Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem... lui James i s-ar fi părut că riscul făcea ca totul să fie amuzant...

Dar oare mai voia acum să semene cu tatăl său?

― Harry, nu o face, te rog, nu o face! zise Hermione pe un ton speriat, când clopoţelul anunţă sfârşitul orei.

El nu răspunse; nu ştia ce să facă.

Ron părea decis să nu îşi spună părerea şi să nu dea sfaturi; nu vroia să se uite la Harry, deşi, când Hermione deschise gura, ca să încerce să îl întoarcă iar din drum pe Harry, zise cu o voce joasă:

― Termină, bine? Poate lua o hotărâre de unul singur.

Când ieşi din clasă, lui Harry îi bătea inima foarte repede. Era la jumătatea holului din faţa clasei când auzi zgomotele inconfundabil ale unei diversiuni care avea loc în depărtare. De undeva de deasupra lor răsunau strigăte şi ţipete; cei care ieşeau din clase de peste tot din jurul lui Harry încremeneau locului şi se uitau temători la tavan...

Umbridge ţâşni din clasa ei pe cât de repede îi permiteau picioarele scurte. Scoţându-şi bagheta, plecă grăbită în direcţia opusă. Acum era momentul. Acum ori niciodată.

― Harry ― te rog! îl imploră Hermione slăbită.

Însă se hotărâse; potrivindu-şi ghiozdanul mai bine pe umăr, o luă la fugă, trecând printre elevii care acum mer­geau grăbiţi în direcţia opusă ca să vadă care era sursa nebuniei din aripa de est.

Harry ajunse pe holul către biroul lui Umbridge şi îl găsi pustiu. Aruncându-se după o armură mare al cărui coif se întoarse scârţâind să se uite la el, îşi deschise ghiozdanul, luă cuţitul lui Sirius şi îşi puse Pelerina Invizibilă. Apoi se furişă încet şi cu grijă de după armură şi pe coridorului, până când ajunse la uşa lui Umbridge.

Băgă lama cuţitului magic în crăpătura din jurul uşii şi o mişcă uşor în sus şi în jos, apoi o scoase. Se auzi un mic zăngănit şi uşa se deschise larg. Se tupilă în birou, închise uşa repede în urma sa şi se uită în jur.

Nu se mişca nimic, în afară de pisoii oribili care încă se picau pe farfuriile de pe perete, deasupra măturilor confiscate.

Harry îşi dădu jos Pelerina şi, ducându-se la şemineu, găsi în câteva clipe ceea ce căuta: o cutiuţă cu Polen Zvrr scânteietor.

Se ghemui în faţa grilajului gol, cu mâinile tremurându-i. Nu o mai făcuse niciodată, deşi ştia cum trebuia să funcţioneze. Vârându-şi capul în şemineu, luă un vârf generos de polen şi îl puse pe buştenii stivuiţi cu grijă sub el. Aceştia explodară imediat în nişte flăcări de un verde smarald.

― Numărul doisprezece, Casa Cumplită! zise Harry tare şi clar.

Fu una dintre cele mai stranii senzaţii pe care le trăise vreodată. Mai călătorise cu Polen Zvrr şi înainte, desigur, dar atunci i se învârtise tot corpul în flăcări prin reţeaua de şemineuri vrăjitoreşti care era răspândită în toată ţara. De data aceasta, genunchii îi rămaseră nemişcaţi pe podeaua rece din biroul lui Umbridge, şi doar capul i se învârti prin focul de smarald...

Şi apoi, la fel de brusc cum începuse, rotitul se opri. Fiindu-i destul de rău şi simţindu-se ca şi când ar fi purtat un fular deosebit de călduros în jurul capului, Harry deschise ochii şi descoperi că se uita în sus, din şemineul din bucătărie, la masa lungă de lemn la care stătea un băr­bat aplecat peste o bucată de pergament.

― Sirius?

Bărbatul tresări şi se uită în jur. Nu era Sirius, ci Lupin.

― Harry! zise el, absolut şocat. Ce cauţi ― ce s-a întâmplat, e totul bine?

― Da, spuse Harry. Doar mă întrebam dacă... mă rog, as fi vrut doar să... să discut cu Sirius.

― Mă duc să-l chem, zise Lupin, ridicându-se la fel de per­plex, s-a dus să-l caute pe Kreacher. Se pare că iar se ascunde în pod...

Şi Harry îl văzu pe Lupin ieşind grăbit din bucătărie. Acum nu îi rămase nimic de privit, în afară de picioarele scaunelor şi ale mesei. Se întreba de ce nu îi spusese Sirius niciodată cât de incomod era să vorbeşti din foc; genunchii săi protestau deja, durându-l din cauza contactului prelun­git cu pardoseala de piatră.

Lupin se întoarse cu Sirius după el câteva clipe mai târziu.

― Ce este? zise Sirius imperios, dându-şi părul negru şi lung din ochi şi aruncându-se pe jos în faţa focului, astfel încât ajunse la acelaşi nivel cu Harry.

Lupin îngenunche şi el, părând foarte îngrijorat.

― Eşti bine? Ai nevoie de ajutor?

― Nu, spuse Harry, n-am nimic... vroiam doar să vorbim... de tatăl meu.

Schimbară nişte priviri foarte surprinse, însă Harry nu avea timp să se simtă prost sau jenat; genunchii îl dureau din ce în ce mai tare, cu fiecare secundă, şi bănui că tre­cuseră deja cinci minute de când fusese descoperită diversi­unea; George nu îi garantase decât douăzeci. Drept urmare, începu să povestească direct ceea ce văzuse în Pensiv.

După ce termină, nici Sirius şi nici Lupin nu vorbiră pentru o clipă. Apoi Lupin zise încet:

― Nu aş vrea să îţi judeci tatăl pe baza a ceea ce ai văzut acolo, Harry. Avea doar cincisprezece ani...

― Şi eu am cincisprezece ani! spuse Harry cu patimă.

― Harry, fii atent, spuse Sirius împăciuitor, James şi Plesneală s-au urât din prima clipă când s-au văzut, a fost pur şi simplu o antipatie la prima vedere, înţelegi, nu-i aşa? Cred că James era tot ce i-ar fi plăcut lui Plesneală să fie ― sim­patizat, priceput la vâjthaţ şi de fapt bun la toate. Plesneală era doar un ciudat mic, băgat până peste cap în magia nea­gră, iar James ― indiferent cum ţi s-o fi părut ţie, Harry ― a detestat dintotdeauna magia neagră.

― Da, spuse zise Harry, dar l-a atacat pe Plesneală fără nici un motiv, doar pentru că... ei bine, doar pentru că tu te plictiseai, încheie el, cu o notă de părere de rău în glas.

― Nu sunt mândru de asta, spuse Sirius repede.

Lupin se uită cu coada ochiului la Sirius, apoi zise:

― Harry, ascultă-mă, trebuie să înţelegi că tatăl tău şi Sirius erau cei mai buni din şcoală în tot ce făceau. Toată lumea credea că erau de-a dreptul grozavi. Iar dacă îi lua uneori valul...

― Vrei să spui, dacă eram uneori nişte puşti obraznici şi aroganţi, zise Sirius.

Lupin zâmbi.

― Îşi tot ciufulea părul, spuse Harry pe un glas îndurerat.

Sirius şi Lupin râseră.

― Am uitat că obişnuia să facă asta, spuse Sirius înduioşat.

― Se juca şi cu hoţoaica? zise Lupin entuziasmat.

― Da, spuse Harry, privind derutat cum Sirius şi Lupin zâmbeau, aducându-şi aminte. Păi... mie mi s-a părut că era cam idiot.

― Sigur că era cam idiot! spuse Sirius încurajator. Toţi eram nişte idioţi! Mă rog, Lunaticul mai puţin, spuse el cu sinceritate, uitându-se la Lupin.

Dar Lupin clătină din cap dezaprobator.

― Ţi-am zis vreodată să-l laşi în pace pe Plesneală? zise el. Am avut vreodată curajul să-ţi spun că credeam că săreaţi calul?

― Da, mă rog, spuse Sirius, uneori ne-ai făcut să ne fie ruşine de noi înşine... asta e ceva...

― Şi, spuse Harry tărăgănat, hotărât să spună tot ce îi tre­cea prin minte, dacă tot era acolo, se tot uita la fetele de lângă lac, sperând că se uitau şi ele la el!

― A, păi, se făcea de râs de fiecare dată când era Lily prin preajmă, zise Sirius, ridicând din umeri, nu putea să se abţină să nu se dea mare ori de câte ori se apropia de ea.

― Cum de s-a măritat cu el? întrebă Harry distrus. Îl ura!

― Nu, nu-i adevărat, spuse Sirius.

― A început să iasă cu el în clasa a şaptea, zise Lupin.

― După ce James îşi pierduse din fumuri, spuse Sirius.

― Şi încetase să mai arunce blesteme asupra oamenilor doar ca să se distreze, zise Lupin.

― Chiar şi asupra lui Plesneală? spuse Harry.

― Ei, spuse Lupin încet, Plesneală era un caz special. Nu rata niciodată ocazia de a-l blestema pe James, aşa că nu puteai să te aştepţi ca James să se lase călcat în picioare, nu-i aşa?

― Şi mama era de acord cu asta?

― Sincer să fiu, nu prea ştia, zise Sirius. Cum să-ţi spun. James nu îl lua şi pe Plesneală cu ei la întâlniri ca să arunce blesteme asupra lui de faţă cu ea, nu?

Sirius se încruntă la Harry, care încă nu părea convins.

― Fii atent, zise el, tatăl tău a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată şi a fost un om bun. Mulţi sunt idioţi la cincisprezece ani. Lui i-a trecut când a mai crescut.

― Da, în ordine, spuse Harry cu greutate. Dar nu am crezut niciodată că o să-mi fie milă de Plesneală.

― Fiindcă tot ai adus vorba, spuse Lupin, cu o cută între sprâncene, cum a reacţionat Plesneală când a descoperit că ai văzut toate asta?

― Mi-a zis că nu o să îmi mai predea niciodată Occlumanţie, spuse Harry indiferent, de parcă ar fi cine ştie ce pier...

― CE a zis? strigă Sirius, făcându-i pe Harry să tresară şi să inhaleze o mână de cenuşă.

― Harry, vorbeşti serios? spuse Lupin repede. Nu îţi mai predă?

― Da, zise Harry, surprins de această turnură a discuţiei. Dar e în ordine, nu-mi pasă, sincer să fiu, e mai degrabă o uşura...

― Vin acolo ca să discut cu Plesneală! spuse Sirius hotărât, şi chiar dădu să se ridice, dar Lupin îl trase înapoi în jos.

― Dacă îi va spune cineva lui Plesneală, eu voi fi acela! spuse el cu fermitate. Dar, Harry, în primul rând trebuie să le duci la Plesneală şi să-i spui că, orice-ar fi, trebuie să-ţi predea în continuare ― când o să audă Dumbledore...

― Nu pot să-i spun aşa ceva, o să mă omoare! spuse Harry scandalizat. Nu l-aţi văzut când am ieşit din Pensiv.

― Harry, nimic nu este mai important decât să înveţi Occlumanţie! spuse Lupin neînduplecat. M-ai înţeles? Nimic!

― Bine, bine, spuse Harry tulburat, şi chiar furios. O să... o să încerc să-i spun ceva... dar nu o să fie...

Amuţi. Auzea paşi în depărtare.

― Asta care coboară e cumva Kreacher?

― Nu, spuse Sirius, uitându-se în spatele lui. Trebuie să fie cineva de la tine.

Inima lui Harry bătu ceva mai puternic.

― Ar fi bine să plec! zise el grăbit şi îşi trase capul din focul aprins în Casa Cumplită.

Preţ de o clipă, capul păru să i se învârtă pe umeri, apoi se trezi în genunchi în faţa şemineului lui Umbridge, cu capul bine înşurubat pe umeri şi privind cum flăcările de smarald pâlpâiră şi se stinseră.

― Repede, repede! auzi o voce răguşită murmurând chiar în faţa uşii biroului. A, a lăsat-o deschisă...

Harry se năpusti spre Pelerina Invizibilă şi abia reuşise să o arunce iar peste el, când Filch dădu buzna în birou. Părea de-a dreptul încântat din cine ştie ce motiv şi vorbea înflă­cărat cu el însuşi. Traversă camera, deschise un sertar de la biroul lui Umbridge şi începu să cotrobăie prin hârtiile dinăuntru.

― Aprobare pentru biciuire... aprobare pentru biciuire... pot să o fac în sfârşit... o caută cu lumânarea de ani de zile...

Scoase o bucată de pergament, o sărută, iar apoi ieşi repede pe uşă, strângând-o la piept.

Harry sări în picioare şi, asigurându-se că îşi luase ghiozdanul şi că era complet acoperit de Pelerina Invizibilă, deschise uşa şi ieşi grăbit din birou după Filch, care mergea mai repede decât îl văzuse Harry vreodată.

La un etaj mai jos de biroul lui Umbridge, Harry se gândi că ar putea să devină din nou vizibil. Îşi dădu jos pelerina, o îndesă în ghiozdan şi merse grăbit mai departe. Dinspre holul de intrare se auzeau multe strigăte şi se simţi o activitate febrilă. Coborî în fugă scara de marmură şi descoperi aproape toată şcoala adunată acolo.

Era exact ca în seara când fusese dată afară Trelawney Elevii stăteau peste tot pe lângă pereţi într-un cerc larg (Harry observă că unii dintre ei erau acoperiţi cu o substanţă care părea să fie Sevămizeră); profesorii şi fantomele făceau la rândul lor parte din mulţime. Cei care ieşeau în evidenţă dintre privitori erau membrii Detaşamentului Inchizitorial, care arătau extrem de mulţumiţi de ei înşişi, şi Peeves, care plutea pe deasupra, uitându-se uita la Fred şi George, care stăteau în mijlocul podelei cu expresiile inconfundabile a doi oameni care tocmai fuseseră încolţiţi.

― Aşa, deci, zise Umbridge triumfătoare, iar Harry realiză că stătea la doar câteva trepte în faţa lui, privindu-şi din nou prada de sus. Aşa, deci ― credeţi că este amuzant să trans­formaţi un hol al şcolii într-o mlaştină, da?

― Destul de amuzant, da, spuse Fred, uitându-se la ea fără să dea vreun semn că i-ar fi fost frică.

Filch îşi făcu loc cu coatele mai aproape de Umbridge, aproape plângând de fericire.

― Am formularul, doamnă directoare, spuse el răguşit, fluturând bucata de pergament pe care Harry tocmai îl văzuse luând-o din biroul ei. Am formularul şi am pregătit biciurile... ah, lăsaţi-mă să o fac acum...

― Foarte bine, Argus, zise ea. Voi doi, continuă ea, uitân­du-se la Fred şi George, o să aflaţi ce se întâmplă cu scan­dalagiii în şcoala mea.

― Ştii ceva? spuse Fred. Eu nu cred că vom afla.

Se întoarse către fratele său geamăn.

― George, zise Fred, cred că am trecut de perioada de educaţie cu normă întreagă.

― Da, aşa mi se pare şi mie, spuse George nepăsător.

― A venit vremea să ne testăm talentele în lumea reală, ce zici? întrebă Fred.

― Cu siguranţă, zise George.

Şi înainte ca Umbridge să poată spune o vorbă, îşi ridicară baghetele şi ziseră într-un glas: "Accio mături!"

Harry auzi o bufnitură puternică undeva în depărtare. Uitându-se în stânga, se feri la timp. Măturile lui Fred şi George, una dintre ele târând în continuare după ea lanţul de fier şi pironul cu care le legase Umbridge de perete, zbu­rau de-a lungul holului către proprietarii lor; o luară la stân­ga, coborâră scările ca vântul şi se opriră brusc în faţa geme­nilor, cu lanţul zăngănind pe podeaua cu dale de piatră.

― Nu o să ne mai vedem, îi spuse Fred profesoarei Umbridge, trecându-şi un picior peste coada de mătură.

― Da, nu te obosi să ţii legătura cu noi, zise George încălecându-şi mătura.

Fred se uită la elevii strânşi acolo, la mulţimea tăcută atentă.

― Dacă vrea cineva să cumpere o mlaştină portabilă, aşa cum v-a fost prezentată sus, veniţi la numărul nouăzeci şi trei, pe Aleea Diagon ― Weasley Bing-Bong, zise el tare. Noul nostru sediu!

― Reduceri speciale pentru elevii de la Hogwarts care jură că vor folosi produsele noastre pentru a scăpa de hoaşca asta bătrână, adăugă George, arătând spre profesoara Umbridge.

― OPRIŢI-I! urlă Umbridge, dar era prea târziu.

Când Detaşamentul Inchizitorial se apropie de ei, Fred şi George se ridicară de la podea, ţâşnind la patru metri înăl­ţime, cu pironul atârnând periculos dedesubt. Fred se uită în partea cealaltă a sălii, la strigoiul care plutea la nivelul lui deasupra mulţimii.

― Peeves, fă-i viaţa iad din partea noastră.

Şi Peeves, pe care Harry nu îl văzuse niciodată ascultând un ordin de la vreun elev, îşi dădu jos pălăria în formă de clopot şi făcu o plecăciune în timp ce Fred şi George dădeau un ocol, în aplauzele tumultoase ale elevilor de dedesubt, şi zburau ca vântul pe uşa dublă deschisă, în asfinţitul glorios.