Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Deci, până la urmă nu sunt eu arma, îşi zise Harry. Îi crescu inima de fericire şi uşurare, şi i se alătură lui Sirius când ii auziră tropăind către camera lui Buckbeak prin faţa uşii lor, cântând cât îl ţineau puterile "Steaua sus răsare, Hipogriful meu".
*
Cum ar fi putut visa să se întoarcă pe Aleea Boschetelor de Crăciun? Bucuria lui Sirius de a avea iar casa plină, şi mai ales pentru că se întorsese Harry, era contagioasă. Nu mai era gaz­da ursuză de pe timpul verii; acum părea hotărât să se simtă toţi la fel de bine, sau chiar mai bine decât s-ar fi simţit la Hogwarts, şi munci neobosit la pregătirile de Crăciun, făcând curat şi împodobind cu ajutorul lor, astfel încât casa era aproape de nerecunoscut când se duseră la culcare în Ajunul Crăciunului. Candelabrele mătuite nu mai erau ornate cu pân­ze de păianjen, ci cu ghirlande de ilice şi serpentine aurii şi argintii de hârtie; pe covoarele roase străluceau grămăjoare de zăpadă magică; un brad de Crăciun extraordinar, obţinut de Mundungus şi decorat cu zâne vii, acoperea arborele genealogic al lui Sirius, şi chiar şi capetele de spiriduşi împăiaţi de pe peretele holului purtau căciuli şi bărbi de Moş Crăciun. Când Harry se trezi în dimineaţa de Crăciun, descoperi un morman de cadouri la picioarele patului şi pe Ron, care deschisese deja o jumătate din movila sa, ceva mai mare.

― Bună agoniseală anul ăsta, îl informă el pe Harry printr-un nor de hârtie. Mulţumesc pentru Busola de Mă­tură, este excelentă; e mai tare decât cadoul de la Hermione ― mi-a luat o agendă de teme...

Harry se uită prin cadourile sale şi găsi unul cu scrisul lui Hermione pe etichetă. Şi lui îi luase o carte care semăna cu un jurnal, în afară de faptul, că de fiecare dată când dădea pagina, spunea lucruri cum ar fi: "Lucrează azi sau mâine o să rabzi!"

Sirius şi Lupin îi luaseră lui Harry o serie de cărţi excelente intitulate Magia defensivă practică şi folosirea ei împotriva magiei negre, care aveau nişte superbe ilustraţii color mişcătoare a tuturor contrablestemelor şi vrăjilor pe care le descria. Harry frunzări entuziasmat primul volum; realiză că avea să îi fu foarte util pentru planurile sale pentru A.D. Hagrid îi trimisese un portofel maro blănos, cu nişte colţi, despre care se presupunea că ar fi trebuit să fie un sistem antifurt, dar din nefericire îl împiedicau pe Harry să pună bani în el fără să îşi piardă degetele. Cadoul de la Tonks era o machetă mică, funcţională, a unui Fulger, pe care Harry o privi zburând prin cameră, dorindu-şi să aibă din nou varianta în mărime naturală; Ron îi dăduse o cutie enormă ca Jeleuri cu toate aromele, domnul şi doamna Weasley îi dăruiseră obişnuitul pulover tricotat şi nişte plăcinte cu carne, iar Dobby un tablou cu acta adevărat îngrozitor, despre care Harry bănui că fusese făcut chiar de spiriduş. Tocmai îl întorsese cu susul în jos, ca să vadă dacă nu arăta mai bine aşa, când, cu un poc puternic, Fred şi George apărură la picioarele patului său.

― Crăciun fericit, zise George. Să nu coborâţi un timp.

― De ce? zise Ron.

― Mama plânge din nou, zise Fred cu greutate. Percy şi-a trimis înapoi puloverul de Crăciun.

― Fără nici un bilet, adăugă George. Nici nu a întrebat cura se simte tata, nici nu l-a vizitat, nimic.

― Am încercat să o liniştim, zise Fred, plimbându-se în jurul patului ca să privească portretul lui Harry. I-am spus că Percy nu este nimic altceva decât un morman uriaş de mizerie de şobolan.

― Nu a funcţionat, zise George, servindu-se cu o broscuţă de ciocolată. Aşa că l-am lăsat pe Lupin să preia controlul. Cred că ar fi bine să-l lăsăm să o înveselească, înainte să coborâm la micul dejun.

― Şi aia ce ar trebui să fie de fapt? întrebă Fred, uitându-se cu ochii întredeschişi la tabloul lui Dobby. Arată ca un gibon cu doi ochi negri.

― E Harry! zise George, arătând spre spatele tabloului, scrie pe spate!

― Halal asemănare, zise Fred, zâmbind.

Harry aruncă spre el cu noul său jurnal de teme; acesta se lovi de peretele din faţă şi căzu pe jos, unde spuse vesel: "Dacă ai pus punctele pe i-uri şi liniuţele pe t-uri, poţi să faci tot ce vrei!"

Se ridicară şi se îmbrăcară. Auziră diferitele persoane din casă urându-şi "Crăciun fericit" unii altora. În timp ce coborau, se întâlniră cu Hermione.

― Mulţumesc pentru carte, Harry, zise ea fericită. Îmi doresc de mult Noua teorie a numerologiei! Şi parfumul acela e tare neobişnuit, Ron.

― Mă bucur, zise Ron. Dar ăsta pentru cine este? adăugă el, făcând semn cu capul spre cadoul împachetat cu grijă pe care îl avea în braţe.

― Pentru Kreacher, zise Hermione voioasă.

― Ar fi bine să nu fie haine! o avertiză Ron. Ştii ce a zis Sirius: Kreacher ştie prea multe, nu putem să-l eliberăm!

― Nu sunt haine, zise Hermione, deşi, dacă ar fi fost după mine, cu siguranţă că i-aş da să poarte altceva în afară de cârpa aia veche şi murdară. Nu, este o cuvertură cu petice diferit colorate, m-am gândit că o să-i înveselească dormitorul.

― Care dormitor? zise Harry, coborându-şi vocea până la o şoaptă, în timp ce treceau pe lângă portretul mamei lui Sirius.

― Păi, Sirius zice că nu e chiar un dormitor, ci mai degrabă un fel de... bârlog, zise Hermione. Se pare că doarme sub boilerul aflat în dulapul din bucătărie.

Doamna Weasley era singura persoană aflată la subsol când ajunseră acolo. Stătea în faţa aragazului şi părea să fi răcit rău când le ură "Crăciun fericit", aşa că toţi îşi întoarseră privirile în altă parte.

― Deci, ăsta e dormitorul lui Kreacher? zise Ron, ducân­du-se la o uşă sărăcăcioasă din colţul de vizavi, pe care Harry nu o văzuse niciodată deschisă.

― Da, spuse Hermione, părând acum puţin neliniştită. Ăă... cred că ar fi bine să batem la uşă.

Ron bătu, dar nu primi nici un răspuns.

― Probabil că se furişează pe sus, zise el şi, fără să mai amâne, deschise uşa. Aaah!

Harry se uită înăuntru. Cea mai mare parte a dulapului era ocupată de un boiler foarte mare şi de modă veche, însă în spaţiul care rămăsese sub ţevi Kreacher îşi făcuse ceva care semăna foarte bine cu un cuib. Pe podea era un mor­man de cârpe de toate tipurile şi de pături vechi, puturoase iar mica adâncitură din mijloc arăta unde se ghemuia Kreacher ca să doarmă în fiecare noapte. Din loc în loc printre materiale se găseau firimituri uscate de pâine şi bucăţele mucegăite de brânză. În colţul îndepărtat sticleau mici obiecte şi câteva monede pe care Harry bănui că le salvase Kreacher, ca o coţofană, de dezintoxicarea casei de către Sirius, reuşind să recupereze şi fotografiile cu rame de argint pe care le aruncase Sirius în vară. Poate că geamul fusese spart, dar omuleţii în alb-negru din ele îi priveau cu un aer de superioritate, inclusiv ― simţi cum i se strânge puţin stomacul ― femeia brunetă, cu ochii întunecaţi, la al cărui proces asistase în Pensivul lui Dumbledore: Bellatrix Lestrange. După câte se părea, fotografia ei era preferata lui Kreacher; o pusese înaintea tuturor celorlalte şi lipise gea­mul neîndemânatic cu Fermecatoscotch.

― Cred că o să-i las cadoul aici, zise Hermione, punând pachetul cu grijă în mijlocul scobiturii dintre cârpe şi pături şi închizând uşa încet. O să-l găsească mai târziu, e foarte bine.

― Dacă stau să mă gândesc, zise Sirius, ieşind cu un curcan mare din cămară, în timp ce ei închideau uşa de la dulap, l-a mai văzut cineva pe Kreacher în ultima vreme?

― Eu nu l-am mai văzut din seara când ne-am întors, zise Harry. I-ai spus să iasă din bucătărie.

― Da... zise Sirius, încruntându-se. Ştii, cred că atunci l-am văzut şi eu ultima dată... probabil că se ascunde pe undeva pe sus.

― Nu are cum să fi plecat, nu? zise Harry. Nu cumva, când ai spus "ieşi", a crezut că i-ai zis să iasă din casă?

― Nu, nu, spiriduşii de casă nu pot să plece decât dacă primesc haine. Sunt legaţi de casa familiei, spuse Sirius.

― Ba pot să plece din casă, dacă vor cu adevărat, îl contrazise Harry. Dobby a făcut-o, acum doi ani a plecat de la familia Reacredinţă ca să mă avertizeze. A trebuit să se autopedepsească după aceea, dar tot a reuşit.

Sirius păru tulburat pentru o clipă, apoi zise:

― O să-l caut mai târziu, presupun că o să-l găsesc sus, plângând de mama focului peste pantalonii bufanţi ai mamei mele, sau ceva de genul ăsta. Bineînţeles, s-ar putea să se fi târât în sistemul de ventilaţie şi să fi murit... dar nu trebuie să îmi fac iluzii.

Fred, George şi Ron râseră; Hermione, însă, păru să-i adreseze o sumedenie de reproşuri mute.

După masa de Crăciun, membrii familiei Weasley, Harry şi Hermione plănuiau să-l viziteze iar pe domnul Weasley, înso­ţiţi de Ochi-Nebun şi Lupin. Mundungus apăru exact la timp pentru budinca şi tartele cu fructe, reuşind să "împrumute" o maşină pentru ocazia aceasta, căci metroul nu funcţiona în ziua de Crăciun. Maşina, despre care Harry era aproape sigur că nu fusese luată cu consimţământul proprietarului, fusese mărită cu o vrajă, aşa cum fusese cândva Fordul Anglia al familiei Weasley. Deşi maşina avea proporţii normale văzută de afară, înăuntru puteau să intre zece oameni, plus Mundungus, care conducea. Doamna Weasley ezită înainte să intre ― Harry ştia că în ea se dădea o luptă între faptul că îl dezaproba pe Mundungus şi reticenţa ei de a călători fără magie ― dar, în cele din urmă, câştigară frigul de afară şi rugăminţile copiilor ei, aşa că se aşeză cu multă graţie pe bancheta din spate, între Fred şi Bill.

Drumul până la Sf. Mungo fu destul de rapid, căci exis­tau foarte puţine maşini pe străzi. Un mic şir de vrăjitoare şi vrăjitori se furişau pe strada altfel părăsită pentru a vizita spitalul. Harry şi ceilalţi se dădură jos din maşină şi Mundungus opri să îi aştepte după colţ. Se plimbară firesc spre vitrina unde era manechinul îmbrăcat în nailon verde, iar apoi, unul câte unul, trecură prin geam.

Sala de primire era plăcută şi festivă: bulele de sticlă care iluminau Sf. Mungo fuseseră colorate în roşu şi auriu şi deveniseră nişte globuri imense şi luminoase de Crăciun; de fiecare uşă erau agăţate ilice şi în toate colţurile străluceau brazi de Crăciun albi şi scânteietori, plini de zăpadă magică şi de ţurţuri, fiecare cu câte o stea aurie şi sclipitoare în vârf. Era mai puţin aglomerat decât fusese ultima dată când veniseră, deşi, după ce parcurse jumătate din drum, Harry se trezi dat la o parte de o vrăjitoare cu o mandarină blocată în nara stângă.

― O ceartă de familie, nu-i aşa? zise iritată vrăjitoarea blondă de la birou. Al treilea caz pe ziua de azi... Afecţiuni Magice, etajul patru.

Îl găsiră pe domnul Weasley proţăpit în pat, cu o tavă cu rămăşiţele fripturii de curcan în poală şi cu o expresie destul de sfioasă.

― E totul bine, Arthur? întrebă doamna Weasley, după ce îl salutară toţi pe domnul Weasley şi îi dădură cadourile.

― Sigur, sigur, spuse domnul Weasley puţin prea repede. Nu... ăă... l-ai văzut pe vindecătorul Smethwick, nu-i aşa?

― Nu, zise doamna Weasley suspicioasă, de ce?

― Fără motiv, fără nici un motiv, spuse domnul Weasley distrat, începând să despacheteze maldărul de cadouri.

― Ia să văd, aţi avut cu toţii o zi bună? Ce aţi primit de Crăciun? Vai, Harry, este absolut minunat!

Tocmai deschisese cadoul lui Harry, în care erau nişte siguranţe şi şurubelniţe.

Doamna Weasley nu păru pe deplin satisfăcută de răspunsul domnului Weasley. Când soţul ei se întinse să dea mâna cu Harry, ea aruncă o privire bandajelor de sub cămaşa de noapte.

― Arthur, zise ea, cu un pocnet în glas, asemenea unei curse de şoareci, ţi-au fost schimbate bandajele. De ce ţi-au schimbat bandajele cu o zi mai devreme? Mie mi-au spus că nu era nevoie să fie schimbate până mâine.

― Poftim? zise domnul Weasley, părând destul de speriat şi trăgându-şi aşternutul ca să-şi acopere pieptul mai mult. Nu, nu... nu e nimic... este... eu...

Păru să se dezumfle sub privirea pătrunzătoare a doamnei Weasley.

― Păi... Însă să nu te superi, Molly, Augustus Pye a avut o idee... este vindecător asistent, ştii, un tânăr foarte drăguţ şi foarte interesat de... ăă... medicină complementară... vreau să spun că unele dintre remediile astea vechi ale Încuiaţilor ... ei bine, se numesc copci, Molly, şi sunt foarte bune pentru... pentru rănile Încuiaţilor...

Doamna Weasley scoase un sunet de rău augur, undeva între ţipăt şi reproş. Lupin se îndepărtă de pat şi se duse la omul-lup care nu avea nici un vizitator şi se uita oarecum cu jind la mulţimea din jurul domnului Weasley; Bill murmură că se ducea să-şi ia un ceai, iar Fred şi George se ridicară repede ca să îl însoţească, zâmbind.

― Încerci să îmi spui, zise doamna Weasley, vorbind mai tare cu fiecare cuvânt pe care îl rostea şi părând să nu îşi dea seama că cei cu care venise încercau să se adăpostească, că ţi-ai făcut de lucru cu nişte remedii Încuiate?

― Nu mi-am făcut de lucru, Molly, draga mea, spuse domnul Weasley implorând-o, a fost doar... doar ceva ce ne-am gândit să încercăm, Pye şi cu mine... doar că, din nefericire... ei bine, cu acest gen de răni... nu pare să meargă aşa de bine cum speraserăm noi...

― Adică?

― Păi... păi, nu ştiu dacă... dacă ştii ce sunt copcile?

― Mie îmi sună de parcă ai fi încercat să-ţi coşi pielea la loc, spuse doamna Weasley sec, dar, Arthur, nici măcar tu nu eşti atât de idiot...

― Şi eu aş bea un ceai, zise Harry, sărind în picioare.

Hermione, Ron şi Ginny aproape că alergară spre uşă după el. Când uşa se închise în urma lor, o auziră pe doamna Weasley urlând: "CUM ADICĂ, ASTA ESTE, ÎN MARE?"

― Tipic pentru tata, zise Ginny, clătinând dezaprobator din cap, în timp ce mergeau pe hol. Copci... să fim serioşi...

― Păi, ştii, funcţionează destul de bine la rănile nonmagice, spuse Hermione cu onestitate. Presupun că e ceva în veninul acelui şarpe care le dizolvă. Oare unde este ceainăria?

― La etajul cinci, spuse Harry, amintindu-şi de afişul deasupra biroului vrăjitoarei de la recepţie.

Merseră pe hol, trecură de o uşă dublă şi găsiră o scară instabilă, încadrată de alte portrete de vindecători cu înfăţişări sălbatice. În timp ce urcau, diferiţii vindecători strigară după ei, vociferând vechi nemulţumiri şi sugerând remedii îngrozitoare. Ron fu foarte jignit când un vrăjitor medieval îi strigă că era evident că suferea de un caz grav de vintre-stropită.

― Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă el supărat în timp ce vindecătorul îl urmărea prin alte şase portrete, dându-i la o parte pe locatari.

― Este o afecţiune cât se poate de nefericită a pielii, domnişorule, care îţi va lăsa semne şi te va face mai înfiorător decât eşti acum...

― Ai grijă pe cine faci înfiorător! spuse Ron, înroşindu-i-se urechile.

― ... singurul remediu este să iei un ficat de broască râioasă, să îl legi în jurul gâtului, să stai gol într-un butoi cu ochi de ţipar sub luna plină...

― Nu am vintre-stropită!

― Însă, domnişorule, petele neplăcute de pe chipul tău...

― Sunt pistrui! zise Ron mânios. Acum întoarce-te în tabloul tău şi lasă-mă în pace.

Se întoarse spre ceilalţi, care se străduiau cu toţii să pară serioşi.

― La ce etaj suntem?

― Cred că la etajul cinci, zise Hermione.

― Nu, e al patrulea, spuse Harry, încă unul...

Însă se opri brusc când ajunse pe palier, uitându-se la mica fereastră încastrată în uşa dublă care marca începutul unui hol pe a cărui intrare scria AFECŢIUNI MAGICE. Un bărbat se uita la ei cu nasul lipit de geam. Avea părul blond, ondulat, ochi albaştri spălăciţi şi un zâmbet larg şi pustiu, care îi descoperea dinţii orbitor de albi.

― Fir-aş să fiu! zise Ron, holbându-se şi el la bărbat.

― Vai de mine, spuse Hermione deodată, părând să-şi fi pierdut respiraţia. Domnul profesor Lockhart!

Fostul lor profesor de Apărare împotriva Magiei Negre deschise uşa şi se apropie de ei, purtând un halat lung lila.

― Ei, salut! zise el. Presupun că vreţi un autograf, nu-i aşa?

― Nu s-a schimbat foarte mult, nu-i aşa? îi şopti Harry lui Ginny, care zâmbi.

― Ăă... cum vă simţiţi, domnule profesor? spuse Ron, cu un aer vinovat.

Profesorul Lockhart ajunsese în Sf. Mungo din cauza baghetei stricate a lui Ron, care îi alterase foarte tare memoria, deşi, având în vedere că la momentul respectiv Lockhart încercase să le şteargă amintirile lui Harry şi Ron pentru totdeauna, compasiunea lui Harry era limitată.

― Mă simt cât se poate de bine, mulţumesc! zise Lockhart exuberant, scoţându-şi din buzunar o pană de păun destul ponosită. Ia ziceţi, câte autografe vreţi? Să ştiţi că acum pot să scriu literele legate!

― Ăă... momentan nu vrem nici unul, mulţumim, zise Ron, ridicându-şi sprâncenele către Harry, care întrebă:

― Domnule profesor, aveţi voie să rătăciţi pe holuri? Nu ar trebui să fiţi într-un salon?

Zâmbetul pieri încet de pe chipul lui Lockhart. Preţ de câteva clipe, îl privi fix pe Harry, apoi zise:

― Ne-am mai întâlnit undeva?

― Ăă... da, aşa este, zise Harry. Obişnuiaţi să ne predaţi la Hogwarts, vă amintiţi?

― Să predau? repetă Lockhart, puţin tulburat. Eu? Am predat?

Apoi zâmbetul îi reapăru pe chip atât de subit, încât fu oarecum alarmat.

― Presupun că eu v-am învăţat tot ce ştiţi, nu-i aşa? Păi atunci, cum rămâne cu autografele? Hai să zicem în jur de douăsprezece, ca să puteţi da tuturor micilor voştri prieteni şi să nu rămână nimeni fără!

Dar chiar atunci cineva scoase capul pe o uşă din capătul îndepărtat al holului şi o voce strigă:

― Gilderoy, băiat neascultător ce eşti, unde te-ai dus?

O vindecătoare care avea ceva de mamă şi purta o cunună de beteală în păr străbătu repede holul, zâmbindu-le călduros lui Harry şi celorlalţi.

― Vai, Gilderoy, ai vizitatori! Ce minunat, chiar de Crăciun! Ştiţi, nu primeşte niciodată vizitatori, bietul mielul, şi nu îmi dau seama de ce, e o dulceaţă, nu-i aşa?

― Le dau autografe! îi spuse Gilderoy vindecătoarei, cu un alt zâmbet sclipitor. Vor multe, ţin morţiş! Tot ce sper este că avem destule fotografii!

― Auziţi-l, zise vindecătoarea, luându-i de braţ pe Lockhart şi zâmbindu-i cu drag, de parcă ar fi fost un băieţel precoce de doi ani. Acum vreo câţiva ani era foarte cunoscut; sperăm din tot sufletul că faptul că îi place să dea autografe este un semn că s-ar putea să îşi recapete memoria. Vrei să veniţi pe aici? Ştiţi, este într-un salon închis, trebuie să se fi furişat afară în timp ce aduceam cadourile de Crăciun, uşile sunt închise cu cheia de obicei... nu că ar fi periculos! Dar, continuă ea şi îşi coborî vocea până la o şoaptă, este periculos pentru el însuşi, dragul de el... nu ştia cine este, ştiţi, pleacă şi nu îşi aminteşte cum să se întoarcă... este tare fru­mos din partea voastră că aţi venit să îl vedeţi.

― Ăă, zise Ron, gesticulând inutil spre etajul de deasupra, de fapt, noi doar voiam să... ăă...

Însă vindecătoarea le zâmbi parcă aşteptând ceva, iar bombănitul pierit al lui Ron ― "mergem să bem un ceai" ― se pierdu în neant. Se uitară unul la altul neajutoraţi, iar apoi îi urmară pe Lockhart şi pe vindecătoarea lui pe hol.

― Hai să nu stăm mult, zise Ron încet.

Vindecătoarea îşi îndreptă bagheta spre uşa Salonului Janus Thickey şi murmură, "Hocus-pocus". Uşa se deschise larg şi vindecătoarea îi conduse dincolo de ea, ţinându-l strâns de braţ pe Gilderoy, până când îl aşeză pe un fotoliu de lângă pat.

― Acesta este salonul pacienţilor noştri pe termen lung, îi informă ea încet pe Harry, Ron, Hermione şi Ginny. Pentru afecţiuni magice permanente, înţelegeţi. Desigur, cu poţiuni de ameliorare, farmece intensive şi cu puţin noroc, putem obţine nişte ameliorări. Gilderoy chiar pare să îşi recapete o parte din personalitate; şi am observat o îmbunătăţire evidentă în starea domnului Bode, pare să îşi recapete foarte bine funcţiile vorbitului, deşi încă nu se exprimă în nici o limbă pe care să o putem recunoaşte. Ei bine, trebuie să termin de împărţit cadourile de Crăciun, vă las să pălăvrăgiţi puţin.

Harry se uită în jur. Salonul purta semne clare că era căminul permanent al pacienţilor. Aveau mult mai multe articole personale în jurul paturilor decât în salonul dom­nului Weasley; de exemplu, peretele de la capul patului lui Gilderoy era tapetat cu poze, toate cu el zâmbind larg şi făcându-le cu mâna noilor veniţi. Îşi dăduse autografe lui însuşi pe multe dintre ele, cu un scris întrerupt, ca de copil. Imediat ce fusese aşezat pe scaun de vindecătoare, Gilderoy trase spre el un vraf nou de poze, înşfăcă o pană şi începu să le semneze pe toate înflăcărat.

― Puteţi să le puneţi în plicuri, îi zise el lui Ginny, aruncându-i pozele semnate în poală, una câte una, pe măsură ce le scria. Nu sunt uitat, ştiţi, nu, încă primesc o grămadă de scrisori de la fani... Gladys Gudgeon îmi scrie săptămî­nal... dar mi-aş dori să ştiu de ce...

Se opri, părând oarecum derutat, apoi zâmbi iar şi se întoarse la semnat cu şi mai mult zel.

― Presupun că doar pentru că sunt chipeş...

Un vrăjitor pământiu, cu o înfăţişare sumbră, era întins în patul de vizavi şi se holba la tavan; bombănea ceva ca pentru sine şi părea desprins de tot ce se întâmpla în jurul lui. La două paturi de el se afla o femeie care avea tot capul acoperit de blană; Harry îşi aminti că şi Hermione păţise ceva ase­mănător în anul doi, deşi, din fericire, în cazul ei afecţiunea nu fusese permanentă. În celălalt capăt al salonului fuseseră trase nişte draperii înflorate în jurul celor două paturi, ca să le dea pacienţilor şi vizitatorilor lor puţină intimitate.

― Uite, Agnes, îi zise vindecătoarea veselă femeii cu chipul acoperit de blană, dându-i o mică serie de cadouri de Crăciun. Vezi, nu eşti uitată, ai văzut? Iar fiul tău ţi-a trimis o bufniţă, ca să-ţi spună că vine să te vadă diseară, este drăguţ, nu-i aşa?

Agnes scoase câteva lătrături puternice.

― Şi uite, Broderick, ai primit o floare în ghiveci şi un calendar minunat cu câte un Hipogrif sofisticat pentru fiecare lună; o să mai înveselească atmosfera, nu-i aşa? zise vin­decătoarea, ducându-se repede la bărbatul care bombănea, punându-i pe noptieră o plantă destul de urâtă, cu tentacule lungi şi atârnătoare, şi agăţându-i calendarul de perete cu bagheta. Şi... a, doamnă Poponeaţă, plecaţi deja?

Harry întoarse capul imediat. Draperiile din jurul celor două paturi din capătul salonului fuseseră trase şi doi vizitatori se întorceau printre paturi: o vrăjitoare bătrână, ciudată, îmbrăcată cu o rochie verde lungă, cu o blană de vulpe mâncată de molii şi o pălărie ascuţită, decorată cu ceea ce nu putea fi decât un vultur împăiat, iar în urma ei, arătând cu totul deprimat ― Neville.

Cu o iluminare subită, Harry îşi dădu seama cine tre­buiau să fie oamenii de la paturile din capăt. Se uită disperat în jur după un mijloc de a le distrage atenţia celorlalţi, pentru ca Neville să poată părăsi salonul neobservat şi neinterogat, însă Ron ridicase şi el privirea când auzise numele Poponeaţă" şi, înainte ca Harry să-l fi putut opri, strigase:

― Neville!

Neville tresări şi se lăsă în jos, de parcă un glonţ tocmai l-ar fi ratat de puţin.

― Noi suntem, Neville! zise Ron vesel, ridicându-se. Ai văzut...? Lockhart e aici! La cine ai venit?

― Prieteni de-ai tăi, Neville, dragul meu? zise delicat bunica lui Neville, uitându-se la ei.

Neville arăta de parcă ar fi preferat să fie oriunde altundeva, numai acolo nu. Chipul său rotofei avea o nuanţă de roşu-vineţiu, iar băiatul nu se uita în ochii nici unuia dintre ei.

― A, da, zise bunica lui, uitându-se urât la Harry şi întinzând o mână uscăţivă ca o gheară ca să dea mâna cu el. Da, da, ştiu cine eşti, bineînţeles. Neville vorbeşte foarte frumos de tine.

― Ăă... mulţumesc, zise Harry, dând mâna cu ea.

Neville nu îl privea, ci se holba la propriile picioare, roşul din obraji fiind din ce în ce mai pronunţat.

― Şi voi este evident că sunteţi nişte Weasley, continuă doamna Poponeaţă, întinzându-le mâna regal lui Ron şi apoi lui Ginny. Da, îi cunosc pe părinţii voştri ― nu bine, desigur ― dar sunt oameni de treabă, oameni de treabă... şi tu trebuie să fii Hermione Granger?

Hermione păru destul de speriată din cauză că doamna Poponeaţă ştia cum o cheamă, însă cu toate astea dădu mâna cu ea.

― Da, Neville mi-a povestit totul despre tine. L-ai ajutat să iasă din nişte situaţii destul de complicate, nu-i aşa? E un băiat bun, zise ea, aruncându-i lui Neville o privire rigidă de apreciere, peste nasul destul de osos, însă mi-e teamă că tre­buie să spun că nu are talentul tatălui său.

Întoarse capul către cele două paturi din capătul salonu­lui, astfel încât vulturul împăiat de pe pălăria sa tremură alarmant.

― Poftim? zise Ron uimit. (Harry şi-ar fi dorit să-l calce pe Ron pe picior, dar genul ăsta de lucru era mult mai dificil de făcut pe ascuns când purtai blugi şi nu robe.) Neville, acolo în capăt e tatăl tău?

― Ce-i asta? zise doamna Poponeaţă tăios. Neville, nu le-ai spus prietenilor de părinţii tăi?

Neville trase aer în piept, se uită la tavan şi clătină din cap. Harry nu putea să-şi amintească dacă mai compătimise pe cineva mai tare ca acum, însă nu îi venea deloc în minte cum să îl ajute pe Neville să iasă din situaţia asta.

― Păi, nu e nici un motiv de ruşine! zise doamna Poponeaţă mânioasă. Ar trebui să fii mândru, Neville, mândru! Să ştii că nu şi-au sacrificat sănătatea fizică şi mintală pentru ca unicului lor fiu să îi fie ruşine cu ei!

― Nu îmi este ruşine, spuse Neville foarte încet, uitându-se în continuare oriunde altundeva, dar nu la Harry şi la ceilalţi.

Acum Ron se ridică în vârful picioarelor, ca să se uite la cei din cele două paturi.

― Păi, ai un mod ciudat de a o arăta! zise doamna Popo­neaţă. Fiul meu şi soţia sa, zise ea, întorcându-se cu superioritate spre Harry, Ron, Hermione şi Ginny, au fost torturaţi până au înnebunit de adepţii Ştiţi-Voi-Cui.

Hermione şi Ginny îşi acoperiră gura cu mâinile. Îngrozit, Ron nu îşi mai întinse gâtul ca să îi zărească pe părinţii lui Neville.

― Ştiţi, au fost Aurori, şi încă foarte respectaţi în comunitatea vrăjitorească, continuă doamna Poponeaţă. Foarte talentaţi, amândoi. Eu... da, Alice, draga mea, ce este?

Mama lui Neville se apropiase încet pe la marginea salonului, în cămaşă de noapte. Nu mai avea chipul plinuţ şi fericit pe care îl văzuse Harry în vechea poză a lui Moody cu Ordinul Phoenix iniţial. Acum era trasă şi slabă la faţă, ochii păreau să fie mai mari decât era mod normal şi părul, care albise, semăna cu nişte smocuri arse. Nu părea să vrea să vorbească, sau poate că nu era în stare, însă făcu nişte gesturi timide către Neville, ţinând ceva în mâna întinsă.

― Iar? zise doamna Poponeaţă, puţin ofuscată. Bine, Alice dragă, bine... Neville, ia-o, orice o fi.

Însă Neville întinsese deja mâna, iar mama sa îi puse în palmă un ambalaj gol de gumă de mestecat specială, din care se puteau face baloane gigantice.

― Bravo, draga mea, zise bunica lui Neville cu o veselie prefăcută, bătând-o pe umăr pe mama lui Neville.

Însă Neville zise încet:

― Mersi, mamă.

Mama sa se îndepărtă şovăielnic spre capătul celălalt, fre­donând o melodie. Neville se uită în jur la ceilalţi, cu o expresie sfidătoare, de parcă i-ar fi provocat să râdă, însă lui Harry i se păru că în viaţa lui nu mai văzuse ceva atât de neamuzant.

― Ei bine, ar cam trebui să plecăm, oftă doamna Popo­neaţă, punându-şi nişte mănuşi lungi şi verzi. Mi-a părut bine că v-am cunoscut. Neville, aruncă ambalajul ăla la gunoi, cred că până acum ţi-a dat destule ca să poţi să-ţi tapetezi camera.

Însă, când plecară, Harry fu sigur că îl văzu pe Neville strecurând în buzunar ambalajul de gumă.

Uşa se închise în urma lor.

― Nu am ştiut niciodată, zise Hermione înduioşată.

― Nici eu, spuse Ron destul de răguşit.

― Nici eu, şopti Ginny. Toţi se uitară la Harry.

― Eu am ştiut, spuse el sumbru. Mi-a zis Dumbledore, dar am promis să nu spun nimănui... pentru asta a fost trimisă Bellatrix Lestrange în Azkaban, pentru că a folosit Blestemul Cruciatus asupra părinţilor lui Neville până când şi-au pierdut minţile.

― Bellatrix Lestrange a făcut-o? şopti Hermione îngrozită. Femeia a cărei poză o are Kreacher în bârlogul lui?

Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă de vocea supărată a lui Lockhart.

― Fiţi atenţi, să ştiţi că nu am învăţat degeaba să scriu unit!