Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Totuşi, vrăjitorul care este purtător de cuvânt al spitalului a declarat:

"Sf. Mungo regretă profund moartea domnului Bode, a cărui stare se îmbunătăţise în mod constant înaintea acestui accident tragic. Avem reguli stricte pentru decorarea permisă în saloanele noastre, dar se pare că vindecătoarea Strout, ocupată pe perioada Crăciunului, a trecut cu vederea pericolele plantei de pe noptiera domnului Bode. Având în vedere că exprimarea şi mobilitatea dânsului evoluaseră favorabil, vindecătoarea Strout îl încurajase pe domnul Bode să aibă el însuşi grijă de plantă, fări să îşi dea seama că nu era o Floare-Zburătoare obişnuită, ci un lăstar de Capcana Diavolului, care, când a fost atins de domnul Bode, aflat în convalescenţă, l-a sugrumat imediat.

Sf. Mungo încă nu poate să explice prezenţa plantei în salon şi roagă toate vrăjitoarele sau vrăjitorii care au informaţii despre acest caz să le facă publice."
― Bode... zise Ron. Bode. Îmi sună cunoscut...

― L-am văzut, şopti Hermione. La Sf. Mungo, ţii minte? Era în patul de vizavi de cel al lui Lockhart, stătea cu ochii în tavan. Şi am văzut când i s-a adus Capcana Diavolului. Vindecătoarea a zis că era un cadou de Crăciun.

Harry cercetă iar articolul. Un sentiment de groază îi ridică fierea în gât.

― Cum de nu am recunoscut Capcana Diavolului? Am mai văzut-o... am fi putut să împiedicăm asta.

― Cine s-ar fi aşteptat să apară Capcana Diavolului într-un spital deghizată în plantă de ghiveci? zise Ron tăios. Nu este vina noastră, cel care i-a trimis-o tipului e de vină! Trebuie să fie un nenorocit, de ce n-a verificat ce-a cumpărat?

― Ah, Ron, fii serios! zise Hermione tulburată. Doar nu crezi că cineva poate să pună Capcana Diavolului într-un ghiveci şi să nu-şi dea seama că-l ucide pe cel care o să încerce s-o atingă? Asta... asta a fost crimă... şi încă o crimă inteligentă... dacă planta a fost trimisă anonim, cum se va putea afla cine e vinovat?

Harry nu se gândea la Capcana Diavolului. Îşi amintea cum luase liftul, până la etajul nouă din incinta Ministerului în ziua audierii sale şi de bărbatul pământiu la faţă care se urcase la etajul atriumului.

― L-am cunoscut pe Bode, zise el rar. L-am văzut cu tatăl tău la Minister.

Ron rămase cu gura căscată.

― L-am auzit pe tata vorbind de el acasă! Era un "nevorbitor" ― lucra la Departamentul Misterelor!

Se uitară unii la alţii preţ de o clipă, după care Hermione trase ziarul înapoi spre ea, îl închise, se uită urât timp de o secundă la pozele de pe prima pagină ale celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră din Azkaban şi sări în picioare.

― Unde te duci? zise Ron, luat prin surprindere.

― Să trimit o scrisoare, răspunse Hermione, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr. Este... mă rog, nu ştiu dacă... dar merită să încerc... şi sunt singura care poate să o facă.

― Urăsc când face asta, mormăi Ron, ridicându-se cu Harry de la masă şi croindu-şi drum, mai încet, afară din Marea Sală. Chiar ar muri dacă ne-ar spune măcar de data asta ce pune la cale? I-ar lua cam zece secunde... hei, Hagrid!

Hagrid stătea lângă uşile din holul de la intrare, aşteptând să treacă un grup de elevi de la Ochi-de-Şoim. Era încă la fel de plin de vânătăi cum fusese în ziua când se întorsese din misiunea cu uriaşii şi avea o nouă tăietură chiar pe nas.

― E totul în ordine cu voi? întrebă el, încercând să stoarcă un zâmbet, dar nereuşind decât un fel de grimasă de durere.

― Hagrid, te simţi bine? întrebă Harry, urmându-l în timp ce se mişca greoi după cei de la Ochi-de-Şoim.

― Mi-e bine, mi-e bine, spuse Hagrid cu o falsă detaşare, gesticulând cu o mână şi ratându-l de puţin pe profesorul Vector, care trecea speriat pe lângă el. Sunt doar ocupat, ştiţi voi, ca de obicei... am de pregătit lecţii... câteva salamandre au nişte solzi ruginiţi... şi sunt în perioada de probă, bâigui el.

― Eşti în perioada de probă? zise Ron foarte tare, încât mulţi dintre elevii care treceau prin jur întoarseră capul curioşi. Îmi pare rău... cum adică... eşti în perioada de probă? şopti el.

― Da, spuse Hagrid. Nici nu mă aşteptam la altceva, sincer să fiu. Poate că voi nu v-aţi dat seama, dar inspecţia aceea nu a mers prea bine, ştiţi voi... mă rog, asta e, oftă el profund. Ar fi bine să mai frec salamandrele alea cu nişte pudră de chilli sau or să le cadă cozile peste câteva săptămâni. Ne mai vedem, Harry... Ron...

Ieşi târşâindu-şi picioarele pe uşa dublă de la intrare şi coborî treptele de piatră către terenul udat de ploaie. Harry îl privi cum se îndepărta, întrebându-se la câte veşti proaste trebuia să mai reziste.

Faptul că Hagrid era în perioada de probă deveni o informaţie cunoscută în toată şcoala pe parcursul următoarelor câteva zile, însă, spre indignarea lui Harry, aproape nimeni nu părea supărat din cauza asta; ba chiar unii elevi, printre care mai ales Draco Reacredinţă, erau de-a dreptul încântaţi. Cât despre moartea stranie de la Sf. Mungo a unui angajat enig­matic de la Departamentul Misterelor, se părea că Harry, Ron şi Hermione erau singurii care ştiau şi cărora le păsa. Acum exista un singur subiect de conversaţie: cei zece Devoratori ai Morţii care evadaseră şi a căror poveste se răspândise în sfârşit prin şcoală, de la cei care citeau ziarele. Umblau nişte zvonuri conform cărora unii dintre condamnaţi fuseseră văzuţi în Hogsmeade, crezând că se ascundeau la "Urlet în noapte" şi că aveau să intre cu forţa în Hogwarts, exact aşa cum făcuse cândva Sirius Black.

Cei care proveneau din familii de vrăjitori crescuseră auzind numele acestor Devoratori ai Morţii rostite cu aproape la fel de multă teamă ca al lui Cap-de-Mort; crimele pe care le comiseseră în timpul stăpânirii înfiorătoare a lui Cap-de-Mort erau legendare. Printre elevii de la Hogwarts se aflau rude ale victimelor lor, care acum deveneau fără să vrea subiectele unui fel de celebritate derivată în timp ce mergeau pe holuri: Susan Bones, al cărei unchi, mătuşă şi veri muriseră toţi de mâna unuia dintre cei zece, spuse posomorâtă în timpul orei de Ierbologie că acum îşi dădea seama cam cum era să fii în locul lui Harry.

― Şi nu ştiu cum poţi să suporţi... este groaznic, zise ea scurt, punând mult prea mult băligar de dragon pe tava ei cu lăstari de Strigă-Pocnituri, făcându-le să se zbată şi să chiţăie nemulţumite.

Era adevărat că, mai nou, Harry era subiectul unui nou val de şuşoteli şi arătări cu degetul pe holuri, şi totuşi, avu impresia că detectează o uşoară diferenţă în tonul vocilor care şuşoteau. Acum păreau mai degrabă curioase decât ostile şi era sigur că auzise de vreo două-trei ori fragmente de conversaţie care sugerau că vorbitorii nu erau mulţumiţi de versiunea Profetului legată de felul şi motivul pentru care reuşiseră să evadeze din fortăreaţa Azkaban cei zece Devoratori ai Morţii. În confuzia şi frica lor, se părea că oamenii care se îndoiau se întorceau către singura explicaţie disponibilă: cea pe care o prezentau Harry şi Dumbledore încă de anul trecut.

Starea de spirit a elevilor nu fusese singura care se schimbase. Acum era relativ obişnuit să întâlneşti doi-trei profesori discutând pe holuri în şoapte joase şi imperioase şi întrerupându-şi conversaţiile în clipa în care vedeau că se apropiau elevi.

― Este evident că nu mai pot să vorbească nestingheriţi în cancelarie, zise Hermione încet, după ce ea, Harry şi Ron trecură într-o zi pe lângă profesoarele McGonagall şi Lăstar şi profesorul Flitwick, adunaţi în faţa clasei de Farmece. Nu cu Umbridge aici.

― Credeţi că au noutăţi? zise Ron, uitându-se peste umăr la cei trei profesori.

― Dacă ştiu, atunci noi nu o să aflăm nimic, nu-i aşa? zise Harry supărat. În orice caz, după Decretul... la ce număr am ajuns?

Căci în dimineaţa de după evadarea din Azkaban apăruseră noi anunţuri pe avizierele din case:

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS