Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Harry Potter

Marea Sală

Şcoala Hogwarts
Încruntându-se, dădu să ia scrisoarea de la bufniţă, însă, înainte să o poată face, lângă ea aterizaseră încă trei, patru, cinci bufniţe care se călcau pe umbră, împrăştiind untul răsturnând solniţa, în timp ce fiecare dintre ele încerca să-i dea ea prima scrisoarea.

― Ce se întâmplă? întrebă Ron uluit, în timp ce toţi cei de la masa Cercetaşilor se aplecau ca să se uite, iar alte şapte bufniţe aterizară printre primele, ciripind, strigând şi bătând din aripi.

― Harry! spuse Hermione pe nerăsuflate, băgându-şi mâi­nile în masa de pene şi scoţând o strigă ce ducea un pachet lung şi cilindric. Cred că ştiu ce înseamnă asta... deschide-l întâi pe ăsta!

Harry rupse hârtia maro a ambalajului. Se rostogoli un exemplar rulat strâns al numărului din martie al Zeflemis­tului. Îl desfăşură şi îşi descoperi propriul chip zâmbindu-i nevinovat de pe prima pagină. Peste fotografie era scris cu litere mari şi roşii:

HARRY POTTER SPARGE ÎN SFÂRŞIT TĂCEREA:

ADEVĂRUL DESPRE CEL CE NU TREBUIE

NUMIT ŞI DESPRE NOAPTEA CÂND

AM ASISTAT LA ÎNTOARCEREA SA
― E bun, nu-i aşa? zise Luna, care plutise până la masa Cercetaşilor şi se aşeza acum pe bancă, înghesuindu-se între Fred şi Ron. A apărut ieri, l-am rugat pe tata să-ţi trimită un număr gratis. Presupun că toate astea ― flutură o mână către bufniţele adunate care încă se foiau pe masă în faţa lui Harry ― sunt scrisori de la cititori.

― Asta am bănuit şi eu, zise Hermione entuziasmată. Harry, te superi dacă...?

― Chiar te rog, spuse Harry, simţindu-se puţin năucit.

Şi Ron, şi Hermione începură să deschidă plicuri.

― Asta e de la un tip care crede că îţi lipseşte o doagă, zise Ron, cercetându-şi scrisoarea. Mă rog...

― Femeia asta îţi recomandă să încerci o cură straşnică de Vrăji de Şoc la Sf. Mungo, zise Hermione, părând dezamăgită mototolind al doilea plic.

― Însă asta pare să fie în ordine, zise Harry încet, cercetând o scrisoare lungă de la o vrăjitoare din Paisley. Hei, spune că mă crede!

― Ăsta este nehotărât, zise Fred, care se alăturase bucuros deschiderii scrisorilor. Spune că nu pari nebun, dar chiar nu vrea să creadă că s-a întors Ştiţi-Voi-Cine, aşa că acum nu ştie ce să mai creadă. Pe onoarea mea, ce risipă de pergament.

― Harry, uite încă unul pe care l-ai convins! spuse Hermi­one entuziasmată. "După ce am citit varianta ta despre cele întâmplate, sunt obligat să trag concluzia că Profetul zilei te-a tratat cât se poate de nedrept... deşi nu vreau să cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, sunt obligat să accept că spui adevărul..." Ah, este minunat!

― Încă unul care crede că eşti nebun de legat, spuse Ron, aruncând peste umăr o scrisoare mototolită... dar tipa asta spune că ai convertit-o şi acum crede că eşti un adevărat erou ― ţi-a trimis şi o poză ― uau!

― Ce se întâmplă aici? zise o voce de fetiţă, cu o blândeţe prefăcută.

Harry îşi ridică privirea, cu mâinile pline de plicuri. Profesoara Umbridge stătea în spatele lui Fred şi al Lunei, cu ochii ei bulbucaţi de broască râioasă cercetând mulţimea de bufniţe şi scrisori de pe masă, din faţa lui Harry. În spatele ei, Harry văzu mulţi elevi urmărindu-i cu nesaţ.

― De ce ai primit toate scrisorile astea, domnule Potter? întrebă ea rar.

― Acum e şi asta o crimă? spuse Fred tare. Să primeşti scrisori?

― Ai grijă, domnule Weasley, sau voi fi nevoită să-ţi dau ore de detenţie, zise Umbridge. Ei bine, domnule Potter?

Harry ezită, însă nu vedea cum putea să ascundă ceea ce făcuse; era cu siguranţă doar o problemă de timp până să ajungă un exemplar al Zeflemistului în atenţia lui Umbridge.

― Oamenii mi-au scris pentru că am dat un interviu, zise Harry. Despre ce mi s-a întâmplat anul trecut în iunie.

Nu ştia de ce, dar, în timp ce spuse asta, aruncă o privire către masa profesorilor. Avu sentimentul ciudat că Dumbledore îl urmărise cu o clipă înainte, însă, când se uită spre director, acesta părea cufundat într-o conversaţie cu dom­nul profesor Flitwick.

― Un interviu? repetă Umbridge, cu o voce mai subţire şi mai stridentă decât niciodată. Ce vrei să spui?

― Vreau să spun că un reporter mi-a pus întrebări şi eu am răspuns la ele, zise Harry. Uitaţi...

Şi-i aruncă exemplarul cu pricina al Zeflemistului. Ea îl prinse şi se holbă la prima pagină. Chipul ei palid, ca din aluat, prinse o nuanţă urâtă, de vineţiu cu pete.

― Când ai făcut asta? întrebă ea, cu vocea tremurându-i puţin.

― În ultimul week-end la Hogsmeade, zise Harry.

Îşi ridică privirea spre el, fierbând de mânie, cu revista tremurându-i între degetele butucănoase.

― Pentru tine s-a terminat cu excursiile, domnule Potter, şopti ea. Cum îndrăzneşti... cum ai putut să... Am încercat de atâtea ori să te învăţ să nu spui minciuni. Se pare că încă nu ai înţeles mesajul. Cincizeci de puncte de la Cercetaşi şi încă o săptămână de detenţii.

Ieşi ca o furtună, strângând Zeflemistul la piept şi fiind urmărită de ochii multor elevi.

Până la mijlocul dimineţii, fuseseră lipite anunţuri imense prin toată şcoala, nu doar la avizierele caselor, ci şi pe holuri şi în clase.