Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXVI

VĂZUTE ŞI NEPREVĂZUTE
Luna zise vag că nu ştia când avea să apară interviul Ritei Skeeter cu Harry în Zeflemistul, pentru că tatăl ei aştepta un lung şi minunat articol despre ultimele reperări ale Snorhacului Corn-Şifonat, "şi desigur, ăsta era un articol foarte important, aşa că s-ar fi putut ca cel despre Harry să aştepte numărul următor, "spusese Luna.

Lui Harry nu îi fu uşor să vorbească despre noaptea când se întorsese Cap-de-Mort. Rita îl împinsese să precizeze un de­taliu neînsemnat, iar Harry îi povestise tot ce îşi amintea, şti­ind că aceasta era marea sa ocazie de a spune lumii adevărul. Se întrebă câţi aveau să reacţioneze la articol. Bănuia că multora avea să le confirme faptul că era complet nebun, printre altele şi fiindcă articolul său avea să apară alături de nişte prostii monumentale, cum ar fi Snorhacii Corn-Şifonat. Însă evadarea lui Bellatrix Lestrange şi a celorlalţi Devoratori ai Morţii îi indusese lui Harry o dorinţă arzătoare de a face ceva, indiferent dacă acest ceva avea să funcţioneze sau nu...

― Abia aştept să văd ce zice Umbridge despre faptul că faci totul public, spuse Dean la cină miercuri seara, cu un aer uluit.

Seamus înfuleca mari cantităţi de plăcintă cu pui şi şuncă vizavi de Dean, însă Harry ştia că asculta.

― Harry, faci ceea ce trebuie, zise Neville, care stătea în faţa lui, destul de palid, însă gata să-şi continue ideea: Trebuie să fi fost... greu... să vorbeşti despre asta... nu-i aşa?

― Da, murmură Harry, însă oamenii trebuie să ştie de ce este capabil Cap-de-Mort, nu crezi?

― Aşa este, spuse Neville, încuviinţând din cap, şi despre Devoratorii Morţii... oamenii ar trebui să ştie...

Neville îşi lăsă propoziţia neterminată şi se întoarse 1a cartoful său copt. Seamus îşi ridică privirea, însă, când întâlni ochii lui Harry, şi-o plecă la loc în farfurie. După un timp, Dean, Seamus şi Neville plecară către camera de zi, lăsându-i pe Harry şi Hermione să-l aştepte pe Ron, care încă nu luase cina din cauza antrenamentului de vâjthaţ.

Cho Chang intră în sală cu prietena ei Marietta. Stomacul lui Harry scoase un zgomot straniu, dar ea nu se uită spre masa Cercetaşilor şi se aşeză cu spatele la el.

― Ah, am uitat să te întreb, spuse Hermione veselă, uitându-se la masa Ochilor-de-Şoim, cum a mers întâlnirea cu Cho? Cum de te-ai întors atât de repede?

― Ăă... păi, a fost... zise Harry, trăgând spre el un platou cu prăjitură cu rubarbă şi mai luându-şi o porţie, un fiasco desăvârşit, dacă tot m-ai întrebat.

Şi îi spuse ce se întâmplase în ceainăria doamnei Puddifoot.

― ... şi atunci, termină el câteva minute mai târziu, după ce dispăru şi ultima bucăţică de prăjitură, se ridică brusc, ştii, îmi zice, "Pe curând, Harry", şi iese în fugă!

Îşi puse pe masă lingura şi se uită la Hermione.

― Te întreb, ce a fost toată asta? Ce s-a întâmplat?

Hermione aruncă o privire spre ceafa lui Cho şi oftă.

― Ah, Harry, zise ea cu tristeţe. Păi, îmi pare rău, dar fost puţin lipsit de tact.

― Eu, lipsit de tact? zise Harry scandalizat. Acum ne înţelegem bine şi, o clipă mai târziu, îmi spune că Roger Davis a invitat-o să iasă cu el în oraş şi că obişnuia să meargă să se pupe cu Cedric în ceainăria aia idioată ― cum era să mă simt?

― Păi, vezi tu, zise Hermione, cu aerul răbdător al cuiva care îi explică unui copilaş hipersensibil că unu şi cu unu fac doi, nu ar fi trebuit să-i fi spus că vroiai să te întâlneşti cu mine.

― Dar, dar, bâigui Harry, dar... mi-ai spus să ne întâlnim la prânz şi să o iau şi pe ea cu mine, cum ar fi trebuit să fac asta fără să îi spun?

― Ar fi trebuit să i-o fi spus altfel, zise Hermione, cu acelaşi aer răbdător, care îl înnebunea. Ar fi trebuit să-i fi spus că era foarte neplăcut, dar că te obligasem să promiţi că o să vii la "Trei mături", şi că tu chiar nu vroiai să mergi şi că ai fî preferat de o mie de ori să petreci toată ziua cu ea, dar că, din păcate, era bine să te întâlneşti cu mine, aşa că o rogi din tot sufletul să vină cu tine, sperând că astfel ai fi putut să scapi cât mai repede. Şi ar fi fost o idee bună să îi fi spus şi cât de urâtă crezi că sunt, adăugă Hermione.

― Dar nu cred că eşti urâtă, zise Harry năucit.

Hermione râse.

― Harry, eşti mai rău ca Ron... mă rog, nu, nu se ştie, oftă ea, în timp ce Ron intra în sală şchiopătând, plin de noroi şi arătând morocănos. Fii atent ― ai supărat-o pe Cho când ai zis că te vei întâlni cu mine, aşa că a încercat să te facă gelos. A fost modul ei de a încerca să afle cât de mult o placi.

― Asta făcea? zise Harry, în timp ce Ron se prăbuşea pe banca de vizavi de ei şi trăgea spre el toate platourile la care putea să ajungă. Păi, nu ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi întrebat pur şi simplu dacă o plac mai mult pe ea decât pe tine?

― Fetele rareori pun întrebări de genul ăsta, spuse Her­mione.

― Păi, foarte rău! zise Harry hotărât. Atunci aş fi putut să-i spun că o plac şi nu ar mai fi trebuit să se supere iar din cauza morţii lui Cedric!

― Nu spun că a fost corect ce a făcut, zise Hermione, în timp ce li se alătură şi Ginny, la fel de plină de noroi ca Ron şi părând la fel de nemulţumită. Eu nu încerc decât să te fac să înţelegi cum se simţea în momentul acela.

― Ar trebui să scrii o carte, îi spuse Ron lui Hermione, în timp ce tăia cartofii, în care să traduci lucrurile trăsnite pe care le fac fetele ca să le poată înţelege băieţii.

― Da, spuse Harry cu înflăcărare, uitându-se la masa Ochilor-de-Şoim.