Harry Potter şi Ordinul Phoenix

LEUL ŞI ŞARPELE
Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Harry se sim­ţi ca şi când ar fi avut un fel de talisman în piept, un secret luminos, care îl ajuta să suporte orele cu Umbridge şi chiar îi permitea să-i poată zâmbi prietenos, în timp ce se uita în ochii ei îngrozitori şi exoftalmici. El şi A. D. rezistau chiar sub nasul ei, făcând exact lucrul de care ea şi Ministerul se temeau cel mai mult, şi de fiecare dată când ar fi trebuit să citească din cartea lui Wilbert Slinkhard la orele ei, medita, în schimb, asupra amintirilor plăcute ale celor mai recente întâl­niri, rememorând cum reuşise Neville să o dezarmeze pe Hermione, cum stăpânise Colin Creevey Vraja de Oprire du­pă ce se străduise din răsputeri în trei şedinţe, şi cum făcuse Parvati Patil un Blestem de Reducere atât de reuşit, încât mic­şorase masa, lăsând toate Tradarele pe praful de pe podea.

Îi era aproape imposibil să fixeze o anumită seară din săptămână pentru întâlnirile A. D., având în vedere că tre­buia să ţină cont de trei antrenamente separate ale echi­pelor de vâjthaţ, care erau adeseori reprogramate din cauza vremii urâte; dar lui Harry nu îi părea rău; din punctul lui de vedere, poate că era mai bine ca aranjarea întâlnirilor să fie imprevizibilă. Dacă îi urmărea cineva, le-ar fi fost greu să găsească un tipar.

Hermione elaboră în scurt timp o metodă foarte isteaţă de a le comunica tuturor membrilor data şi ora următoarei întâlniri, în cazul în care ar fi fost nevoie să le schimbe subit, fiindcă ar fi părut suspect ca elevi de la case diferite să fie văzuţi în repetate rânduri traversând Marea Sală pentru a vorbi între ei. Le dădu tuturor membrilor A. D. un galion fals (Ron fu foarte entuziasmat când văzu coşul pentru prima oară şi fu convins că împărţea galbeni adevăraţi).

― Vedeţi numerele de pe marginea monedelor? zise Her­mione, ridicând una pentru a o cerceta, la sfârşitul celei de-a patra întâlniri.

Moneda strălucea mare şi galbenă la lumina torţelor.

― Pe galionii adevăraţi există doar un număr de serie care face referinţă la goblinul care a făcut moneda. Însă pe aces­te monede false numerele se vor schimba, pentru a arăta da­ta şi ora următoarei întâlniri. Monedele se vor încălzi atunci când se vor schimba datele, aşa că, dacă o să le purtaţi în buzunar, o să le puteţi simţi. Vom lua câte una fiecare şi, după ce Harry va fixa data următoarei întâlniri, o să schim­be numerele de pe moneda lui, şi pentru că am aruncat o Vrajă Protean asupra ei, toate se vor schimba în acelaşi fel.

Cuvintele lui Hermione fură întâmpinate de o tăcere confuză. Se uită în jur la toate chipurile oarecum derutate, întoarse spre ea.

― Păi... m-am gândit că ar fi o idee bună, zise ea nesigură, adică... şi dacă Umbridge ne-ar pune să ne întoarcem buzunarele pe dos, nu este deloc ciudat dacă ai un galion la tine, nu-i aşa? Dar... mă rog, dacă nu vreţi să le folosiţi...

― Poţi să faci o Vrajă Protean? zise Terry Boot.

― Da, spuse Hermione.

― Dar asta este... este de nivelul T.V.E.E., zise el cu o voce mică.

― A, zise Hermione, încercând să pară modestă. A... mă rog... da, presupun că aşa este.

― Cum de nu eşti la Ochi-de-Şoim? întrebă el, uitându-se la Hermione cu o privire aproape extaziată. Cu un creier ca al tău?

― Păi, Jobenul Magic chiar s-a gândit să mă trimită la Ochi-de-Şoim în timpul sortatului, zise Hermione veselă, dar până la urmă a ales Cercetaşii. Bun, înţeleg că folosim galionii?

Se auzi un murmur de încuviinţare şi toţi se apropiară ca să ia câte unul din coş. Harry se uită pieziş la Hermione.

― Ştii de ce îmi amintesc astea?

― Nu, de ce?

― De cicatricele Devoratorilor Morţii. Cap-de-Mort atinge una dintre ele, cicatricele îi ard pe toţi şi ştiu că trebuie să i se alăture.

― Păi... da, zise Hermione încet, de acolo mi-a venit ideea... dar te rog să observi că am decis să gravez data pe bucăţi de metal şi nu pe pielea membrilor.

― Da... prefer metoda ta, zise Harry zâmbind, în timp ce îşi băga galionul în buzunar. Presupun că singurul pericol cu ăştia este că i-am putea cheltui din greşeală.

― Slabe şanse, zise Ron, care îşi examina propriul galion fals cu un aer puţin trist. Eu nu am nici un galion adevărat cu care să îl confund.

Având în vedere că se apropia primul meci de vâjthaţ din acel sezon, Cercetaşii împotriva Viperinilor, întâlnirile A.D. fură amânate, pentru că Angelina insista să se antreneze aproape în fiecare zi. Faptul că nu mai avusese loc de atâta timp Cupa de Vâjthaţ sporea semnificativ interesul şi entuzi­asmul faţă de meciul apropiat; cei de la Ochi-de-Şoim şi As­tropufi erau foarte interesaţi de rezultat, pentru că ei, desi­gur, aveau să joace cu ambele echipe pe parcursul anului; şi şefii Caselor echipelor adverse, deşi încercau să se ascundă sub o aparenţă de sportivitate, erau hotărâţi să îşi vadă pro­pria echipă victorioasă. Harry realiză cât de mult îşi dorea profesoara McGonagall să îi bată pe Viperini când aceasta nu le dădu teme în săptămâna dinaintea meciului.

― Cred că în momentul de faţă aveţi destule de făcut, zise ea cu un aer superior.

Nimănui nu îi veni să-şi creadă urechilor, până când ea nu se uită direct la Harry şi Ron şi zise poruncitor:

― Băieţi, m-am obişnuit să văd Cupa de Vâjthaţ în biroul meu, şi zău că nu vreau să fiu nevoită să i-o dau profesorului Plesneală, aşa că să folosiţi timpul liber ca să vă antrenaţi, da?
*
Plesneală, la fel de evident de părtinitor, rezervase atât de des stadionul de vâjthaţ pentru Viperini, încât Cercetaşilor le era greu să ajungă acolo ca să joace. De asemenea, se făcea că nu aude numeroasele încercări raportate ale Viperinilor de a-i blestema pe jucătorii Cercetaşi pe holuri. Când Alicia Spin­net apăru în aripa spitalului cu sprâncenele crescându-i atât de des şi de repede, încât îi acopereau ochii şi îi astupau gura, Plesneală insistă că trebuia să fi încercat să arunce o Vrajă de Însănătoşire a părului asupra ei însăşi şi refuză să îi asculte pe cei paisprezece martori oculari care stăruiau că îl văzuseră pe portarul Viperinilor, Miles Bletchly, blestemând-o pe la spate, în timp ce învăţa la bibliotecă.

Harry era optimist în legătură cu şansele Cercetaşilor; până la urmă nu pierduseră niciodată în faţa echipei lui Reacredinţă. Într-adevăr, Ron încă nu juca la nivelul lui Bas­ton, dar făcea mari eforturi să se perfecţioneze. Marea sa slăbiciune era tendinţa de a-şi pierde încrederea în sine după ce făcea o gafă; dacă încasa un gol, devenea agitat şi drept urmare era posibil să mai ia şi altele. Pe de altă parte, Harry îl văzuse pe Ron apărând spectaculos de câteva ori, când era în formă; în timpul unui antrenament memorabil, se atârnase cu o singură mână de mătură şi lovise balonul atât de tare în partea opusă stâlpilor porţii, încât acesta tra­versă stadionul în zbor şi trecu prin cercul din mijloc din capătul celălalt; ceilalţi din echipă fură de părere că această paradă putea fi comparată cu succes cu una realizată de curând de Barry Ryan, portarul naţionalei irlandeze contra înaintaşului polonez Ladislaw Zamojski. Chiar şi Fred spu­sese că mai erau şanse ca Ron să-i facă mândri pe el şi pe George, şi că meditau serios dacă să recunoască sau nu că era rudă cu ei, deşi încercaseră să-l nege de patru ani.

Singurul fapt care îl îngrijora cu adevărat pe Harry era cât de mult se lăsa Ron afectat de tactica echipei Viperinilor de a-l şicana chiar înainte să fi ajuns pe stadion. Harry, desigur, le suporta de patru ani comentariile răutăcioase, aşa că şuşo­telile gen "Hei, Potty, am auzit că Warrington a jurat că sâmbătă o să te dea jos de pe mătură", departe de a-i îngheţa sân­gele în vine, îl făceau să râdă. "Warrington ţinteşte atât de jal­nic, încât aş fi mai îngrijorat dacă ar viza-o pe persoana de lân­gă mine", replica el, făcându-i pe Ron şi Hermione să râdă şi ştergând zâmbetul de pe chipul lui Pansy Parkinson.

Însă Ron nu mai îndurase niciodată o campanie asiduă de insulte, batjocuri şi intimidări. Când, în timp ce treceau pe hol, unii Viperini, din anul şapte şi mult mai mari ca el îi arun­cau "ţi-ai rezervat un pat în aripa spitalului, Weasley?" nu râdea, ci căpăta o nuanţă de verde deschis. Când Draco Reacredinţă îl imita pe Ron cum scăpa balonul (ceea ce făcea de fiecare dată când se vedeau), lui Ron i se înroşeau urechile şi mâinile îi tremurau atât de tare, încât era foarte posibil să scape orice altceva avea în mână în momentul acela.

Octombrie se stinse cu o avalanşă de vânturi vijelioase şi ploi torenţiale, iar noiembrie sosi rece ca fierul îngheţat, cu o chiciură aspră în fiecare dimineaţă şi cu pale de vânt gla­cial, care înfiorau mâinile şi chipurile descoperite. Cerul şi tavanul din Marea Sală prinseră o nuanţă deschisă de gri-sidefiu, munţii din jurul Hogwarts-ului erau cu crestele înzăpezite şi temperatura din castel coborî atât de mult, încât în pauzele dintre ore mulţi dintre elevi purtau mănuşi groase din piele de dragon pe holuri.

În ziua meciului, era o dimineaţă luminoasă şi rece. Când Harry se trezi, se uită spre patul lui Ron şi îl văzu pe acesta ud în capul oaselor, cu braţele în jurul genunchilor, ui­tându-se în gol.

― Eşti bine? zise Harry.

Ron încuviinţă din cap, dar nu vorbi. Harry îşi aminti foarte bine de data când Ron îşi aruncase din greşeală o Vrajă de Vomitat-Melci asupra lui însuşi; părea să fie la fel de palid şi transpirat ca şi atunci, plus că nu prea vroia să deschidă gura.

― Nu trebuie decât să mănânci ceva, zise Harry încurajator. Hai!

Când sosiră, Marea Sală se umplea rapid. Se vorbea mai tare şi era o atmosferă mai exuberantă decât de obicei. Când trecură pe lângă masa Viperinilor, avu loc o explozie de zgo­mote. Harry se uită la ei şi văzu că, pe lângă obişnuitele fulare şi pălării verzi cu argintiu, fiecare dintre ei purta o insignă argintie care părea să aibă forma unei coroane. Nu ştia de ce, dar mulţi îi făcură cu mâna lui Ron, râzând în hohote. În timp ce trecea prin dreptul lor, Harry încercă să vadă ce scria pe insigne, însă era prea preocupat să-l ducă pe Ron dincolo de masa lor ca să zăbovească destul timp pentru a le citi.

La masa Cercetaşilor fură întâmpinaţi de o primire plină de entuziasm. Acolo toată lumea era îmbrăcată în roşu cu auriu, însă, departe de a-l înveseli pe Ron, se părea că uralele îi storseseră şi ultima picătură de curaj; se prăbuşi pe cea mai apropiată bancă, arătând de parcă ar fi fost ultima oară când lua masa.

― Am fost nebun când am acceptat, zise el într-o şoaptă răguşită. Nebun.

― Nu fi prost, zise Harry hotărât, dându-i un amestec de cereale, o să te descurci foarte bine. E normal să ai emoţii.

― Sunt la pământ, mormăi Ron. Sunt jalnic. Nu pot să joc bine nici dacă mă pici cu ceară. Ce-o fi fost în capul meu?

― Vino-ţi în fire, zise Harry cu fermitate. Gândeşte-te la cum ai salvat cu piciorul golul ăla acum câteva zile, chiar şi Fred şi George au zis că ai fost extraordinar.

Ron se întoarse spre Harry cu o expresie chinuită.

― A fost din întâmplare, şopti el distrus. Nu am vrut să o fac... am alunecat de pe mătură când nu v-aţi uitat nici unul şi am lovit balonul din greşeală, în timp ce încercam să mă urc la loc.

― Ăă... zise Harry, revenindu-şi repede de pe urma aces­tei surprize neplăcute, cu încă vreo câteva întâmplări ca asta meciul e ca şi câştigat, nu-i aşa?

Hermione şi Ginny se aşezară vizavi de ei, purtând fulare, mănuşi şi rozete roşii cu auriu.

― Cum te simţi? îl întrebă Ginny pe Ron, care acum se holba la urmele de lapte de pe fundul bolului gol de cereale, de parcă s-ar fi gândit serios dacă să se înece sau nu în el.

― Are emoţii, spuse Harry.

― Păi, ăsta este un semn bun, mie mi se pare că întotdea­una ai rezultate mai bune la examene dacă ai emoţii, zise Hermione cu însufleţire.

― Bună, zise o voce difuză şi visătoare din spatele lor.

Harry îşi ridică privirea: Luna Lovegood plutise spre ei de la masa Ochilor-de-Şoim. Mulţi se holbau la ea, iar câţiva chiar râdeau şi o arătau cu degetul; reuşise să facă rost de o pălărie în forma unui cap de leu în mărime naturală, pe care o purta într-un echilibru precar.

― Ţin cu Cercetaşii, zise Luna, făcând un semn spre pălă­rie fără să fi fost nevoie. Uite ce face...

Întinse mâna şi atinse pălăria cu bagheta. Aceasta deschise gura larg şi scoase un răget extrem de realist, care îi făcu să tresară pe toţi cei din jur.

― E reuşită, nu? zise Luna fericită. Ştiţi, am vrut să o fac să mestece un şarpe care să-i reprezinte pe Viperini, dar nu am avut timp. Oricum... baftă, Ronald!

Se îndepărtă plutind. Încă nu îşi reveniseră de pe urma şocului trezit de pălăria Lunei, când Angelina se apropie în grabă de ei, însoţită de Katie şi Alicia, ale cărei sprâncene reveniseră la normal datorită ajutorului doamnei Pomfrey.

― Când sunteţi gata, zise ea, o să mergem direct pe sta­dion, să verificăm cum stau lucrurile şi să ne schimbăm.

― Venim imediat, o asigură Harry. Stai să mănânce şi Ron ceva.

Însă după zece minute fu clar că Ron nu mai putea să mănânce nimic şi Harry se gândi că era mai bine să-l ducă la vestiare. Când se sculară de la masă, se ridică şi Hermione, care îl trase deoparte, apucându-l de mână.

― Să nu-l laşi pe Ron să vadă ce scrie pe insignele Viperinilor, îi şopti ea imperios.

Harry o privi întrebător, însă ea clătină din cap preveni­tor; Ron tocmai se apropie agale de ei, părând pierdut şi disperat.

― Baftă, Ron, zise Hermione, ridicându-se în vârful picioa­relor şi pupându-l pe obraz. Şi ţie, Harry...

Ron păru să îşi revină puţin, cât timp traversară iar Marea Sală. Atinse locul de pe obraz unde îl pupase Hermione, oarecum derutat, de parcă nu era sigur de ceea ce se întâmplase. Părea prea absorbit ca să mai observe ce era în jur, însă Harry aruncă o privire curioasă spre insig­nele în formă de coroană când trecură pe lângă masa Vipe­rinilor, şi de data asta descifra cuvintele gravate pe ele:
WEASLEY E AL NOSTRU REGE
Cu presentimentul sumbru că nu avea cum să fie de bine, îl grăbi pe Ron să traverseze holul de la intrare şi să coboare treptele de piatră, ajungând afară, în aerul glacial.

Iarba acoperită cu chiciură le scârţâia sub picioare, în timp ce parcurgeau grăbiţi peluzele în pantă către stadion. Vântul nu bătea deloc şi cerul era de un alb sidefiu uniform, ceea ce însemna că vizibilitatea avea să fie bună, neafectată de lumina directă a soarelui care să le intre în ochi. Harry îi sublinie lui Ron aceşti factori încurajatori în drumul lor, dar nu era sigur că Ron îl asculta.

Angelina se schimbase deja şi, când intrară, vorbea cu res­tul echipei. Harry şi Ron îşi puseră robele (Ron încercă să îşi îmbrace roba pe dos timp de câteva minute, înainte ca Aliciei să i se facă milă de el şi să se ducă să îl ajute), apoi se aşezară să asculte discursul de dinainte de meci, în timp ce zumzetul vocilor de afară devenea din ce în ce mai tare, mulţimea pă­răsind castelul în număr mare şi îndreptându-se spre stadion.

― Bine, tocmai am aflat aşezarea finală în teren a Vipe­rinilor, zise Angelina, consultând o foaie de pergament. Au plecat prinzătorii de anul trecut, Derrick şi Bole, însă se pa­re că Montague i-a înlocuit cu nişte gorile, nu cu persoane care pot să zboare foarte bine. Sunt doi tipi pe care îi chea­mă Crabbe şi Goyle, nu ştiu prea multe despre ei...

― Noi da, spuseră Harry şi Ron într-un glas.

― Păi, nu par destul de inteligenţi ca să deosebească un capăt al măturii de celălalt, zise Angelina, punând perga­mentul în buzunar, dar pe de altă parte m-am mirat întot­deauna cum reuşeau Derrick şi Bole să găsească stadionul fără indicatoare.

― Crabbe şi Goyle sunt de aceeaşi teapă, o asigură Harry.

Auzeau cum sute de persoane se aşezau pe băncile dis­puse simetric ale tribunelor. Unii cântau, dar Harry nu putea să descifreze cuvintele. Începea să aibă emoţii, însă ştia că nodul din stomacul său nu se compara cu cel al lui Ron, care stătea cu mâinile lipite de corp şi se uita iar în gol, cu maxilarul încleştat şi cu chipul pământiu.

― A sosit timpul, zise Angelina cu o voce tăcută, uitându-se la ceas. Haideţi... baftă.

Jucătorii se ridicară, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră înşiruiţi din vestiar în lumina zăpăcitoare de afară. Fură în­tâmpinaţi de o avalanşă de zgomote printre care Harry încă auzea cântecele, deşi erau estompate de urale şi fluierături.

Erau aşteptaţi de echipa Viperinilor. Iar ei purtau acele in­signe argintii în formă de coroană. Noul căpitan, Montague, avea în linii mari construcţia lui Dudley Dursley, cu nişte ante­braţe mari ca nişte jamboane păroase. În spatele său stăteau la pândă Crabbe şi Goyle, aproape la fel de mari, clipind ca nişte idioţi în lumina soarelui şi rotindu-şi bâtele de prinzători. Reacredinţă stătea într-o parte, cu părul blond-alb strălucind în lumina soarelui. Îi întâlni privirea lui Harry şi-i zâmbi batjo­coritor, atingând insigna în formă de coroană prinsă în piept.

― Căpitanii să-şi dea mâinile, ordonă arbitrul, doamna Hooch, când Angelina şi Montague ajunseră unul lângă celălalt.

Harry îşi dădu seama că Montague încerca să-i strivească degetele Angelinei, cu toate că aceasta nu avu nici o tresărire.

― Urcaţi-vă pe mături... !

Doamna Hooch îşi duse fluierul la gură şi suflă.

Mingile fură eliberate şi cei paisprezece jucători ţâşniră spre văzduh. Harry îl văzu cu coada ochiului pe Ron cum goni spre stâlpii porţii. Harry zbură şi mai sus ferindu-se de un balon-ghiulea, şi făcu un tur larg al terenului, uitându-se în jur după sclipirea aurie; de partea cealaltă a stadionului, Draco Reacredinţă făcea exact acelaşi lucru.

― Iat-o pe Johnson Johnson are balonul, ce bine joacă fata asta, o spun de ani întregi, dar tot nu vrea să iasă cu mine...

― JORDAN! strigă profesoara McGonagall.

― ... era doar un detaliu pentru amuzament, doamnă pro­fesoară, dă o notă de interes ― Johnson se fereşte de Warring­ton, trece de Montague, este... au!... lovită pe la spate de un balon-ghiulea trimis de Crabbe... Montague prinde balonul, se ridică la loc şi... un frumos balon-ghiulea trimis de George Weasley, Montague este lovit în cap de un balon-ghiulea, îl scapă, balonul este prins de Katie Bell de la Cercetaşi, care îi pasează în spate Aliciei Spinnet, iar Spinnet porneşte...

Comentariul lui Lee Jordan răsuna în tot stadionul şi Harry asculta din răsputeri, cu vântul vâjâindu-i în urechi şi cu mulţimea gălăgioasă care ţipa, huiduia şi cânta.

― ... se fereşte de Warrington, evită un balon-ghiulea... ca prin urechile acului, Alicia... şi mulţimea este încântată, ascultaţi-i, ce cântă?

Când Lee se opri ca să asculte, cântecul se ridică tare şi limpede din marea de verde cu argintiu din partea tri­bunelor Viperinilor: