să ne fie de ajutor împotriva Ştii-Tu-Cui, nu găseşti?

― Am folosit-o contra lui, zise Harry încet. Mi-a salvat viaţa în iunie.

Smith căscă gura ca un prost. Ceilalţi din cameră rămaseră tăcuţi.

― Însă dacă ai senzaţia că este degradant pentru tine, poţi să pleci, zise Harry.

Smith nu se mişcă, şi nici ceilalţi.

― În ordine, zise Harry, care avea gura puţin mai uscată decât de obicei, din cauza tuturor perechilor de ochi aţintite asupra lui, cred că ar trebui să ne grupăm câte doi şi să ne antrenăm.

I se părea ciudat să dea indicaţii, însă şi mai ciudat era să vadă că îi erau ascultate. Toţi se ridicară imediat şi se împărţiră pe perechi. După cum era de aşteptat, Neville rămase fără partener.

― Poţi să te antrenezi cu mine, îi zise Harry. Bine... deci, la trei... unu, doi, trei...

Camera se umplu brusc de ţipete de "Expelliarmus". Baghetele zburară în toate părţile; vrăjile care dăduseră pe lângă loviră cărţi de pe rafturi şi le ridicară în aer. Harry fu prea rapid pentru Neville, a cărui baghetă îi zbură din mână învârtindu-se, se lovi de tavan într-o ploaie de scântei şi ate­riză zăngănind pe un dulap cu cărţi, de unde Harry o recu­peră cu o Vrajă de Chemare. Uitându-se în jur, se gândi că fusese bine că sugerase să înceapă antrenamentul cu ele­mentele de bază; era vorba despre o magie de proastă ca­litate; mulţi nu reuşeau deloc să îşi dezarmeze adversarii, făcându-i doar să se dea înapoi cu câţiva paşi sau să închidă ochii când îi atingea suflul unei vrăji slabe.

― Expelliarmus! zise Neville, şi Harry, luat prin sur­prindere, simţi cum îi zboară bagheta din mână.

― AM REUŞIT! zise Neville bucuros. Este prima oară când mi-a ieşit ― AM REUŞIT!

― Bravo! zise Harry încurajator, hotărându-se să nu sub­linieze că, într-un duel adevărat, era foarte puţin probabil ca adversarul lui Neville să se uite în direcţia opusă, ţinând lejer bagheta pe lângă corp. Neville, fii atent, poţi să te antrenezi pe rând cu Ron şi cu Hermione câteva minute, ca să fac un tur şi să văd cum se descurcă ceilalţi?

Harry se duse în mijlocul camerei. Se întâmpla ceva foarte straniu cu Zacharias Smith. De fiecare dată când deschidea gura să-l dezarmeze pe Anthony Goldstein, îi zbura din mână propria baghetă, şi totuşi, Anthony nu părea să scoată nici un sunet. Harry nu trebui să caute mult ca să elucideze misterul: Fred şi George erau la câţiva metri de Smith şi îşi îndreptau pe rând baghetele către el de undeva din spate.

― Scuze, Harry, zise George repede, când Harry îi întâlni privirea. Nu ne-am putut abţine.

Harry se duse la alte perechi, încercând să-i corecteze pe cei care făceau vraja greşit. Ginny era parteneră cu Michael Corner; se descurca foarte bine, în timp ce Michael ori nu se pricepea deloc ori nu vroia să atace. Ernie Macmillan îşi flutura bagheta fără motiv, dându-i partenerului său timp să îl prindă cu garda jos; fraţii Creevey erau entuziasmaţi, dar haotici, fiind principalii vinovaţi pentru toate cărţile care ţâşneau din rafturile din jur; Luna Lovegood era la fel de dezordonată, uneori făcând să-i zboare învârtindu-se bagheta lui Justin Finch-Fletchley, alteori reuşind doar să-i facă părul măciucă.

― Bine, opriţi-vă! strigă Harry. Opriţi-vă! OPRIŢI-VĂ!

Am nevoie de un fluier, îşi zise el, şi imediat zări unul pe

cel mai apropiat rând de cărţi. Îl luă şi suflă cu putere. Toţi îşi coborâră baghetele.

― Nu a fost rău, zise Harry, însă este clar că e loc de mai bine.

Zacharias Smith se uită urât la el.

― Hai să mai încercăm o dată.

Se plimbă din nou printre ei, oprindu-se din când în când să le dea sfaturi. Încet, performanţele se îmbunătăţiră în general. O vreme, evită să se apropie de Cho şi de pri­etena ei, dar după ce trecu de două ori pe lângă toate cele­lalte perechi din cameră, simţi că nu putea să le mai ignore.

― O, nu, zise Cho destul de alarmată când el se apropie. Expelliarmious! Adică, Expellimellius! Eu ― ah, scuze, Marietta!

Prietenei ei cu părul creţ îi luase foc mâneca; Marietta o stinse cu propria baghetă şi se uită urât la Harry, de parcă ar fi fost vina lui.

― M-ai făcut să mă emoţionez, mă descurcam bine înainte să vii, îi spuse Cho tristă lui Harry.

― A fost destul de bine, minţi Harry, dar, când ea ridică sprâncenele, adăugă: Adică nu a fost jalnic, dar ştiu că poţi să o faci cum trebuie, m-am uitat de departe.

Cho râse. Prietena ei Marietta îi privi cu o oarecare acreală şi apoi se întoarse cu spatele la ei.

― Nu o băga în seamă, murmură Cho. De fapt, nu voia să vină, dar am obligat-o. Părinţii i-au interzis să facă orice ar putea să o supere pe Umbridge. Vezi tu... mama ei lucrează pentru Minister.

― Dar părinţii tăi? întrebă Harry.

― Păi, şi mie mi-au interzis să mă pun rău cu Umbridge, zise Cho, îndreptându-se cu mândrie. Dar, dacă îşi ima­ginează că nu o să lupt împotriva Ştii-Tu-Cui după ce s-a întâmplat cu Cedric...

Se întrerupse, părând oarecum derutată, şi între ei se lăsă o tăcere stânjenitoare; bagheta lui Terry Boot trecu vâjâind pe lângă urechea lui Harry şi o lovi pe Alicia Spinnet drept în nas.

― Păi, tatăl meu este un mare suporter al oricărei acţiuni anti-Minister! zise Luna Lovegood cu mândrie chiar din spatele lui Harry.

Era evident că trăsese cu urechea la ce vorbeau, în timp ce Justin Finch-Fletchley încerca să se elibereze din robele care i se ridicaseră în cap.

― Spune mereu că îl crede în stare de orice pe Fudge; păi, după ce a asasinat atâţia goblini! Şi bineînţeles că foloseşte Departamentul Misterelor ca să creeze otrăvuri teribile, pe care le administrează în secret tuturor celor care nu sunt de acord cu el. Şi apoi mai este şi Slashkilterul Umgubular...

― Nu întreba, îi şopti Harry lui Cho când ea deschise gura, părând derutată, după care chicoti.

― Hei, Harry, strigă Hermione de la celălalt capăt al camerei, te-ai uitat cât e ora?

Se uită la ceas şi fu şocat să vadă că era deja nouă şi zece, ceea ce însemna că trebuiau să se întoarcă imediat în camerele lor de zi, sau riscau să fie prinşi şi pedepsiţi de Filch pentru că încălcau regulile. Fluieră, toţi se opriră din ţipat "Expelliarmus" şi ultimele câteva baghete zăngăniră pe podea.

― A fost destul de bine, zise Harry, însă am depăşit limita de timp. Săptămâna viitoare, la aceeaşi oră, în acelaşi loc?

― Mai repede! zise Dean Thomas entuziasmat şi mulţi încuviinţară din capete.

Angelina, însă, zise repede:

― Este pe cale să înceapă sezonul de vâjthaţ, trebuie să se antreneze şi echipele!

― Atunci, hai să rămână miercurea următoare, seara, zise Harry. Putem să hotărâm atunci când vor fi întâlnirile supli­mentare. Hai, ar fi bine să mergem.

Scoase iar Harta Ştrengarilor şi se uită cu atenţie dacă exista vreun profesor la etajul şapte. Îi lăsă să plece pe toţi, în grupuri de trei sau patru, privind neliniştit punctuleţele, ca să vadă dacă ajunseseră cu bine în dormitoarele lor: Astropufii o luară pe holul de la subsol care ducea şi spre bucătării, cei de la Ochi-de-Şoim se îndreptară spre un turn din partea de vest a castelului, iar Cercetaşii de-a lungul coridorului, către portretul Doamnei Grase.

― A fost foarte, foarte bine, Harry, zise Hermione, când în sfârşit nu mai rămaseră decât ea, Harry şi Ron.

― Da, aşa e! spuse Ron entuziasmat, în timp ce se strecu­rară toţi pe uşă o priviră transformându-se înapoi în piatră în urma lor. Ai văzut cum am dezarmat-o pe Hermione, Harry?

― Doar o dată, zise Hermione înţepată. Te-am dezarmat de mult mai multe ori decât tu pe mine...

― Nu te-am dezarmat doar o dată, ci cel puţin de trei ori...

― Păi, dacă pui la socoteală şi când te-ai împleticit şi mi-ai dat peste mâna cu bagheta...

Se certară tot drumul înapoi în camera de zi, însă Harry nu îi asculta. Era cu un ochi pe Harta Ştrengarilor, însă se gândea de asemenea la felul cum îi spusese Cho că o făcuse să se emoţioneze.

CAPITOLUL XIX