Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Dragă domnule Potter,
Am primit informaţii conform cărora aţi făcut Vraja Patronus la ora nouă şi douăzeci şi trei de minute seara, într-o zonă locuită de încuiaţi şi în prezenţa unui încuiat.

Gravitatea acestei încălcări a Decretului de Restricţie Rezona­bilă a Vrăjitorilor Minori a rezultat prin exmatricularea dvs. din Şcoala Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs. pentru a vă dis­truge bagheta.

Având în vedere că aţi primit deja un avertisment oficial pen­tru o încălcare precedentă conform Articolului 13 al Confederaţiei Statutului de Tăinuire al Vrăjitorilor, vă anunţăm cu regret că vă e solicitată prezenţa la o audiere disciplinară în faţa Ministerului Magiei la ora 9 a.m. pe doisprezece august.
Cu speranţa că sunteţi bine,

A dvs., Mafalda Hopkirk

Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei

Ministerul Magiei
Harry citi scrisoarea de două ori. Era într-o mică măsură conştient că unchiul Vernon şi mătuşa Petunia vorbeau. În mintea sa totul era îngheţat şi amorţit. Un singur fapt îi pă­trunsese în gânduri ca o săgeată paralizantă. Fusese exmatri­culat de la Hogwarts. Totul se terminase. Nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo.

Ridică privirea către soţii Dursley. Unchiul Vernon avea faţa vânătă, urlând, cu pumnii încă în aer; mătuşa Petunia avea braţele în jurul lui Dudley, care vomita din nou.

Creierul temporar stupefiat al lui Harry părea să se tre­zească. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs pentru a vă distruge bagheta. Nu exista decât o cale. Trebuia să fugă ― acum. Unde avea să se ducă, Harry nu ştia, însă era sigur de un singur lucru: la Hogwarts sau în afara sa, avea nevoie de baghetă. Într-o stare aproape ca de vis, îşi scoase bagheta şi se întoarse să plece din bucătărie.

― Unde crezi că te duci? strigă unchiul Vernon.

Când Harry nu răspunse, se aruncă de partea cealaltă a mesei ca să blocheze ieşirea spre hol.

― N-am terminat cu tine, băiete!

― Dă-te la o parte, zise Harry încet.

― O să stai aici şi o să-mi explici cum a făcut fiul meu de a...

― Dacă nu te dai la o parte, o să te blestem, zise Harry, ridicând bagheta.

― Nu poţi să mă păcăleşti iar! se răsti unchiul Vernon. Ştiu că nu ai voie să o foloseşti în afara balamucului ăluia pe care îl numeşti şcoală!

― Am fost dat afară din balamuc, zise Harry. Aşa că pot să fac orice vreau. Ai trei secunde. Unu... doi...

Un BANG răsunător umplu bucătăria. Mătuşa Petunia ţipă, iar unchiul Vernon urlă şi se feri, fiindcă pentru a treia oară în acea seară Harry căuta sursa unei tulburări pe care nu o generase el. O localiză imediat: o bufniţă de hambar derutată şi cu un aspect răvăşit stătea afară pe pervazul de la bucătărie, după ce tocmai se lovise de fereastra închisă.

Ignorând strigătul disperat ― "BUFNIŢE!" ― al unchiului Vernon, Harry traversă camera în fugă şi deschise fereastra cu putere. Bufniţa întinse un picior de care era legat un mic sul de pergament, îşi aranjă penele şi zbură în clipa în care Harry luă scrisoarea. Cu mâinile tremurânde, Harry des­făşură cel de-al doilea mesaj, care era scris în mare grabă şi neîngrijit cu cerneală neagră.
Harry,
Dumbledore tocmai a sosit la Minister şi încearcă să lămu­rească totul. NU PLECA DIN CASA UNCHIULUI ŞI MĂTUŞII TALE. NU MAI FACE VRĂJI. NU ÎŢI PREDA BAGHETA.
Arthur Weasley
Dumbledore încerca să lămurească totul... ce însemna asta? Câtă putere avea Dumbledore ca să fie mai presus de Minis­terul Magiei? Atunci, exista o şansă să poată să fie acceptat din nou la Hogwarts? În pieptul lui Harry încolţi o sămânţă firavă de speranţă, sufocată aproape imediat de panică ― cum putea să refuze să îşi predea bagheta fără să facă vrăji? Avea să fie nevoit să se dueleze cu reprezentanţii Ministerului şi, dacă fă­cea asta, avea noroc în cazul în care scăpa de Azkaban, dară­mite cu atît mai mult de exmatriculare.

Rotiţele minţii i se învârteau neîncetat... ar fi putut să fugă şi să rişte să fie prins de Minister, sau să stea locului şi să-i aştepte să-l găsească acolo. Era mult mai ispitit de prima vari­antă, însă ştia că domnul Weasley îi vroia binele... şi până la urmă, Dumbledore rezolvase lucruri şi mai grave decât asta.

― Bine, zise Harry. M-am răzgândit, rămân.

Se aşeză furtunos la masă în faţa lui Dudley şi a mătuşii Petunia. Familia Dursley părea nemulţumită de răzgândirea sa subită. Mătuşa Petunia se uită disperată la unchiul Vernon. Vena de pe tâmpla lui purpurie zvâcnea mai rău ca niciodată.

― De la cine sunt bufniţele astea afurisite? mormăi el.

― Prima a fost de la Ministerul Magiei, ca să-mi anunţe exmatricularea, zise Harry calm.

Îşi ciulise urechile ca să capteze orice sunet de afară, în ca­zul în care se apropiau reprezentanţii Ministerului, şi era mai uşor şi mai fără zgomot să răspundă la întrebările unchiului Vernon decât să înceapă acesta să urle şi răcnească.

― A doua a fost de la tatăl prietenului meu, Ron, care lu­crează la Minister.

― Ministerul Magiei? strigă unchiul Vernon. Oameni ca voi în Guvern? Ah, asta explică totul, nici nu mă mir că se duce ţara de râpă.

Văzând că Harry nu răspundea, unchiul Vernon se uită urât la el, şi apoi răcni:

― Şi de ce ai fost exmatriculat?

― Pentru că am făcut vrăji.

― AHA! strigă unchiul Vernon, dând cu pumnul în partea de sus a frigiderului care se deschise brusc, iar mai multe din­tre snack-urile fără grăsimi ale lui Dudley se răsturnară şi se împrăştiară pe jos. Deci, recunoşti! Ce i-ai făcut lui Dudley?

― Nimic, spuse Harry, mai puţin calm decât înainte. Nu eu am fost cel...

― Ba da, murmură Dudley pe neaşteptate, iar unchiul Ver­non şi mătuşa Petunia îi făcură imediat semn lui Harry să tacă, în timp ce amândoi se aplecară mult deasupra lui Dudley.

― Continuă, fiule, zise unchiul Vernon, ce a făcut?

― Spune-ne, dragul meu, şopti mătuşa Petunia.

― A îndreptat bagheta spre mine, bâigui Dudley.

― Da, aşa este, dar nu am folosit-o, protestă Harry supărat.

― TACI! tunară unchiul Vernon şi mătuşa Petunia la unison.

― Continuă, fiule, repetă unchiul Vernon, cu mustaţa fre­mătându-i de mânie.

― S-a întunecat totul, zise Dudley răguşit, tremurând. Totul în întuneric. Şi atunci am a-auzit... chestii. În m-mintea mea.

Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia schimbară nişte priviri de groază absolută. Dacă lucrul care le displăcea cel mai mult pe lume era magia ― urmată îndeaproape de vecinii care îi de­păşeau la încălcarea interdicţiei de a folosi furtunurile ― oame­nii care auzeau voci erau, cu siguranţă, printre primele zece. Era evident: credeau că Dudley îşi pierdea simţul raţiunii.

― Ce fel de chestii ai auzit, Pocuţ? murmură mătuşa Pe­tunia, foarte palidă şi cu lacrimi în ochi.

Însă Dudley nu părea să fie în stare să spună. Se cutre­mură iar, dădu din capul său mare şi blond şi, în ciuda sen­zaţiei de frică paralizantă care îl cuprinsese pe Harry de când venise prima bufniţă, acesta simţi o anumită curiozi­tate. Dementorii făceau ca o persoană să retrăiască cele mai nefericite momente din viaţă. Oare ce fusese forţat să audă Dudley cel răsfăţat, răzgâiat şi bătăuş?

― Cum de ai căzut, fiule? zise unchiul Vernon, pe un ton neobişnuit de liniştit, genul de ton pe care l-ar fi adoptat lângă patul unui om foarte bolnav.

― M-am î-împiedicat, zise Dudley tremurat. Şi apoi...

Făcu un semn către pieptul său masiv. Harry înţelese.

Dudley îşi amintea de frigul cleios care îţi umplea plămânii, în timp îţi erau absorbite speranţa şi fericirea.

― Îngrozitor, murmură Dudley. Frig. Foarte frig.

― Bine, zise unchiul Vernon, cu o voce de un calm forţat, în timp ce mătuşa Petunia puse o mână neliniştită pe frun­tea lui Dudley ca să-i verifice temperatura. Ce s-a întâmplat după aceea, Dudders?

― Simţit... simţit... simţit... ca şi când... ca şi când...

― Ca şi când nu vei mai fi niciodată fericit, umplu Harry golul cu o voce neutră.

― Da, şopti Dudley, încă tremurând.

― Aşa deci! zise unchiul Vernon, cu glasul impunător reve­nindu-i la volumul maxim, în timp ce se ridica. Ai aruncat cine ştie ce vrajă asupra fiului meu ca să audă voci şi să creadă că este ― condamnat la nefericire sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa?

― De câte ori trebuie să vă spun? zise Harry, furia şi glasul urcându-i deopotrivă. Nu am fost eu de vină! Ci doi Dementori!

― Doi ― ce e drăcia asta?

― De ― men ― tori, spuse Harry încet şi clar. Doi.

― Şi ce naiba sunt Dementorii?

― Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban, zise mătuşa Petunia.

Aceste vorbe fură urmate de două secunde de linişte apăsătoare, înainte ca mătuşa Petunia să îşi pună mâna peste gură, de parcă i-ar fi scăpat o înjurătură dezgustă­toare. Unchiul Vernon se holbă la ea.

Creierul lui Harry fu prins într-un vârtej. Cu doamna Figg era cum era ― dar mătuşa Petunia?

― De unde ai ştiut asta? o întrebă el uluit.

Mătuşa Petunia părea destul de îngrozită de ea însăşi. Îi aruncă unchiului Vernon o privire speriată, parcă cerându-şi scuze, apoi îşi dădu mâna încet la o parte, arătându-şi dinţii de cal.

― L-am auzit ― pe băiatul acela îngrozitor ― când îi vorbea ei despre aceştia ― acum câţiva ani, zise ea neliniştită.

― Dacă te referi la mama şi la tatăl meu, de ce nu le spui pe nume? zise Harry tare, însă mătuşa Petunia îl ignoră, părând teribil de tulburată.

Harry era înmărmurit. Cu excepţia unei ieşiri necontrolate cu ani în urmă, când mătuşa Petunia strigase că mama lui Harry fusese o ciudăţenie, nu o mai auzise niciodată vorbind de sora ei. Era uimit că îşi amintise după atâta timp această frântură de informaţie despre lumea magică, când de obicei îşi mobiliza toată energia ca să pretindă că nu exista.

Unchiul Vernon deschise gura, o închise la loc, o mai deschise o dată, o închise iar, părând să se străduiască să îşi aducă aminte cum se vorbeşte, după care o deschise pentru a treia oară şi murmură:

― Deci ― deci... chiar... hm... chiar... hm... chiar există, nu... hm... Demento- cum le-o spune?

Mătuşa Petunia dădu din cap.

Unchiul Vernon se uită la mătuşa Petunia apoi la Dudley şi la Harry, ca şi când ar fi sperat că cineva va striga "Păcă­leală de 1 aprilie!" Când nu o făcu nimeni, deschise iar gura.

Însă fu cruţat de efortul de a găsi alte cuvinte, de sosirea unei a treia bufniţe în seara aceea. Aceasta intră direct pe fereastra încă deschisă, ca o ghiulea cu pene, şi ateriză cu zgomot pe masa din bucătărie, făcându-i pe cei trei membri ai familiei Dursley să tresară de frică. Harry înşfăcă din cio­cul bufniţei un al doilea plic care părea oficial şi îl deschise, în timp ce bufniţa dispăru înapoi în noapte.

― S-a terminat cu bufniţele, mormăi unchiul Vernon tur­bat, repezindu-se la fereastră şi trântind-o iar.