Harry Potter şi Ordinul Phoenix

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS
Orice elev care se va descoperi că are în posesie revista Zeflemistul va fi exmatriculat.

Cele de mai sus sunt în concordanţă cu Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Şapte.

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor
Din cine ştie ce motiv, de fiecare dată când zărea unul dintre aceste anunţuri, Hermione radia de bucurie.

― De ce Dumnezeu eşti atât de fericită? o întrebă Harry.

― Ah, Harry, nu îţi dai seama? şopti Hermione. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a se asigura că fiecare persoană din şcoală îţi va citi interviul era să îl interzică!

Şi se părea că Hermione avea într-adevăr dreptate. Până la sfârşitul zilei, deşi Harry nu văzuse nici un colţ de pagină al Zeflemistului prin şcoală, toţi păreau să citeze din interviu. Harry îi auzi vorbind, în timp ce stăteau în rând în faţa claselor, în timpul prânzului şi la sfârşitul orelor, în timp ce Hermione îi relata că fiecare persoană care trecea dincolo de uşile toaletelor din baia fetelor vorbea despre el, aşa cum con statase când trecuse pe acolo, înainte de ora de Rune Antice.

― Apoi m-au observat şi evident că ştiu că ne cunoaştem, aşa că m-au atacat cu întrebări, îi spuse Hermione lui Harry, cu ochii scânteindu-i, şi, Harry, am impresia că te cred, sin­cer, am impresia că în sfârşit le-ai convins!

Între timp, profesoara Umbridge patrula prin şcoală, oprindu-i pe elevi la întâmplare şi cerându-le să îşi întoarcă buzunarele pe dos: Harry ştia că verifica dacă aveau exemplare ale Zeflemistului, însă elevii i-o luaseră înainte. Paginile cu interviul lui Harry fuseseră vrăjite să semene cu notiţe din manuale dacă le citea altcineva în afară de ei, sau erau şterse prin magie, până când vroiau să le citească din nou. Cât de curând, se părea că îl citise fiecare persoană din şcoală.

Profesorilor le era, desigur, interzis să vorbească despre interviu în virtutea Decretului Educaţional Numărul Treizeci şi Şase, însă cu toate acestea găseau metode să îşi exprime sentimentele. Profesoara Lăstar le acordă douăzeci de puncte Cercetaşilor când Harry îi dădu o stropitoare; profesorul Flitwick îl puse să accepte, zâmbind larg, o cutie de şoricei de zahăr care chiţăiau, la sfârşitul orei de Farmece, zise "Sst!" şi plecă repede; iar profesoara Trelawney izbucni în hohote de plâns în timpul orei de Previziuni despre Viitor şi anunţă întreaga clasă, care era speriată, şi pe Umbridge, care era cât se poate de dezaprobatoare, că până la urmă Harry nu avea să moară prematur, ci avea să trăiască până la adânci bătrâneţi, să devină Ministrul Magiei şi să aibă doisprezece copii.

Însă ceea ce îl bucură cel mai tare pe Harry fu că Cho îl ajunse din urmă în timp ce se grăbea să se ducă la Trans­figurare, în ziua următoare. Înainte să îşi fi dat seama ce se întâmplase, îl ţinea de mână şi-i şoptea la ureche:

― Îmi pare tare, tare rău. Interviul acela a fost atât de curajos... m-a făcut să plâng.

Îi părea rău să audă că vărsase alte lacrimi pentru el, dar era foarte fericit că vorbeau din nou, şi chiar şi mai mulţumit când ea îi dădu repede un sărut pe obraz şi se îndepărtă grăbită. Şi, incredibil, nici nu ajunsese bine în faţa cla­sei de Transfigurare, că se întâmplă ceva la fel de frumos: Seamus ieşi din rând ca să îi vorbească.

― Nu am vrut să îţi spun decât că te cred, bâigui el, uitân­du-se la genunchiul drept al lui Harry. Şi i-am trimis şi mamei un exemplar al revistei.

Dacă mai era nevoie de ceva ca fericirea lui Harry să fie desăvârşită, acel lucru fu reacţia pe care o avu din partea lui Reacredinţă, Crabbe şi Goyle. Îi văzu la bibliotecă, ţinându-şi capetele apropiate, ceva mai târziu; erau cu un băiat care semăna cu o buruiană şi despre care Hermione îi şopti că se numea Theodore Nott. Se uitară la Harry, în timp ce acesta cerceta rafturile după cartea de care avea nevoie pentru Dispariţia Parţială: Goyle îşi pocni articulaţiile degetelor ameninţător şi Reacredinţă îi şopti ceva evident răuvoitor lui Crabbe. Harry ştia foarte bine de ce se purtau aşa: îi numise pe taţii lor Devoratori ai Morţii.

― Şi partea cea mai frumoasă, şopti Hermione veselă, când ieşiră din bibliotecă, este că nu te pot contrazice, pentru că nu pot recunoaşte că au citit articolul!

Pentru ca totul să fie complet, Luna îi zise la cină că nici un număr al Zeflemistului nu se vânduse mai repede ca acesta.

― Tata scoate o a doua ediţie! îi spuse ea lui Harry, cu ochii ieşindu-i din orbite de entuziasm. Nu îmi vine să cred, spune că oamenii par mai interesaţi de asta chiar decât de Snorhacii Corn-Şifonat!

Harry fu un erou în camera de zi a Cercetaşilor în seara aceea. Îndrăzneţi, Fred şi George aruncaseră un Farmec de Mărire pe coperta Zeflemistului şi îl agăţaseră pe perete, astfel încât capul imens al lui Harry privea ostilităţile, rostind din când în când, cu o voce răsunătoare: "CEI DIN MINISTER SUNT IMBECILI" şi "UMBRIDGE MĂNÂNCĂ BALIGAR. Lui Hermione nu i se păru tocmai amuzant; spuse că o împiedica să se concentreze, iar până la urmă, de enervare, ajunse să se ducă la culcare devreme. Harry trebui să recunoască faptul că, după câteva ore, afişul nu mai era atât de amuzant, mai ales când Vraja de Vorbit începu să îşi piardă efectul, aşa că se mulţumi să strige cuvinte nelegate cum ar fi "BĂLIGAR" "UMBRIDGE" la intervale din ce în ce mai scurte şi cu o voce din ce în ce mai stridentă. De fapt, îl apucă durerea de cap, iar cicatricea începu să-l ardă din nou neplăcut. Cu toate gemetele dezamăgite ale celor mulţi care erau strânşi în jurul lui, rugându-l să îşi retrăiască interviul pentru a suta mia oară, anunţă că şi el simţea nevoia să se retragă mai devreme.

Nu era nimeni în dormitor când ajunse acolo. Îşi sprijini pentru o clipă fruntea de geamul rece al ferestrei de lângă pat; îl simţi ca pe un analgezic lipit de cicatrice. Apoi se dezbrăcă şi se băgă în pat, dorindu-şi să-i treacă durerea de cap. De asemenea, îi era puţin rău. Se întoarse pe o parte, închise ochii şi adormi aproape instantaneu...

Stătea într-o cameră întunecată, cu draperiile trase, luminată de un singur rând de lumânări. Mâinile îi erau încleştate pe spătarul scaunului din faţa sa. Avea degete lungi şi albe, care parcă nu mai văzuseră lumina zilei de ani buni, arătând ca nişte păianjeni mari şi palizi pe fundalul catifelei negre de pe scaun.

Dincolo de scaun, într-o baie de lumină aruncată pe podea de lumânări, stătea în genunchi un bărbat în robe negre.

― Se pare că am fost prost sfătuit, zise Harry pe o voce ascuţită, rece, pulsând de furie.

― Stăpâne, vă implor să mă iertaţi, hârâi bărbatul care stătea în genunchi pe podea.

Ceafa îi scânteia în lumina lumânărilor. Părea să tremure.

― Nu dau vina pe tine, Rookwood, spuse Harry cu vocea aceea rece şi crudă.

Slăbi strânsoarea de pe spătar şi-i dădu ocol tot mai aproape omului care se făcuse mic de frică pe podea, până când ajunse chiar deasupra lui pe întuneric, privind de la o înălţime mult mai mare decât de obicei.

― Eşti sigur de faptele tale, Rookwood? întrebă Harry.

― Da, stăpâne, da... am lucrat în departament, până... până la urmă...

― Avery mi-a spus că Bode va putea să o scoată.

― Bode nu ar fi putut să o ia niciodată, stăpâne... Şi mai mult ca sigur c-a ştiut că nu putea s-o facă... fără îndoială, îsta este motivul pentru care s-a luptat atât contra Blestemului Imperius al lui Reacredinţă...

― Ridică-te, Rookwood, şopti Harry.

Omul îngenuncheat fu pe punctul de a cădea în graba sa de a-l asculta. Chipul îi era ciupit de vărsat; cicatricele îi erau reliefate de lumina lumânărilor. Când se ridică în picioare, rămase puţin aplecat, ca şi când ar fi făcut o plecăciune pe jumătate, şi aruncă priviri îngrozite către faţa lui Harry.

― Ai făcut bine că mi-ai spus toate astea, zise Harry. Foarte bine... se pare că am pierdut luni întregi cu planuri fără rezultate... Însă nu contează... o luăm de la capăt. Ai recu­noştinţa Lordului Cap-de-Mort, Rookwood...

― Stăpâne... da, stăpâne, icni Rookwood, cu vocea răguşită de uşurare.

― Voi avea nevoie de ajutorul tău. O să-mi trebuiască toa­te informaţiile pe care mi le poţi da.

― Desigur, stăpâne, desigur... orice...

― Foarte bine... poţi să pleci. Trimite-l pe Avery la mine.

Rookwood fugi înapoi, făcând o plecăciune, şi dispăru pe o uşă.

Rămas singur în camera întunecată, Harry se întoarse spre perete. În umbră, pe perete era agăţată o oglindă spartă, pătată de trecerea anilor. Harry se duse spre ea. Reflectarea sa era din ce în ce mai mare şi mai clară în întuneric... un chip mai alb decât un craniu... ochi roşii, cu pupile verticale...

― NUUUUUUUUU!

― Ce e? strigă o voce din apropiere.

Harry se agită înnebunit, se încurcă în draperiile baldachinului şi căzu din pat. Timp de câteva clipe, nu ştiu unde era; era convins că avea să vadă chipul alb ca un craniu privindu-l iar din întuneric, apoi, foarte aproape de el, auzi vocea lui Ron.

― Vrei să nu te mai comporţi ca un nebun, ca să pot să te scot de-aici?

Ron despărţi furtunos draperiile şi Harry se uită în sus la el în lumina lunii, întins pe spate, cu cicatricea zvâcnindu-i de durere. Ron arăta de parcă tocmai se pregătea să se culce; avea o mână scoasă din robă.

― Iar a fost cineva atacat? întrebă Ron, ridicându-l brutal pe Harry. E tata? E ceva cu şarpele ăla?

― Nu... toată lumea e bine, zise Harry, care simţea că îi arde fruntea. Mă rog... Avery nu este bine... are probleme... i-a dat informaţii greşite... Cap-de-Mort este foarte supărat...

Harry gemu şi se prelinse tremurând pe patul său, frecându-şi cicatricea.

― Dar acum îl va ajuta Rookwood... este iar pe drumul bun...

― Ce tot îndrugi? zise Ron speriat. Vrei să spui că... tocmai l-ai văzut pe Ştii-Tu-Cine?

― Am fost Ştii-Tu-Cine, spuse Harry, întinzându-şi mâinile' în faţă în întuneric şi ridicându-le în faţa ochilor, ca să verifice dacă nu mai erau de un alb funebru şi cu degetele lungi. A fost cu Rookwood, unul dintre Devoratorii Morţii care au evadat din Azkaban, îţi aminteşti? Rookwood tocmai i-a spus că Bode nu ar fi putut să o facă.

― Ce să facă?

― Să ia ceva... a zis că Bode trebuie să fi ştiut că nu putea să o facă... Bode era sub Blestemul Imperius... cred că a zis că tatăl lui Reacredinţă a fost cel care l-a aruncat asupra lui.

― Bode a fost vrăjit să ia ceva? zise Ron. Dar... Harry, tre­buie să fie...

― Arma, termină Harry fraza în locul lui. Ştiu.

Uşa de la dormitor se deschise şi intrară Dean şi Seamus. Harry îşi ridică picioarele înapoi pe pat. Nu voia să arate ca şi când s-ar fi întâmplat ceva ciudat, având în vedere că Seamus tocmai încetase să creadă că Harry era nebun.

― Ai zis, murmură Ron, apropiindu-şi capul de cel al lui Harry şi pretinzând că îşi turna apă în pahar din carafa de pe noptieră, că ai fost Ştii-Tu-Cine?

― Da, spuse Harry încet.

Ron luă o gură mult prea mare de apă; Harry văzu cum i se scurge pe bărbie şi pe piept.

― Harry, zise el, în timp ce Dean şi Seamus îşi vedeau de treabă cu zgomot, dându-şi jos robele şi vorbind între ei, trebuie să-i spui lui...

― Nu trebuie să-i spun nimănui, zise Harry scurt. Nu aş fi văzut nimic, dacă aş fi putut să practic Occlumanţia. Se pre­supune că trebuia să fi învăţat să blochez toate astea până acum. Ei asta vor.

"Ei" însemna de fapt Dumbledore. Se băgă la loc în pat, se întoarse pe o parte, cu spatele la Ron, şi după o vreme auzi cum scârţie salteaua lui Ron, când se întinse şi el. Pe Harry începu să îl ardă cicatricea; muşcă tare din pernă, ca să nu scoată nici un zgomot. Ştia că, undeva, Avery era pedepsit.
*
În dimineaţa următoare Harry şi Ron aşteptară până la pauză ca să-i spună lui Hermione tot ce se întâmplase; voiau sâ fie absolut siguri că nu puteau fi auziţi de alţii. Stând în colţul lor obişnuit al curţii răcoroase unde bătea vântul, Harry îi povesti fiecare detaliu pe care şi-l amintea despre vis. După ce termină, Hermione nu zise nimic câteva clipe, ci se uită fix, cu un fel de intensitate sfredelitoare, la Fred şi George, care erau amândoi fără capete şi îşi vindeau pălăriile magice pe ascuns, în partea cealaltă a curţii.

― Deci, de asta l-au omorât, zise ea încet, dezlipindu-şi în sfârşit privirea de pe Fred şi George. I s-a întâmplat ceva ciu­dat lui Bode când a încercat să fure arma asta. Cred că s-au făcut nişte vrăji defensive aruncate asupra ei, sau în jurul ei, ca să nu poată fi atinsă. De aceea era la Sf. Mungo. Păţise ceva la creier şi nu putea să mai vorbească. Însă mai ţineţi minte ce ne-a spus vindecătoarea? Se însănătoşea. Şi nu puteau să rişte să se facă bine, nu-i aşa? Vreau să spun că şocul a ce i s-o fi întâmplat când a atins arma aceea probabil că a ridicat Blestemul Imperius. Ar fi explicat ce făcuse când i-ar fi revenit vocea, nu-i aşa? S-ar fi aflat că fusese tri­mis să fure arma. Bineînţeles, lui Lucius Reacredinţă i-ar fi fost uşor să arunce un blestem asupra lui. E tot timpul la Minister, nu-i aşa?

― Era acolo chiar şi în ziua audierii mele, spuse Harry, în... stai puţin... zise el rar. În ziua aia era pe holul Departa­mentului Misterelor! Tatăl tău a zis că probabil că încerca să se furişeze şi să afle cum se desfăşurase audierea mea, dar dacă...

― Sturgis! icni Hermione înmărmurită.

― Poftim? spuse Ron năuc.

― Sturgis Podmore, zise Hermione pe nerăsuflate, arestat pentru că încerca să treacă de o uşă! Lucius Reacredinţă tre­buie să-l fi eliminat şi pe el! Pun pariu că a făcut-o în ziua când l-ai văzut tu acolo, Harry. Sturgis avea Pelerina Invizibilă a lui Moody, nu-i aşa? Aşa că poate stătea de pază lângă uşă, invizibil, iar Reacredinţă l-a auzit mişcându-se, a bănuit că era cineva acolo sau a aruncat Blestemul Imperius, în cazul în care se găsea un paznic acolo. Aşa că, atunci când Sturgis a mai avut ocazia ― probabil când a fost din nou rândul lui să o păzească ― a încercat să intre în Departament ca să fure arma pentru Cap-de-Mort ― taci, Ron ― însă a fost prins şi trimis în Azkaban...

Hermione se uită fix la Harry.

― Şi acum Rookwood i-a zis lui Cap-de-Mort cum să ia arma?

― Nu am auzit toată conversaţia, dar aşa părea, zise Harry. Rookwood a lucrat acolo... Oare Cap-de-Mort o să-l trimită pe Rookwood s-o facă?

Hermione încuviinţă din cap, părând încă pe gânduri. Apoi, destul de repezit, zise:

― Harry, dar tu nu ar fi trebuit să vezi deloc toate astea.

― Poftim? făcu el surprins.

― Ar trebui să înveţi cum să îţi blochezi mintea faţă de lucrurile de genul ăsta, spuse Hermione, brusc intransigentă.

― Ştiu, spuse Harry. Dar...

― Ei bine, cred că ar trebui pur şi simplu să încercăm să uităm ce ai văzut, zise Hermione cu fermitate. Şi ar trebui să te străduieşti ceva mai mult la Occlumanţie de acum înainte.

Săptămâna nu deveni mai plăcută o dată cu trecerea tim­pului. Harry mai primi două "G"-uri la Poţiuni; încă stătea ca pe ace din cauză că Hagrid ar fi putut să fie dat afară; şi nu putea să nu se gândească la visul în care apăruse Cap-de-Mort ― deşi nu mai vorbi de el cu Ron şi Hermione; nu mai voia încă o mustrare din partea fetei. Îşi dorea din tot sufletul să fi putut vorbi cu Sirius despre asta, însă nici nu se punea problema, aşa că încercă să-şi ascundă acest subiect în străfundurile minţii.

Din nefericire, străfundurile minţii sale nu mai erau locul sigur care fuseseră cândva.

― Ridică-te, Potter.

La câteva săptămâni după visul său cu Rookwood, Harry se găsea iarăşi în genunchi pe podeaua din biroul lui Plesneală, încercând să-şi golească mintea. Tocmai fusese forţat din nou să retrăiască un şuvoi de amintiri din copilărie pe care nici nu realizase că le mai avea, cea mai mare parte dintre ele referindu-se la felul cum îl umileau Dudley şi gaşca sa în şcoala primară.

― Ultima amintire, zise Plesneală. Ce a fost asta?

― Nu ştiu, spuse Harry, ridicându-se obosit.

Îi era din ce în ce mai greu să distingă amintiri separate din amalgamul de imagini şi sunete pe care îl tot scotea la suprafaţă Plesneală.

― Vă referiţi la cea în care vărul meu încerca să mă facă să stau în picioare în closet?

― Nu, spuse Plesneală cu blândeţe. Mă refer la cea cu un bărbat care stătea în genunchi într-o cameră întunecată...

― Nu este... nimic important, zise Harry.

Ochii negri ai lui Plesneală se fixară asupra celor ai lui Harry. Amintindu-şi ce spusese Plesneală despre rolul contac­tului vizual în Legilimanţie, Harry clipi şi privi în altă parte.

― Potter, cum au ajuns bărbatul şi camera aceea în mintea ta? spuse Plesneală.

― A... zise Harry, uitându-se oriunde altundeva, numai 1a Plesneală nu, a fost... doar un vis pe care l-am avut.

― Un vis? repetă Plesneală.

Urmă o pauză, timp în care Harry se uită fix la o broască mare şi moartă, suspendată într-un borcan cu lichid mov.

― Potter, ştii de ce suntem aici, nu-i aşa? zise Plesneală cu o voce joasă, periculoasă. Ştii de ce renunţ la serile mele libere pentru această îndatorire obositoare?

― Da, spuse Harry mecanic.

― Aminteşte-mi de ce suntem aici, Potter.

― Ca să învăţ Occlumanţie, zise Harry, uitându-se acum urât la un ţipar mort.

― Corect, Potter. Şi oricât de prost ai fi ― Harry se uită iar la Plesneală, urându-l ― credeam că, după mai mult de două luni de lecţii, vei fi făcut ceva progrese. Câte vise ai mai avut cu Lordul întunecat?

― Doar pe ăla, minţi Harry.

― Poate că, zise Plesneală, îngustându-şi puţin ochii negri şi reci, ţie chiar îţi face plăcere să ai aceste viziuni şi vise, Potter. Poate că te fac să te simţi special ― important?

― Nu, nu este adevărat, spuse Harry, cu maxilarul încleştat şi degetele strânse bine în jurul mânerului baghetei.

― Cu atât mai bine, Potter, spuse Plesneală glacial, pentru că nu eşti nici special şi nici important, şi nu tu eşti cel care trebuie să afle ce le spune Lordul Întunecat Devo­ratorilor Morţii.

― Nu... dumneavoastră sunteţi acela, nu-i aşa? se răsti Harry la el.

Nu voise să spună asta; izbucnise şi îşi pierduse cumpă­tul. Pentru un moment destul de îndelungat, se uitară fix unul la altul, Harry fiind convins că întrecuse măsura. Însă când Plesneală răspunse, pe chipul lui apăru o expresie ciu­dată, aproape satisfăcută.

― Da, Potter, zise el, cu ochii scânteindu-i. Eu sunt acela. Acum, dacă eşti pregătit, o vom lua de la capăt.

Îşi ridică bagheta:

― Unu ― doi ― trei ― Legilimens!

O sută de Dementori se îndreptau spre Harry peste lacul de pe domeniu... Îşi schimonosi chipul de concentrare... se apropiau... le vedea găurile întunecate de sub glugi... şi totuşi, îl vedea şi pe Plesneală stând în faţa lui, cu ochii aţintiţi asupra feţei lui Harry, murmurând ceva... şi, fără să ştie cum, imaginea lui Plesneală era din ce în ce mai limpede, iar cea a Dementorilor se pierdea...

Harry îşi ridică bagheta.

― Protego!

Plesneală se clătină pe loc ― bagheta îi zbură în sus, depar­te de Harry ― şi dintr-o dată mintea lui Harry se umplu de amintiri care nu erau ale sale: un bărbat cu nasul coroiat stri­ga la o femeie speriată, în timp ce un băieţel brunet plângea într-un colţ... un adolescent cu părul unsuros stătea singur într-un dormitor întunecat, cu bagheta îndreptată spre tavan, omorând muşte... o fată râdea, în timp ce un băiat sfrijit încer­ca să se urce pe o coadă de mătură nărăvaşă...

― DESTUL!

Harry se simţi de parcă ar fi fost împins cu putere în piept; se dădu înapoi clătinându-se, se lovi de unele dintre rafturile care acopereau pereţii biroului lui Plesneală şi auzi ceva spărgându-se. Plesneală tremura puţin şi era foarte palid.

Harry avea roba udă la spate. Se spărsese unul dintre borcanele din spatele lui când se lovise de el; iar chestia slinoasă dinăuntru plutea în poţiunea care se scurgea.

― Reparo, şuieră Plesneală şi borcanul se reconstitui imediat. Ei bine, Potter... a fost cu siguranţă un pas înainte...

Gâfâind puţin, Plesneală aranjă Pensivul în care îşi înmagazinase iar unele dintre gânduri înainte să înceapă lecţia, aproape ca şi când ar fi verificat dacă mai erau acolo.

― Nu îmi amintesc să îţi fi spus să foloseşti o Vrajă Scut... Însă este evident că a fost eficientă...

Harry nu vorbi; simţea că era periculos să spună ceva. Era convins că tocmai pătrunsese în amintirile lui Plesneală că tocmai văzuse scene din copilăria lui. Era enervant să se gândească la faptul că acel băieţel care plânsese în timp ce vedea cum i se certau părinţii stătea de fapt în faţa lui cu o asemenea ură în ochi.

― Hai să mai încercăm o dată, da? spuse Plesneală.

Harry simţi un fior de groază; avea să plătească pentru ceea ce se întâmplase, era sigur de asta. Se aşezară iar pe poziţii, cu biroul între ei, Harry simţind că de data aceasta îi va fi mult mai greu să îşi golească mintea.

― Atunci, la trei, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. Unu... doi...

Harry nu avu timp să se adune şi să încerce să îşi golească mintea înainte ca Plesneală să strige:

― Legilimens!

Gonea de-a lungul holului către Departamentul Misterelor, pe lângă pereţii goi de piatră, pe lângă torţe ― uşa neagră şi simplă era din ce în ce mai mare; se mişca atât de repede, încât avea să se lovească de ea, era la câţiva metri de ea şi vedea iar firul de lumină albastră, ştearsă...

Uşa se deschisese la perete! în sfârşit, intrase într-o cameră circulară, cu pereţii şi podeaua negre, luminată de lumânări cu flăcări albastre şi cu alte uşi în jurul lui ― trebuia să continue ― dar ce uşă trebuia să aleagă...?

― POTTER!

Harry deschise ochii. Era iar întins pe spate, fără să îşi amintească deloc cum ajunsese acolo; de asemenea, gâfâia de parcă ar fi alergat cu adevărat pe holul de la Departamentul Misterelor, de parcă ar fi sărit pe uşa neagră şi ar fi descoperit camera circulară.

― Explică-te! zise Plesneală, care stătea aplecat deasupra lui, cu o expresie mânioasă.

― Nu... ştiu ce s-a întâmplat, zise Harry cu sinceritate, ridicându-se.

Avea un cucui acolo unde dăduse cu capul de podea şi se simţea febril.

― Nu am mai văzut-o niciodată. Adică, v-am spus, am visat uşa... dar până acum nu s-a mai deschis niciodată...

― Nu te străduieşti destul!

Dintr-un motiv sau altul, Plesneală părea chiar mai supărat decât fusese cu două minute în urmă, când Harry văzuse o parte din amintirile profesorului său.

― Eşti leneş şi neglijent, Potter, mare mirare că Lordul Întunecat...

― Puteţi să-mi spuneţi ceva, domnule? zise Harry, aprinzându-se din nou. De ce îi spuneţi lui Cap-de-Mort Lordul Întunecat? Eu nu i-am auzit decât pe Devoratorii Morţii spunându-i aşa.

Plesneală deschise gura, arătându-şi colţii ― iar o femeie ţipă de undeva din afara camerei.

Plesneală îşi ridică brusc capul şi se uită spre tavan.

― Ce...?

Harry auzi o agitaţie estompată venind dinspre ceea ce el bănuia că era holul de intrare.

Plesneală îşi întoarse privirea spre el, încruntându-se.

― Ai văzut ceva neobişnuit când ai venit, Potter?

Harry clătină din cap. Undeva deasupra lor, femeia ţipă din nou. Plesneală se duse cu paşi mari la uşa biroului, cu bagheta încă pregătită de atac, şi dispăru din câmpul lui vizual. Harry ezită o clipă, apoi îl urmă. Ţipetele veneau într-adevăr din holul de la intrare; deveniră din ce în ce mai răsunătoare, pe măsură ce Harry urca în fugă scările de piatră care duceau spre celule. Când ajunse sus, descoperi holul de intrare plin de oameni; elevii veniseră ca un şuvoi din Marea Sală, unde cina era încă în plină desfăşurare, ca să vadă ce se întâmpla; alţii se înghesuiseră pe scara de marmură. Harry îşi croi drum printr-un grup de Viperini înalţi şi văzu că privitorii formaseră un cerc mare, unii dintre ei părând şocaţi, alţii chiar speriaţi. Profesoara McGonagall se afla vizavi de Harry, în partea cealaltă a holului; arăta ca şi când cele văzute o făceau să se simtă rău.

Profesoara Trelawney stătea în mijlocul holului de intrare, cu bagheta într-o mână şi o sticlă goală de sherry în cealaltă, arătând de-a dreptul nebună. Avea părul măciucă şi ochelarii strâmbi, astfel încât un ochi era mai mare decât celălalt; numeroasele ei şaluri şi eşarfe îi cădeau la întâmplare pe lângă umeri, lăsând impresia că femeia pocnea pe la cusături. Lângă ea se găseau două cufere mari, unul dintre ele cu susul în jos, arătând exact ca şi când ar fi fost aruncat pe scări după ea. Profesoara Trelawney se uita fix, aparent îngrozită, spre ceva ce Harry nu putea să vadă, dar care se părea că stătea la capătul scărilor.

― Nu! urlă ea. NU! Nu se poate întâmpla aşa ceva... nu se poate... refuz să accept!

― Nu ţi-ai dat seama ce se întâmplă? zise o voce ca de fetiţă, pe un ton de amuzament crud, iar Harry, mişcându-se puţin spre dreapta, văzu că persoana care o îngrozise pe Trelawney era nimeni alta decât profesoara Umbridge.

― Deşi nu poţi să prezici nici măcar vremea de mâine, trebuie să îţi fi dat seama că prestaţia jalnică la inspecţiile mele şi absenţa oricărei ameliorări făceau concedierea ta un fapt inevitabil, nu?

― Nu p-poţi! urlă profesoara Trelawney, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji de după lentilele ei enorme, nu p-poţi să mă concediezi! S-sunt aici de şaisprezece ani! H-Hogwarts este c-casa m-mea!

― A fost casa ta, spuse profesoara Umbridge, şi Harry îi văzu revoltat faţa ca de broască râioasă întinsă de mulţumire când o privi pe profesoara Trelawney cum se prelingea pe unul dintre cufere, plângând în hohote incontrolabile. Până acum o oră, când Ministrul Magiei ţi-a semnat ordinul de concediere. Acum te rog frumos să dispari de pe acest hol. Ne faci de ruşine!

Umbridge rămase pe loc şi privi, cu o expresie de delectare maximă, cum profesoara Trelawney tremura şi gemea, balansându-se în faţă şi în spate pe cufăr în culmea nefericirii. Harry auzi un plânset înăbuşit în stânga sa şi se uită în jur. Lavender şi Parvati plângeau amândouă în tăcere, îmbrăţişate. Apoi auzi nişte paşi. Profesoara McGonagall se desprinse din rândul spectatorilor, se duse cu paşi mari direct la profesoara Trelawney şi o bătu cu fermitate pe umăr, în timp ce scotea o batistă mare dintr-un buzunar.

― Gata, gata, Sybill... linişteşte-te... suflă-ţi nasul în asta... ştii, nu este chiar atât de grav pe cât crezi... nu trebuie să pleci de la Hogwarts...

― Zău, doamnă profesoară McGonagall? zise Umbridge cu o voce ameninţătoare, făcând câţiva paşi înainte. Şi cine vă dă dreptul să faceţi o asemenea declaraţie...?

― Cred că eu, zise o voce răsunătoare.

Uşa dublă de stejar se deschise. Elevii de lângă ele se dădură la o parte, iar Dumbledore apăru în prag. Ce căuta acolo, Harry nu-şi imagina, însă era ceva impresionant în imaginea lui încadrată în prag, pe fundalul nopţii neobiş­nuit de înceţoşate. Lăsând uşile larg deschise în urma sa, înaintă prin cercul de privitori către profesoara Trelawney, care era înlăcrimată şi tremura pe cufărul ei, cu profesoara McGonagall lângă ea.

― Dumneavoastră, domnule profesor Dumbledore? zise Umbridge, cu un râs deosebit de neplăcut. Mă tem că nu înţelegeţi situaţia. Am aici ― scoase un sul de pergament din buzunarul robei ― un ordin de concediere semnat de mine şi de Ministrul Magiei. Conform clauzelor Decretului Educaţional Numărul Douăzeci şi Trei, Marele Inchizitor de la Hogwarts are puterea de a inspecta, de a supune unei perioade de probă şi de a concedia orice profesor despre care consideră că nu îşi îndeplineşte datoria la nivelul standardelor cerute de Ministerul Magiei. Am decis că profe­soara Trelawney nu este bună de nimic. Am concediat-o.

Spre marea uimire a lui Harry, Dumbledore zâmbi în continuare. Se uită în jos la profesoara Trelawney, care încă plângea şi suspina pe cufărul ei, şi zise:

― Doamnă profesoară Umbridge, aveţi dreptate, desigur. Ca Mare Inchizitor, aveţi tot dreptul de a-mi concedia profesorii. Însă nu aveţi autoritatea de a-i alunga din castel. Mă tem, continuă el, cu o mică plecăciune politicoasă, că această putere îi aparţine încă directorului, iar dorinţa mea este ca profesoara Trelawney să trăiască în continuare la Hogwarts.

Când auzi asta, profesoara Trelawney râse scurt, nebuneşte, abia stăpânindu-şi un sughiţ.

― Nu-nu, o să p-plec, Dumbledore! O s-să părăsesc Hogwarts şi o s-să-mi caut norocul în altă parte...

― Nu, zise Dumbledore tăios. Sybill, dorinţa mea este să rămâi aici.

Se întoarse spre profesoara McGonagall.

― Doamnă profesoară McGonagall, pot să te rog să o însoţeşti pe Sybill înapoi sus?

― Sigur că da, zise McGonagall. Hai sus, Sybill...

Profesoara Lăstar ieşi grăbită din rândul mulţimii şi o apucă pe profesoara Trelawney de cealaltă mână. Împreună, o conduseră pe lângă Umbridge şi în sus, pe scara de marmură. Profesorul Flitwick alergă în urma lor, cu bagheta aţintită în faţă; chiţăi "Cufere Locomotor!" şi bagajele profesoarei Trelawney plutiră şi urcară pe scară după ea, cu profesorul Flitwick mergând în spatele lor.

Profesoara Umbridge stătea complet nemişcată, holbându-se la Dumbledore, care zâmbea în continuare binevoitor.

― Şi mă rog, spuse ea într-o şoaptă care răsună în tot holul de intrare, ce veţi face cu ea după ce voi numi un nou profesor de Preziceri despre Viitor, care va avea nevoie de camerele ei?

― A, asta nu va fi o problemă, spuse Dumbledore cu bună­tate. Ştiţi, am găsit deja un nou profesor de Preziceri despre Viitor, şi acesta va prefera să stea la parter.

― Aţi găsit? zise Umbridge sfredelitor. Dumneavoastră aţi găsit? Da-ţi-mi voie să vă reamintesc, domnule Dumbledore, că în Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Doi...

― Ministerul are dreptul de a numi un candidat potrivit dacă ― şi numai dacă ― directorul nu poate găsi unul, zise Dumbledore. Sunt bucuros să vă anunţ că de data acesta am reuşit. Pot să vi-l prezint?

Se întoarse cu faţa spre uşa dublă deschisă de la intrare, prin care plutea acum ceaţa nopţii. Harry auzi nişte copite. Holul fu cuprins de un murmurat şocant, iar cei care erau cel mai aproape de uşi se dădură şi mai în spate, unii dintre ei împiedicându-se în graba lor de a-i face loc noului venit.

Prin ceaţă apăru un chip pe care Harry nu îl mai văzuse decât o dată, într-o noapte întunecată şi periculoasă, în Pă­durea Interzisă: un păr alb-blond şi ochii uluitor de albaştri; chipul şi trunchiul unui bărbat, legate de corpul unui cal Palomino.

― Acesta este Firenze, îi zise Dumbledore fericit lui Umbridge, care înlemnise. Cred că îl veţi găsi corespunzător.