Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXII

SPITALUL SF. MUNGO
Harry fu atât de uşurat că era luat în serios, încât nu ezită, ci sări imediat din pat şi îşi puse halatul şi ochelarii la loc pe nas.

― Weasley, ar fi bine să vii şi tu, spuse profesoara McGonagall.

O urmară pe profesoara McGonagall, trecând pe lângă si­luetele tăcute ale lui Neville, Dean şi Seamus. Părăsiră dormi­torul, coborâră pe scara în spirală către camera de zi, ieşiră pe gaura portretului şi merseră de-a lungul holului Doamnei Grase la lumina lunii. Harry se simţi ca şi când panica din inte­riorul lui ar fi putut să dea pe afară în orice clipă; vroia să fugă şi să-l strige pe Dumbledore; domnul Weasley pierdea sânge, în timp ce ei mergeau liniştiţi; dacă acei colţi (Harry încercă cu greu să nu spună în gând "colţii mei") fuseseră veninoşi? Trecură pe lângă Doamna Norris, care îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre ei şi scuipă puţin, însă profesoara McGonagall zise "Zât!". Doamna Norris se pierdu în umbră şi, după câteva minute, ajunseră la himera de piatră care păzea intrarea în biroul lui Dumbledore.

― Fizzi wizzbi, zise profesoara McGonagall.

Himera prinse viaţă şi sări într-o parte; peretele din spatele său se despărţi, dezvăluind o scară de piatră care se mişca mereu în sus, ca o scară rulantă în spirală. Toţi trei păşiră pe treptele mişcătoare; peretele se închise în urma lor cu o bufnitură, iar ei avansară în cercuri strânse, până când ajunseră la uşa de stejar extrem de lustruită, cu cio­canul de aramă în formă de grifon.

Deşi trecuse cu mult de miezul nopţii, se auzeau voci din cameră, ba chiar un zumzet. Se părea că Dumbledore avea cel puţin doisprezece musafiri.

Profesoara McGonagall bătu de trei ori la uşă cu ciocanul în formă de grifon şi vocile amuţiră subit, de parcă le-ar li oprit cineva. Uşa se deschise singură şi profesoara McGo­nagall îi conduse înăuntru pe Harry şi pe Ron.

Camera era în semiobscuritate; instrumentele ciudate de argint de pe mese erau tăcute şi nemişcate, în loc să bâzâie şi să scoată norişori de fum, aşa cum făceau de obicei; portretele foştilor directori şi directoare care împânzeau pereţii dormeau înrămate. O pasăre magnifică, roşu cu auriu, de mărimea unei lebede, dormea pe stinghia sa, cu capul sub aripă, după uşă.

― A, dumneata eşti, doamnă profesoară McGonagall... şi... aha...

Dumbledore stătea la birou, pe un scaun cu spătar înalt; se aplecă înainte în lumina împrăştiată de la lumânare peste hârtiile răsfirate în faţa sa. Purta un magnific halat pur­puriu, brodat cu auriu, peste o cămaşă de noapte albă ca zăpada, însă părea să fie perfect treaz, cu ochii săi pătrun­zători, albaştri, aţintiţi asupra profesoarei McGonagall.

― Domnule profesor Dumbledore, Potter spune că a avut un... ei bine, un coşmar, zise profesoara McGonagall. Spune că...

― Nu a fost un coşmar, interveni Harry repede.

Profesoara McGonagall îşi întoarse privirea spre Harry,

Încruntându-se puţin.

― Foarte bine, Potter, atunci, vorbeşte-i domnului direc­tor despre el.

― Dor... păi, chiar dormeam... spuse Harry îngrozit şi ţinând morţiş să îl facă pe Dumbledore să înţeleagă, dar puţin enervat de faptul că directorul nu îl privea, ci îşi examina pro­priile degete încrucişate. Însă nu a fost un vis obişnuit... a fost ceva real... am văzut cum s-a întâmplat... Tatăl lui Ron ― dom­nul Weasley ― a fost atacat de un şarpe imens.

Cuvintele părură să răsune în aer după ce le rosti, sunând puţin ridicol, chiar amuzant. Urmă o pauză, timp în care Dumbledore se lăsă pe spate şi privi gânditor în tavan. Ron se uită când la Harry, când la Dumbledore, alb ca varul şi şocat.

― Cum ai văzut asta? întrebă Dumbledore încet, conti­nuând să nu se uite la Harry.

― Păi... nu ştiu, spuse Harry, destul de supărat. Dar ce contează? Presupun că am văzut-o în minte...

― M-ai înţeles greşit, spuse Dumbledore, pe acelaşi ton calm. Adică... Îţi aminteşti... ăă... unde erai în timp ce pri­veai cum avea loc atacul? Stăteai cumva lângă victimă, sau priveai scena de sus?

Era o întrebare atât de ciudată, încât Harry îl privi pe Dumbledore cu gura căscată; era ca şi când ar fi ştiut...

― Eu eram şarpele, spuse el. Am văzut totul din perspectiva şarpelui.

Pentru o clipă nu vorbi nimeni, apoi Dumbledore, uitân­du-se de data asta la Ron, care încă era alb ca varul, întrebă ceva mai tăios:

― Arthur este grav rănit?

― Da, spuse Harry hotărât.

De ce erau atât de tari de cap, oare nu realizau cât de mult sângera cineva când era străpuns de nişte colţi atât de lungi? Şi de ce nu îi făcea Dumbledore favoarea de a se uita la el?

Însă Dumbledore se ridică atât de repede, că îl făcu pe Harry să tresară, şi i se adresă unuia dintre portretele agăţate foarte aproape de tavan.

― Everard, zise el tăios. Şi tu, Dilys!

Deschiseră ochii imediat un vrăjitor cu faţa pământie, brunet şi cu breton scurt, şi o femeie mai în vârstă, cu bucle lungi şi argintii din rama de alături, care păreau amândoi să fi dormit buştean.

― Aţi ascultat? spuse Dumbledore.

Vrăjitorul încuviinţă din cap, iar vrăjitoarea zise:

― Bineînţeles.

― Bărbatul este roşcat şi poartă ochelari, spuse Dumbledore. Everard, trebuie să dai semnalul de alarmă, să ai grijă să fie găsit de cine trebuie...

Amândoi încuviinţară din cap şi ieşiră din rame într-o parte, însă, în loc să intre în tablourile vecine (cum se întâm­pla de obicei la Hogwarts), nu mai apărură din nou. Acum una dintre rame nu mai încadra decât un fundal de dra­perie întunecată, iar cealaltă un fotoliu frumos de piele. Harry observă că mulţi dintre ceilalţi directori şi directoare de pe pereţi, deşi sforăiau şi salivau foarte convingător, îi tot aruncau priviri fugare din când în când cu coada ochiu­lui şi înţelese deodată cu cine vorbise Dumbledore înainte să bată la uşă.

― Everard şi Dilys au fost doi dintre cei mai apreciaţi directori, zise Dumbledore, trecând acum pe lângă Harry, Ron şi profesoara McGonagall, pentru a se apropia de mag­nifica pasăre adormită pe stinghia de lângă uşă. Sunt atât de renumiţi, încât amândoi au portrete şi în alte instituţii vrăji­toreşti importante. Având în vedere că sunt liberi să se plimbe între propriile portrete, pot să ne spună ce se întâm­plă în altă parte...

― Dar domnul Weasley poate fi oriunde! zise Harry.

― Vă rog să luaţi loc, toţi trei, spuse Dumbledore, de par­că Harry n-ar fi zis nimic. Everard şi Dilys s-ar putea să se în­toarcă abia peste câteva minute. Doamnă profesoară McGo­nagall, te rog, mai adu nişte scaune.

Profesoara McGonagall îşi scoase bagheta din buzunarul halatului şi o flutură; apărură din senin trei scaune, cu spătare drepte de lemn, foarte diferite de fotoliile confortabile pe care le crease Dumbledore la audierea lui Harry. Harry se aşeză, privindu-l pe Dumbledore peste umăr. Acum, Dumbledore mângâia cu un deget capul auriu al lui Fawkes. Phoenixul se trezi imediat. Îşi întinse bine gâtul superb şi îl cercetă pe Dumbledore cu ochii săi luminoşi, dar întunecaţi.

― Ne trebuie un avertisment, îi zise Dumbledore foarte încet păsării.

Avu o loc o străfulgerare de foc şi phoenixul plecă.

Acum Dumbledore se aplecă asupra unuia dintre instru­mentele fragile de argint a căror funcţie Harry nu o cunoscuse niciodată, îl duse la biroul său, se aşeză iar cu faţa la ei şi îl atinse uşor cu vârful baghetei.

Imediat, instrumentul prinse viaţă cu un clinchet ritmat. Din vârful micului tubuleţ argintiu ieşeau norişori de fum verde deschis. Dumbledore privi fumul cu atenţie şi se încruntă. După câteva clipe, norişorii se transformară într-un şuvoi constant de fum din ce în ce mai dens, care se rotea în aer... din capătul său crescu un cap de şarpe care îşi des­chidea larg fălcile. Harry se întrebă dacă instrumentul îi confirma istorisirea: se uită entuziasmat la Dumbledore, căutând un semn care să-i dea dreptate, dar Dumbledore nu îşi ridică privirea.

― Bineînţeles, bineînţeles, murmură Dumbledore ca pen­tru sine, observând în continuare şuvoiul de fum fără să dea nici un semn că ar fi fost surprins. Însă despărţiţi în esenţă?

Harry nu putu să-i dea de cap acestei întrebări. Însă şarpele de fum se separă imediat în alţi doi şerpi, încolăcindu-se şi unduindu-se amândoi în întuneric. Cu o expresie de mulţu­mire sumbră, Dumbledore mai atinse uşor instrumentul cu bagheta; huruitul se diminuă şi se pierdu, iar şerpii de fum se estompară, deveniră o ceaţă nedesluşită şi dispărură.

Dumbledore puse instrumentul înapoi pe măsuţă. Harry văzu mulţi directori urmărindu-i cu privirea din portrete şi care, dându-şi seama că Harry se uita la ei, se prefăcură repede că dormeau în continuare. Harry dori să întrebe la ce folosea instrumentul argintiu şi ciudat, însă, înainte să o poată face, se auzi un strigăt din partea de sus a peretelui din dreapta lor; vrăjitorul pe care îl chema Everard reapă­ruse în tablou, gâfâind puţin.

― Dumbledore!

― Care sunt veştile? zise Dumbledore imediat.

― Am ţipat până a venit cineva în fugă, spuse vrăjitorul, care îşi ştergea fruntea cu draperia din spatele său. I-am zis că auzisem ceva mişcându-se la parter ― nu erau siguri dacă să mă creadă sau nu, însă s-au dus jos să verifice ― ştii că aco­lo nu sunt portrete din care m-aş fi putut uita. Oricum, l-au adus sus câteva minute mai târziu. Nu arată bine, e plin de sânge, am alergat în portretul lui Elfrida Cragg ca să văd mai bine, în timp ce plecau...

― Bine, spuse Dumbledore, în vreme ce Ron avu o miş­care convulsivă. Atunci, să înţeleg că Dilys trebuie să-l fi vă­zut sosind...

Peste câteva clipe, vrăjitoarea cu bucle argintii se întoarse şi ea în tablou; se prăbuşi tuşind în fotoliu şi zise:

― Da, l-au dus la Sf. Mungo, Dumbledore... l-au dus prin faţa portretului meu... nu arată bine deloc...

― Mulţumesc, spuse Dumbledore şi îşi întoarse privirea către profesoara McGonagall. Minerva, vreau să te duci şi să-i trezeşti pe ceilalţi copii Weasley.

― Desigur...

Profesoara McGonagall se ridică şi se îndreptă repede către uşă, iar Harry îi aruncă o privire piezişă lui Ron, care părea îngrozit.

― Şi, Dumbledore... ce facem cu Molly? zise profesoara McGonagall, oprindu-se în faţa uşii.

― O să se ocupe Fawkes după ce-o să se asigure că nu se apropie nimeni, zise Dumbledore. Însă s-ar putea să ştie deja... ceasul ăla excelent pe care îl are...

Harry ştia despre ce ceas vorbea Dumbledore. Era unul care arăta nu ora, ci unde erau şi cum se simţeau erau diferiţii membri ai familiei Weasley şi, cu o strângere de inimă, se gândi că limba domnului Weasley arăta chiar acum pericol de moarte. Însă era foarte târziu şi probabil că doamna Weasley dormea, nu se uita la ceas. Harry îngheţă când îşi aminti cum Bongul doamnei Weasley se transfor­mase în trupul neînsufleţit al domnului Weasley, cu oche­larii strâmbi, cu sângele curgându-i pe faţă... Însă domnul Weasley nu avea să moară... nu se putea...

Dumbledore cotrobăi acum într-un dulap aflat în spatele lui Harry şi Ron. Se îndepărtă de el cu un ceainic vechi şi înnegrit, pe care îl puse cu grijă pe birou. Ridică bagheta şi murmură "Portus!" Ceainicul se cutremură pentru o clipă, strălucind cu o lumină albastră, ciudată; apoi se linişti tot cu un tremurat, la fel de negru ca şi până atunci.

Dumbledore se duse la un alt portret, de data asta la un vrăjitor cu o barbă ascuţită şi cu o figură isteaţă, care fusese pictat îmbrăcat în culorile Viperinilor, verde cu argintiu, şi părea să doarmă atât de profund, încât, când Dumbledore încercă să-l trezească, dădu impresia că nu-l auzise.

― Phineas. Phineas.

Acum, subiecţii portretelor care umpleau camera nu se mai prefăceau că dorm; se mişcau în rame, ca să vadă mai bine ce se întâmpla. Când vrăjitorul isteţ continuă să simu­leze somnul, unii dintre ei îl strigară şi ei pe nume.

― Phineas! Phineas! PHINEAS!

Nu putea să se prefacă în continuare; tresări teatral şi deschise ochii mari.

― M-a strigat cineva?

― Phineas, vreau să-ţi vizitezi iar celălalt portret, spuse Dumbledore. Am un alt mesaj.

― Să-mi vizitez celălalt portret? spuse Phineas cu o voce as­cuţită, căscând lung şi fals (ochii i se plimbară prin cameră şi se aţintiră asupra lui Harry). O, nu, Dumbledore, astă-seară sunt prea obosit.

Era ceva în glasul lui Phineas care îi era foarte cunoscut lui Harry. Unde îl mai auzise? Însă, înainte să se poată gândi, portretele de pe pereţii din jur izbucniră într-o furtună de proteste.

― Nesupunere, domnule! răcni un vrăjitor corpolent, cu nasul roşu, vânturându-şi pumnii. Abandonarea datoriei!

― Avem un jurământ de onoare să-l ajutăm pe actualul director de la Hogwarts! strigă un vrăjitor bătrân şi firav, pe care Harry îl recunoscu drept predecesorul lui Dumble­dore, Armando Dippet. Să-ţi fie ruşine, Phineas!

― Să-l conving eu, Dumbledore? strigă o vrăjitoare cu privirea sfredelitoare, ridicând o baghetă neobişnuit de groasă, care părea să fie o nuia din lemn de mesteacăn.

― Ah, fie, spuse vrăjitorul pe care îl chema Phineas, urmărind bagheta puţin neliniştit, deşi e foarte posibil să-mi fi distrus deja portretul, aşa a făcut cu cei mai mulţi membri ai familiei...

― Sirius ştie că n-are voie să îţi distrugă portretul, spuse Dumbledore şi Harry realiză imediat unde mai auzise vocea lui Phineas: era cea care vorbea din rama aparent goală din camera sa din Casa Cumplită. Trebuie să îi transmiţi că Arthur Weasley a fost grav rănit şi că soţia lui, copiii şi Harry Potter vor sosi cât de curând la el acasă. Ai înţeles?

― Arthur Weasley, rănit, soţia, copiii şi Harry Potter vin să stea acolo, repetă Phineas pe un glas plictisit. Da, da... foarte bine...

Se aplecă spre rama portretului şi dispăru chiar în clipa în care se deschise iar uşa biroului. Fred, George şi Ginny intrară grăbiţi de profesoara McGonagall, toţi trei părând răvăşiţi şi şocaţi, îmbrăcaţi în pijamale.

― Harry... ce se întâmplă? întrebă Ginny speriată. Doamna profesoară McGonagall ne-a spus că ai văzut cum a fost rănit tata...

― Tatăl vostru a fost rănit în timpul activităţii sale pentru Ordinul Phoenix, spuse Dumbledore, înainte ca Harry să poată vorbi. A fost dus la Spitalul Sf. Mungo de boli şi afecţiuni magice. Vă trimit înapoi la casa la Sirius, care este mult mai convenabilă ca poziţie faţă de spital decât Vizuina. Vă veţi întâlni acolo cu mama voastră.

― Cum mergem? întrebă Fred, părând tulburat. Cu Polen Zvrr?

― Nu, zise Dumbledore, Polenul Zvrr nu este o cale sigură momentan, Reţeaua este urmărită. Veţi folosi un Portal, continuă el şi arătă spre ceainicul care stătea nevinovat pe birou. Nu aşteptăm decât să se întoarcă Phineas Nigellus cu un răspuns... vreau să fiu sigur că avem cale liberă înainte să vă trimit...

Se produse o străfulgerare de foc chiar în mijlocul biroului, lăsând în urmă o singură pană aurie, care pluti încet pe podea.

― Este avertismentul lui Fawkes, spuse Dumbledore, prin­zând pana în cădere. Profesoara Umbridge a aflat că nu mai sunteţi în paturile voastre... Minerva, du-te şi taie-i calea... spune-i ceva, orice...

Profesoara McGonagall dispăru cu un foşnet al rochiei.

― Spune c-o să fie încântat, zise o voce plictisită din spatele lui Dumbledore, semn că vrăjitorul pe nume Phineas reapăruse în faţa steagului Viperinilor. Stră-strănepotul meu a avut mereu gusturi ciudate în materie de oaspeţi.

― Atunci, veniţi aici, le zise Dumbledore lui Harry şi fraţilor Weasley. Şi repede, înainte să ni se alăture cineva.

Harry şi ceilalţi se strânseră în jurul biroului lui Dumbledore.

― Aţi mai folosit un Portal? întrebă Dumbledore, iar ei încu­viinţară din cap, întinzând fiecare mâna ca să atingă o parte din ceainicul înnegrit. Bine. Atunci, la trei... unu... doi...

Totul se întâmplă într-o fracţiune de secundă: în acea pauză infimă, înainte ca Dumbledore să zică "trei", Harry îşi ridică privirea spre el ― erau foarte aproape unul de altul -şi privirea albastră şi limpede a lui Dumbledore trecu de la Portal la chipul lui Harry.

Imediat, pe Harry îl arse cicatricea îngrozitor, ca şi când i-ar fi explodat din nou vechea rană ― iar în suflet îi crescu o ură atât de puternică, nechemată, nedorită, însă înfiorătoare, încât simţi, în clipa aceea, că nu îşi dorea decât să atace ― să muşte ― să îşi înfigă colţii în omul din faţa lui...

― ... trei.

Harry simţi o zvâcnire puternică în spatele buricului, pământul dispăru de sub el, iar mâna i se lipi de ceainic; se lovea de ceilalţi, în timp ce goneau înainte într-un vârtej de culori şi rafale de vânt, fiind traşi înainte de ceainic... până când picioarele i se izbiră atât de tare de sol, încât îi cedară genunchii, ceainicul căzu zăngănind pe podea şi o voce zise de undeva din apropiere:

― S-au întors, odraslele trădătoare de sânge. Oare e adevărat că tatăl lor e pe moarte?

― IEŞI! răcni o a doua voce.

Harry se ridică şi se uită în jur; ajunseseră în bucătaria sumbră din Casa Cumplită, numărul doisprezece. Singurele surse de lumină erau focul şi o lumânare care picura, luminând ce mai rămăsese dintr-o cină solitară. Kreacher dispăru pe o uşă către hol, uitându-se înapoi răuvoitor, în timp ce îşi trăgea în sus cârpa din jurul şalelor; Sirius se apropie grăbit de ei toţi, părând neliniştit. Era neras şi încă îmbrăcat de zi; emana totodată un mic iz de băutură, asemănător puţin cu cel al lui Mundungus.

― Ce se întâmplă? zise el, întinzând o mână ca să o ajute pe Ginny să se ridice. Phineas Nigellus a zis că Arthur a fost grav rănit...

― Întreabă-l pe Harry, zise Fred.

― Da, vreau să aud şi eu, spuse George.

Gemenii şi Ginny se holbau la el. Paşii lui Kreacher se opriseră pe treptele de dincolo de uşă.

― A fost... începu Harry, simţind că era chiar mai rău decât când le spusese lui McGonagall şi Dumbledore. Am avut... un fel de... viziune...

Şi le spuse tot ce văzuse, deşi schimbă povestea, ca să pară că privise de la distanţă cum atacase şarpele, nu chiar cu ochii lui. Ron, care era încă foarte palid, îi aruncă o privire fugară, dar nu vorbi. După ce Harry termină, Fred, George şi Ginny se holbară la el în continuare pentru o clipă. Harry nu ştia dacă i se părea sau nu, dar citi în ochii lor o acuzaţiile. Ei bine, dacă aveau să-l învinovăţească pentru că văzuse atacul, era bucuros că nu le spusese că se aflase înăuntrul şarpelui.

― Mama e aici? spuse Fred, întorcându-se spre Sirius.

― Probabil că încă nici nu ştie ce s-a întâmplat, zise Sirius. Era important să plecaţi de acolo înainte să poată să se bage Umbridge. Presupun că Dumbledore îi spune lui Molly chiar acum.

― Trebuie să mergem la Sf. Mungo, zise Ginny categoric. Îşi întoarse privirea spre fraţii ei; erau, desigur, încă în pijamale.

― Sirius, poţi să ne împrumuţi nişte pelerine sau ceva de genul ăsta?

― Staţi puţin, nu puteţi să fugiţi la Sf. Mungo! zise Sirius.

― Ba sigur că putem, dacă vrem, zise Fred, cu o expresie încăpăţânată. Este tatăl nostru!

― Şi cum aveţi de gând să explicaţi că aţi aflat că Arthur a fost atacat chiar înainte ca spitalul să-i anunţe soţia?

― Ce contează? spuse George înflăcărat.

― Contează, pentru că nu e bine să atragem atenţia asupra faptului că Harry are viziuni despre lucruri care se întâmplă la kilometri depărtare! zise Sirius supărat. Aveţi idee ce ar deduce Ministerul din informaţia asta?

Fred şi George arătau de parcă n-ar fi dat doi bani pe ce deducea Ministerul. Ron era încă alb ca varul şi tăcut.

Ginny zise:

― Ar fi putut să ne spună altcineva... am fi putut să aflăm din altă parte, nu de la Harry.

― Ca de pildă? spuse Sirius nerăbdător. Fiţi atenţi, tatăl vostru a fost rănit în timp ce lucra pentru Ordin în împre­jurări şi aşa suspecte, fără să afle copiii lui la doar câteva secunde după ce s-a întâmplat. Aţi putea să faceţi un mare rău Ordinului...

― Nu ne pasă de Ordinul ăsta tâmpit! strigă Fred.

― Este vorba de tatăl nostru, care e pe moarte! ţipă George.

― Tatăl vostru a ştiut în ce s-a băgat şi nu o să vă fie recu­noscător dacă faceţi probleme Ordinului! spuse Sirius, la fel de supărat. Aşa stau lucrurile ― de asta nu sunteţi în Ordin -nu înţelegeţi ― există lucruri pentru care merită să-ţi dai viaţa!

Ţie ţi-e uşor să spui, închis aici! răcni Fred. Pe tine nu te văd riscându-ţi pielea!

Ultima urmă de culoare din obrajii lui Sirius dispăru. Pentru o clipă arătă ca şi când ar fi vrut să-l lovească pe Fred, dar, când vorbi, avea o voce de un calm forţat.

― Ştiu că este greu, dar trebuie să ne purtăm cu toţii ca şi când încă n-am şti nimic. Trebuie să stăm locului, cel puţin până când o să avem veşti de la mama voastră, bine?

Fred şi George păreau încă revoltaţi. Ginny însă făcu câţiva paşi spre cel mai apropiat scaun şi se aşeză terminată. Harry se uită la Ron, care făcu o mişcare ciudată, între o încuviinţare din cap şi o ridicare din umeri, şi se aşezară şi ei. Gemenii se uitară urât la Sirius pentru încă o clipă, apoi şezură de o parte şi de alta a lui Ginny.

― Aşa, spuse Sirius încurajator, hai să... hai să bem cu toţii ceva, cât timp aşteptăm. Accio Berezero!

Ridică bagheta în timp ce vorbi şi şase sticle zburară din cămară către ei, alunecară pe masă, împrăştiind rămăşiţele cinei lui Sirius, şi se opriră frumos în faţa lor. Băură toţi şi pentru o vreme singurele sunete fură cele făcute de sfârâitul focului din bucătărie şi de bufniturile uşoare ale sticlelor puse pe masă.

Harry nu bău decât ca să facă ceva cu mâinile. Era inundat de o vină apăsătoare, care parcă fierbea. Nu ar fi ajuns acolo, dacă nu ar fi fost el; încă ar fi dormit în paturile lor. Şi nu îl ajuta deloc să-şi spună că, dând alarma, avusese grijă ca domnul Weasley să fie găsit, pentru că de fapt tocmai el şi nimeni altul fusese cel care îl atacase pe domnul Weasley.