Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Asta ar trebui să ne înveţe aici, îşi zise el, întorcându-se pe o parte, cum funcţionează creierele fetelor... oricum, ar fi mult mai folositor decât Previziunile despre Viitor...

Neville bombăni în somn. O bufniţă strigă undeva în noapte.

Harry visă că era înapoi în camera A.D. Cho îl acuza că o ademenise acolo prin şiretlicuri; spunea că îi promisese o sută cincizeci de poze de la broscuţele de ciocolată, dacă venea. Harry protestă... Cho strigă: "Cedric mi-a dat o grămadă de poze de la broscuţele de ciocolată, uite!" Şi scoase câţiva pumni de poze din buzunarele robei, pe care le aruncă în sus. Apoi se transformă în Hermione, care zise: "Harry, totuşi, ştii că i-ai promis... cred că ar fi bine să-i dai altceva în schimb... ce zici de Fulger?" iar Harry susţinu că nu putea să-i dea Fulgerul lui Cho, pentru că era la Umbridge, şi oricum era complet ridicol, nu venise în camera A.D. decât ca să agaţe nişte globuri de Crăciun care aveau forma capului lui Dobby...

Visul se schimbă...

Îşi simţi corpul liniştit, puternic şi elastic. Plutea printre nişte bare strălucitoare de metal, pe piatra rece, întune­cată... era întins pe podea, alunecând pe burtă... era întu­neric şi totuşi, putea să vadă obiectele din jur scânteind cu nişte nuanţe ciudate, vibrante... Îşi întorcea capul... la prima vedere holul era gol... dar nu... În faţă, un bărbat stătea pe podea, cu bărbia căzută pe piept, cu silueta profilându-i-se în întuneric...

Harry scoase limba... simţi în aer mirosul bărbatului... era viu, dar ameţit... stând în faţa unei uşi de la capătul unui hol...

Harry îşi dorea să-l muşte... Însă trebuia să-şi înfrâneze acest impuls... avea lucruri mai importante de făcut...

Însă bărbatul se mişca... când sări în picioare, îi căzu din poală o pelerină invizibilă argintie şi Harry îi văzu silueta tremurândă, neclară, înălţându-se deasupra lui, zări o ba­ghetă scoasă de la brâu... nu avea de ales... se ridică mult de la podea şi atacă o dată, de două, de trei ori, băgându-şi colţii adânc în carnea bărbatului, simţind cum i se frângeau coastele în maxilare, simţind şuvoiul de sânge cald...

Bărbatul ţipă de durere... apoi amuţi... se prăbuşi în spate lângă perete... sângele ţâşni peste tot pe podea...

Îl durea fruntea îngrozitor... Îl durea de parcă ar mai fi fost puţin şi exploda...

― Harry! HARRY!

Deschise ochii. Fiecare părticică din corpul lui era aco­perită de o transpiraţie glacială; aşternutul era răsucit în jurul lui ca o cămaşă de forţă; se simţea de parcă i s-ar fi pus un vătrai încins pe frunte.

― Harry!

Ron stătea deasupra lui, extrem de speriat. La picioarele patului lui Harry mai erau şi alte siluete. Îşi strânse capul în mâini; era orbit de durere... se rostogoli pe o parte şi vărsă peste marginea saltelei.

― Îi e foarte rău, spuse o voce speriată. N-ar trebui să chemăm pe cineva?

― Harry! Harry!

Trebuia să-i spună lui Ron, era foarte important să-i spu­nă... Trăgând aer în piept, Harry se ridică anevoie în capul oaselor, impunându-şi să nu mai verse din nou, aproape orbit de durere.

― Tatăl tău, spuse el într-un suflet, gâfâind. Tatăl tău... a fost atacat...

― Poftim? spuse Ron, neînţelegând.

― Tatăl tău! A fost muşcat, este grav, era sânge peste tot...

― Mă duc după ajutor, zise aceeaşi voce speriată şi Harry auzi nişte paşi care ieşiră în fugă din dormitor.

― Harry, prietene, spuse Ron nesigur, doar... doar ai visat...

― Nu! spuse Harry mânios, căci era crucial ca Ron să înţe­leagă. Nu a fost un vis... nu unul obişnuit... am fost acolo, am văzut... eu am făcut-o...

Îi auzi pe Seamus şi pe Dean bombănind, dar nu îi păsa. Durerea din frunte i se potolea încet, deşi încă transpira şi tremura înfrigurat. Vărsă iar şi Ron se dădu repede la o parte.

― Harry, nu ţi-e bine, spuse el tremurat. Neville s-a dus după ajutor.

― Mi-e bine! spuse Harry înăbuşit, ştergându-se la gură cu mâneca pijamalei şi tremurând necontrolat. Eu nu am nimic, ar trebui să-ţi faci griji pentru tatăl tău... trebuie să aflăm unde e... sângera îngrozitor... a fost... am fost un şarpe uriaş.

Încercă să se dea jos din pat, dar Ron îl împinse la loc; Dean şi Seamus încă şuşoteau în apropiere. Harry nu îşi dădu seama dacă trecuse un minut sau zece; pur şi simplu rămase acolo tremurând, simţind cum durerea provocată de cicatrice scădea foarte încet... apoi se auziră nişte paşi grăbiţi care urcau scările, iar pe urmă vocea lui Neville.

― Aici, doamnă profesoară.

Profesoara McGonagall intră grăbită în dormitor, îmbră­cată cu un capot în carouri, cu ochelarii puşi strâmb pe na­sul osos.

― Ce este, Potter? Unde te doare?

Nu mai fusese niciodată atât de fericit să o vadă; acum avea nevoie de un membru al Ordinului Phoenix, nu de cineva care să-l cocoloşească şi să-i prescrie poţiuni.

― Este vorba despre tatăl lui Ron, zise el, ridicându-se iar în capul oaselor. A fost atacat de un şarpe şi este grav rănit, am văzut cum s-a întâmplat.

― Cum adică, ai văzut cum s-a întâmplat? spuse profe­soara McGonagall, încruntându-şi sprâncenele negre.

― Nu ştiu... dormeam şi apoi am ajuns acolo...

― Vrei să spui că ai visat asta?

― Nu! zise Harry furios şi întrebându-se dacă nu avea să-l înţeleagă nimeni. Mai întâi am avut un vis despre cu totul altceva, o prostie... şi apoi s-a întrerupt. A fost real, nu mi-am imaginat eu. Domnul Weasley era adormit pe podea şi a fost atacat de un şarpe uriaş, era mult sânge, a leşinat, trebuie să afle cineva unde este...

Profesoara McGonagall îl privi prin ochelarii ei strâmbi, de parcă ar fi fost îngrozită de ceea ce vedea.

― Nu vă mint şi nu sunt nebun! îi zise Harry, ridicând vo­cea până când ajunse să ţipe. Vă spun, am văzut cum s-a întâmplat!

― Te cred, Potter, spuse profesoara McGonagall scurt. Pu­ne-ţi halatul... o să mergem la director.