Harry Potter şi Ordinul Phoenix
Yüklə 4,8 Mb.
|
| CAPITOLUL XXXVI
SINGURUL DE CARE S-A TEMUT ― Nu s-a dus! strigă Harry. Nu o credea; nu vroia să o creadă; şi totuşi, se luptă cu Lupin din răsputeri. Lupin nu înţelegea; oamenii se ascundeau după perdeaua aceea; Harry îi auzise vorbind în şoaptă când intrase pentru prima oară în cameră. Sirius se ascundea, nu voia să iasă la lumină... ― SIRIUS! urlă el. SIRIUS! ― Nu se poate întoarce, Harry, spuse Lupin, iar vocea îi tremura în timp ce se chinuia să-l ţină pe băiat. Nu se poate întoarce, pentru că a m... ― NU ― A ― MURIT! răcni Harry. SIRIUS! În jurul lor era agitaţie ― un freamăt inutil, sporit de fulgerările altor vrăji. Pentru Harry erau zgomote neînsemnate, iar blestemele deviate care zburau pe lângă ei nu contau; nu mai conta nimic, în afară de faptul că Lupin trebuia să nu mai susţină că Sirius ― care era la câţiva metri de ei, dincolo de perdeaua aia veche ― nu putea să iasă în orice clipă, dându-şi părul negru din faţă şi dornic să se întoarcă în luptă. Lupin îl târî pe băiat de lângă podium. Harry, holbându-se în continuare la arcadă, era supărat pe Sirius pentru că îl lăsa să aştepte... Însă începu să-şi dea seama, chiar în timp ce se lupta să scape din strânsoarea lui Lupin, că Sirius nu îl mai lăsase niciodată să aştepte... Sirius riscase întotdeauna ca să-l vadă pe Harry, să-l ajute... dacă nu apărea pe arcada aceea când Harry îl striga de parcă viaţa lui ar fi depins de asta, singura explicaţie posibilă era că nu putea să se întoarcă... că era într-adevăr... Dumbledore îi adunase pe majoritatea Devoratorilor Morţii rămaşi în mijlocul camerei, imobilizaţi, după câte se părea, de frânghii invizibile; Ochi-Nebun Moody se târâse până în cealaltă parte a camerei, spre locul unde zăcea Tonks, şi încerca să o trezească; în spatele podiumului încă se auzeau fulgere, mormăituri şi strigăte ― Kingsley fugise să urmărească duelul lui Sirius cu Bellatrix. ― Harry?
Neville alunecase pe lojile de piatră una câte una până la locul unde era Harry. Acesta nu se mai lupta cu Lupin, care cu toate acestea îl ţinu în continuare precaut de mână. ― Harry... îmi pare tare rău... spuse Neville, încă nesigur pe picioarele şubrede. Omul acela ― Sirius Black era ― era prieten cu tine? Harry încuviinţă din cap. ― Poftim, spuse Lupin încet şi, îndreptându-şi bagheta către picioarele lui Neville zise, "Finite". Vraja fu ridicată: picioarele lui Neville aterizară pe podea şi rămaseră nemişcate. Lupin avea chipul palid. ― Hai ― hai să-i găsim pe ceilalţi. Unde sunt, Neville? Lupin se întoarse dinspre arcadă când vorbi. Părea că îl doare fiecare cuvânt. ― Sunt toţi acono, spuse Neville. Ron a fost adacad de un cneier, dar cned că e bine ― şi Herbione şi-a pierdut cunoştinţa, dar i-am găsid pulsul... De dincolo de podium se auziră o pocnitură puternică şi un strigăt. Harry îl văzu pe Kingsley căzând pe jos şi-l auzi urlând de durere: Bellatrix Lestrange o luă la sănătoasa, în timp ce Dumbledore se întorcea imediat. Aruncă o vrajă spre ea, dar vrăjitoarea o devie; acum urcase deja scările până la jumătate... ― Harry ― nu! strigă Lupin, însă Harry îşi smulsese deja braţul din strânsoarea slăbită a lui Lupin. ― L-A OMORÂT PE SIRIUS! urlă Harry. EA L-A OMORÂT! O S-O UCID LA RÂNDUL MEU! Şi porni, căţărându-se pe lojile de piatră; oamenii strigau în urma sa, dar nu îi păsa. Poala robei lui Bellatrix dispăru repede mai în faţă, iar ei ajunseră înapoi în camera unde înotau creierele... Vrăjitoarea aruncă un blestem peste umăr. Bazinul se ridică şi se răsturnă. Harry fu înconjurat de poţiunea urât mirositoare dinăuntru: creierele alunecară spre el şi începură să îşi învârtă tentaculele lungi şi colorate, însă el strigă, "Hocus pocus preparatus!" şi creierele se ridicară în aer. Alunecând repede, fugi spre uşă; sări peste Luna, care gemea pe podea, pe lângă Ginny, care zise, "Harry ― ce ― ?", pe lângă Ron, care chicoti puţin, şi pe lângă Hermione, care era încă inconştientă. Deschise cu putere uşa către sala neagră, circulară, şi o văzu pe Bellatrix dispărând pe o uşă din partea cealaltă a camerei, unde se afla holul care ducea înapoi la lifturi. Harry fugi, dar ea trântise uşa în urma ei şi pereţii începuseră deja să se rotească. Din nou băiatul se trezi înconjurat de dungi de lumină albastră, de la candelabrul care se învârtea. ― Unde e ieşirea? strigă el disperat, în timp ce peretele se oprea iar cu un huruit. Pe unde se iese? Camera părea să-l fi aşteptat să întrebe. Uşa din spatele său se dădu de perete şi coridorul către lifturi se întinse înaintea lui, luminat de torţe şi pustiu. O luă la fugă... Auzi liftul zăngănind undeva deasupra; alergă de-a lungul coridorului, coti repede şi dădu cu pumnul în uşă, ca să cheme un al doilea lift. Acesta se cutremură şi hurui din ce în ce mai jos; grilajele se despărţiră şi Harry se năpusti înăuntru, apăsând pe butonul marcat "Atrium". Uşile se închiseră şi liftul începu să urce... Ieşi din lift înainte ca grilajele să se fi deschis complet şi se uită în jur. Bellatrix aproape că ajunsese la liftul cabinei telefonice de la capătul opus al holului, dar se uită înapoi, îl văzu apropiindu-se şi trimise încă o vrajă spre el. Se feri în spatele Fântânii Frăţiei Magice: vraja vâjâi pe lângă el şi lovi porţile de aur de la capătul atriumului, care răsunară ca nişte clopote. Nu se mai auziră paşi. Bellatrix nu mai alerga. Harry se ghemui în spatele statuilor, cu urechile ciulite. ― Arată-te, arată-te, micuţule Harry! strigă ea cu un glas de bebeluş care răsună pe podeaua lăcuită de lemn. Ia zi, de ce ai venit după mine? Credeam că eşti aici ca să îl răzbuni pe dragul meu văr! ― Aşa este! strigă Harry, iar un grup de Harry fantomatici păru să repete Aşa este! Aşa este! Aşa este! prin toată camera. ― Aaaaaa... l-ai iubit, bebeluşule Potter? Ura crescu în pieptul lui Harry aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată; ieşi prin surprindere de după fântână şi urlă, "Crucio!" Bellatrix scoase un ţipăt: vraja o dăduse jos, dar nu se chirci şi nu urlă de durere cum făcuse Neville ― se ridicase deja, cu respiraţia tăiată şi fără să mai râdă. Harry se piti iar după fântâna de aur. Contravraja lovi capul vrăjitorului chipeş, care fu retezat şi ateriză la şase metri depărtare, săpând zgârieturi lungi în podeaua de lemn. ― Nu ai mai folosit niciodată un Blestem de Neiertat, nu-i aşa, băiete? strigă ea, renunţând la vocea de bebeluş. Trebuie să-ţi pui ceva în gând, Potter! Trebuie să îţi doreşti cu adevărat să provoci durere ― să te bucuri de ea ― furia simplă nu îmi face rău pentru multă vreme ― hai să-ţi arăt cum se fac, bine? O să-ţi dau o lecţie... Harry se strecură în jurul fântânii, pe partea cealaltă, când ea strigă, "Crucio!", şi fu nevoit să se ferească din nou când braţul centaurului, cu arcul în mână, zbură şi ateriză cu o bufnitură pe podea, la mică distanţă de capul aurit al vrăjitorului. ― Potter, nu poţi să învingi! strigă ea. O auzi mişcându-se spre dreapta, încercând să îl aibă în vizor. Se ascunse şi mai bine în spatele statuii, departe de vrăjitoare, ghemuindu-se după picioarele centaurului, având capul la nivelul spiriduşului de casă. ― Am fost şi sunt cel mai fidel servitor al Lordului Întunecat. Am învăţat magia neagră de la el şi ştiu vrăji care au o putere atât de mare, încât un prăpădit ca tine n-are ce să facă... ― Stupefy! strigă Harry. Se dusese chiar în locul unde goblinul îi zâmbea vrăjitorului acum decapitat şi ţintise spre spatele ei, în timp ce vrăjitoarea se uita în jurul fântânii. Bellatrix reacţionă atât de repede, încât abia avu timp să se ferească. ― Protego! Jetul de lumină roşie, propria sa Vrajă de Împietrire, ricoşă înapoi spre el. Harry se ghemui iar după fântână şi una dintre urechile goblinului zbură în partea cealaltă a camerei. ― Potter, îţi dau o singură şansă! strigă Bellatrix. Dă-mi profeţia ― rostogoleşte-o spre mine acum ― şi s-ar putea să-ţi cruţ viaţa! ― Ei bine, o să trebuiască să mă omori, pentru că n-o mai am! răcni Harry şi, în timp ce striga la ea, îl duru fruntea fruntea. Cicatricea îl ardea iar şi simţi un val de furie care nu avea nici o legătură cu mânia. ― O ştie şi el! spuse Harry cu un râs sălbatic, pe măsura celui al lui Bellatrix. Dragul tău prieten Cap-de-Mort ştie că n-o mai am! Nu o să fie mulţumit de tine, nu-i aşa? ― Poftim? Ce vrei să spui? strigă ea, pentru prima oară cu teamă în glas. ― Profeţia s-a spart când încercam să-l urc pe Neville pe treptele alea! Ce crezi că o spună Cap-de-Mort de asta? Cicatricea îl ustura şi îl ardea... durerea îl făcea să lăcrimeze... ― MINCINOSULE ! urlă ea, dar acum Harry îi desluşi groaza de dincolo de furie. E LA TINE, POTTER, ŞI O SĂ MI-O DAI! Accio profeţie! ACCIO PROFEŢIE! Harry râse iar, pentru că ştia că asta o va stârni, însă durerea crescu atât de tare în capul său, încât se temu să nu-i explodeze craniul. Îşi flutură mâna liberă de după goblinul cu o singură ureche şi o retrase repede, în timp ce ea trimitea un alt jet de lumină verde. ― Nu am nimic aici! strigă el. Nu ai ce să chemi! S-a spart şi nu a auzit nimeni ce-a zis, să-i spui asta şefului tău! ― Nu! strigă ea. Nu este adevărat, minţi! STĂPÂNE, AM ÎNCERCAT, AM ÎNCERCAT ― NU MĂ PEDEPSI... ― Nu-ţi răci gura de pomană! ţipă Harry, cu ochii închişi din cauza durerii mai intense ca niciodată pe care i-o provoca cicatricea. Nu te poate auzi de aici! ― Zău, Potter? spuse o voce rece, stridentă. Harry deschise ochii. Înalt, slab şi cu o glugă neagră, având chipul groaznic ca al unui şarpe, alb şi supt, uitându-se fix cu ochii săi roşii cu pupile verticale... Cap-de-Mort apăruse în mijlocul holului, cu bagheta îndreptată spre Harry, care rămase încremenit, neputând să se mişte. ― Aşa deci, mi-ai spart profeţia? întrebă Cap-de-Mort încet, uitându-se la Harry cu ochii aceia roşii necruţători. Nu, Bella, nu minte... văd adevărul cum mă priveşte dinăuntrul minţii sale de doi bani... luni de pregătiri, luni de eforturi... iar Devoratorii mi l-au lăsat pe Harry Potter să îmi pună iarăşi beţe în roate... ― Stăpâne, îmi pare rău, nu am ştiut, mă luptam cu Animagusul Black! plânse Bellatrix, aruncându-se la picioarele lui Cap-de-Mort, în timp ce acesta se apropia încet de ea. Stăpâne, trebuie să ştii că... ― Taci, Bella, spuse Cap-de-Mort pe un ton periculos. Mă voi ocupa imediat şi de tine. Crezi că am intrat în Ministerul Magiei ca să-ţi ascult scuzele smiorcăite? ― Dar, stăpâne ― este aici ― este dinco... Cap-de-Mort nu îi acordă nici o atenţie. ― Nu mai am ce să-ţi spun, Potter, zise el încet. M-ai deranjat de prea mult timp şi de prea multe ori. ABRACADABRA! Harry nici măcar nu deschise gura ca să se împotrivească; mintea îi era goală, iar bagheta îndreptată inutil spre podea. Dar statuia de aur a vrăjitorului decapitat din fântână prinse viaţă, sărind din locul său pentru a ateriza cu o bufnitură pe podea între Harry şi Cap-de-Mort. Vraja ricoşă în pieptul său, iar statuia îşi întinse braţele ca să-l apere pe Harry. ― Ce... ? strigă Cap-de-Mort, uitându-se în sus şi şoptind: Dumbledore! Harry se uită în spatele său, cu inima bătându-i cu putere. Dumbledore stătea în faţa porţilor de aur. Cap-de-Mort ridică bagheta şi un alt jet de lumină verde vâjâi spre Dumbledore, care se întoarse şi dispăru cu o mişcare a pelerinei: în clipa următoare, reapăru în spatele lui Cap-de-Mort şi îşi flutură bagheta către cei care rămăseseră în fântână. Celelalte statui prinseră viaţă. Statuia vrăjitoarei fugi spre Bellatrix, care ţipă şi trimise în van câteva vrăji în rafală spre pieptul ei, înainte ca statuia să se arunce asupra ei, imobilizând-o la podea. Între timp, goblinul şi Spiriduşul de casă o zbughiră către şemineurile încastrate de-a lungul peretelui şi centaurul cu un singur braţ galopă spre Cap-de-Mort, care dispăru şi se ivi din nou lângă bazin. Statuia decapitată îl împinse pe Harry în spate, departe de luptă, în timp ce Dumbledore se apropia de Cap-de-Mort şi centaurul de aur galopa în jurul amândurora. ― Ai fost nesăbuit că ai venit aici în seara asta, Tom, spuse Dumbledore calm. Aurorii trebuie să vină... ― Până vor veni, eu nu voi mai fi aici şi tu vei fi mort! se răsti Cap-de-Mort. Trimise un alt blestem nimicitor spre Dumbledore, dar rată, lovind în schimb biroul paznicului, care izbucni în flăcări. Dumbledore îşi mişcă bagheta: vraja fu atât de puternică, încât Harry, deşi apărat de straja de aur, simţi cum i se face părul măciucă când trecu pe lângă el, iar de data asta Cap-de-Mort fu nevoit să creeze din neant un scut argintiu, strălucitor, pentru a o devia. Vraja, oricare ar fi fost, nu lăsă nici o urmă vizibilă pe scut, deşi din el răsună o notă joasă, ca de gong ― un sunet ciudat, care îţi dădea fiori. ― Doar nu vrei să mă omori, Dumbledore, nu? strigă Cap-de-Mort, cu ochii roşii îngustaţi peste vârful scutului. Eşti mai presus de o asemenea sălbăticie, da? ― Ştim amândoi că există şi alte metode de a distruge pe cineva, Tom, spuse Dumbledore calm, apropiindu-se în continuare de Cap-de-Mort, de parcă n-ar fi avut nici o grijă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic care să îi întrerupă plimbarea pe hol. Recunosc, nu mi-ar fi de ajuns doar să îţi iau viaţa... ― Nu există nimic mai rău decât moartea, Dumbledore! se răsti Cap-de-Mort. ― Te înşeli, spuse Dumbledore, apropiindu-se în continuare de Cap-de-Mort şi vorbind la fel de relaxat ca şi când ar fi discutat la un pahar. Harry se sperie când îl văzu mergând neapărat, fără protecţie; vru să-i dea un avertisment, să-l prevină, dar străjerul său decapitat îl tot împingea înapoi spre perete, blocându-i orice încercare de a scăpa. ― Într-adevăr, faptul că nu ai reuşit să înţelegi că există lucruri mult mai rele ca moartea a fost întotdeauna slăbiciunea ta cea mai mare... Un alt jet de lumină verde zbură de după scutul argintiu. De data asta, fu rândul centaurului cu un singur braţ, care galopa în faţa lui Dumbledore, să primească lovitura şi să fie spulberat în mii de bucăţi, însă, înainte ca fragmentele să fi atins podeaua, Dumbledore îşi mişcă bagheta ca şi cum ar fi mânuit un bici. O flacără lungă şi subţire zbură din vârf şi se înfăşură în jurul lui Cap-de-Mort, cu tot cu scut. Pentru o clipă, se păru că Dumbledore câştigase, dar chiar atunci frânghia de foc deveni un şarpe care îşi slăbi imediat strânsoarea în jurul lui Cap-de-Mort şi se întoarse spre Dumbledore, şuierând mânios. Cap-de-Mort dispăru, iar şarpele se ridică de pe podea, pregătit să atace... Avu loc o explozie de foc în aer, deasupra lui Dumbledore, exact în clipa în care Cap-de-Mort reapăru, stând pe soclul din mijlocul bazinului unde, cu foarte puţin timp în urmă, se aflaseră cinci statui. ― Aveţi grijă! strigă Harry. Însă, înainte să mai deschidă o dată gura, un alt jet de lumină verde zbură spre Dumbledore din bagheta lui Cap-de-Mort şi şarpele atacă... Fawkes coborî repede în faţa lui Dumbledore, îşi deschise ciocul larg şi înghiţi întregul jet de lumină verde: izbucni într-o minge de foc şi căzu jos, mic, zbârcit şi fără să mai poată zbura. În aceeaşi clipă, Dumbledore îşi flutură bagheta cu o mişcare amplă şi fluidă, iar şarpele, care fusese cât pe-aci să-l muşte, zbură cât colo şi dispăru într-un norişor de fum întunecat; apa din bazin se ridică şi îl acoperi pe Cap-de-Mort ca un înveliş din sticlă topită. Pentru câteva clipe, Cap-de-Mort nu fu vizibil decât ca o siluetă neclară, întunecată, fără chip, scânteietoare şi de nedesluşit pe soclu, unde se chinuia să scape de masa care îl sufoca... Apoi dispăru şi apa căzu cu zgomot înapoi în bazin, dând apoi pe din afară şi udând zdravăn podeaua lăcuită. ― STĂPÂNE! strigă Bellatrix. Convins că totul se terminase şi că Lordul Cap-de-Mort se hotărâse să fugă, Harry dădu să iasă de după statuia-străjer , însă Dumbledore urlă: ― Rămâi unde eşti, Harry! Pentru prima dată, Dumbledore păru speriat. Harry nu înţelegea de ce: holul era gol cu excepţia lor, a lui Bellatrix, care plângea încă imobilizată sub statuia vrăjitoarei, şi a puiului de phoenix Fawkes, care cârâia slăbit pe podea... Apoi cicatricea lui Harry explodă, iar el ştiu că murise: era o durere dincolo de orice imaginaţie, dincolo de limita îndurării... Nu mai era pe hol, ci era ferecat în inelele unei creaturi cu ochi roşii, legat atât de strâns, încât nu mai ştia unde se termina corpul său şi unde începea cel al creaturii: erau topiţi unul în altul, legaţi de durere, şi nu avea cum să scape... Iar atunci creatura vorbi, folosind gura lui Harry, astfel încât băiatul simţi, în toiul chinurilor, cum i se mişcă maxilarul... ― Omoară-mă acum, Dumbledore... Orbit şi pe moarte, cu fiecare părticică din el cerând să fie eliberată, Harry simţi cum creatura îl foloseşte din nou... ― Dacă moartea este o nimica toată, Dumbledore, omoară-l pe băiat... Să înceteze durerea, îşi zise Harry... să ne omoare... să se termine, Dumbledore... moartea e o nimica toată pe lângă asta... Şi o să-l revăd pe Sirius... În timp ce inima lui Harry se umplea de emoţie, inelele creaturii slăbiră, iar durerea dispăru; Harry zăcea pe burtă pe podea, nu mai avea ochelarii pe nas şi tremura ca şi când ar fi fost întins pe gheaţă, nu pe lemn... Pe hol răsunau voci, mai multe decât ar fi trebuit... Harry deschise ochii, văzu ochelarii pe jos, lângă călcâiele statuii decapitate care îl păzise, dar care acum zăcea pe spate, fisurată şi nemişcată. Şi-i puse la ochi şi îşi ridică puţin capul pentru a descoperi nasul coroiat al lui Dumbledore la câţiva centimetri de al său. ― Eşti bine, Harry? ― Da, spuse el, tremurând atât de tare, încât nu putea să-şi ţină capul ridicat cum trebuie. Da, sunt ― unde e Cap-de-Mort, unde ― cine sunt toţi aceşti oameni ― ce s-a... ? Atriumul era plin de oameni; podeaua reflecta flăcările verzi ca smaraldul care prinseseră viaţă în şemineurile de-a lungul peretelui, din care ieşeau o mulţime de vrăjitoare şi vrăjitori. În timp ce Dumbledore îl ridica în picioare, Harry văzu micuţele statui de aur ale spiriduşului de casă şi goblinului conducându-l pe Cornelius Fudge, care părea uluit. ― A fost aici! strigă un bărbat îmbrăcat într-o robă roşie cu coadă de cal, care arăta către o movilă de dărâmături de aur din partea cealaltă a holului, unde Bellatrix zăcuse imobilizată cu doar câteva clipe mai înainte. L-am văzut, domnule Fudge, jur că era Ştii-Tu-Cine, a înşfăcat-o pe femeie şi a Dispărut! ― Ştiu, Williamson, ştiu, şi eu l-am văzut! bâigui Fudge, care purta o pijama sub pelerina în dungi şi gâfâia ca şi cum ar fi fugit câţiva kilometri buni. Pe barba lui Merlin ― aici ―aici! ― în Ministerul Magiei! ― Dumnezeule mare ― pare imposibil ― pe onoarea mea ― cum se poate aşa ceva... ? ― Dacă vrei să cobori, în Departamentul Misterelor, Cornelius, spuse Dumbledore ― părând mulţumit de faptul că Harry era bine şi mergând înainte, astfel încât noii veniţi înţeleseseră pentru prima oară că era acolo (câţiva îşi ridicară baghetele; alţii pur şi simplu părură uimiţi; statuile spiriduşului şi goblinului aplaudară, iar Fudge tresări atât de tare, încât picioarele sale îmbrăcate în papuci părăsiră podeaua) ― vei găsi mai mulţi Devoratori ai Morţii evadaţi şi strânşi adunaţi în Camera Morţii, legaţi de o Vrajă Antidispariţie şi aşteptând să decizi ce vrei să faci cu ei. ― Dumbledore! zise Fudge, zăpăcit de uimire. Tu ― aici ― eu ― eu... Se uită disperat în jur la Aurorii pe care îi adusese cu el şi aproape că-i veni să le strige: Prindeţi-l! ― Cornelius, sunt pregătit să mă lupt cu oamenii tăi şi să câştig, din nou! spuse Dumbledore cu o voce răsunătoare, însă acum câteva minute ai avut dovada că de un an îţi spun un mare adevăr. Lordul Cap-de-Mort s-a întors, umbli după cine nu trebuie de douăsprezece luni şi e timpul să asculţi glasul raţiunii! ― Eu... nu... păi... bolborosi Fudge, uitându-se în jur de parcă ar fi sperat că cineva avea să îi spună ce să facă. Nefăcând-o nimeni, zise: ― Foarte bine. Dawlish! Williamson! Duceţi-vă la Departamentul Misterelor şi vedeţi... Dumbledore, tu... tu trebuie să îmi spui exact... Fântâna Frăţiei Magice ― ce s-a întâmplat acolo, adăugă el pe un ton plângăreţ, uitându-se în jur la podea, unde erau acum împrăştiate bucăţi din statuile vrăjitoarei, vrăjitorului şi centaurului. ― Putem să discutăm după ce îl trimit pe Harry înapoi la Hogwarts, spuse Dumbledore. ― Harry ― Harry Potter? Fudge se întoarse şi se uită la Harry, care încă stătea sprijinit de peretele de lângă statuia căzută, care îl protejase în timpul duelului dintre Dumbledore şi Cap-de-Mort. ― El ― aici? spuse Fudge. De ce ― ce vrea să însemne asta? ― Îţi voi explica totul, repetă Dumbledore, după ce Harry se va întoarce la şcoală. Se îndepărtă de bazin până la locul unde se afla capul de aur al vrăjitorului. Îşi îndreptă bagheta spre el şi murmură, "Portus". Capul radie o lumină albastră şi tremură zgomotos pe podeaua de lemn pentru câteva clipe, apoi deveni iar inert. ― Stai puţin, Dumbledore! spuse Fudge, în timp ce Dumbledore lua capul şi se întorcea cu el la Harry. Nu ai autorizaţie pentru Portalul ăla! Nu poţi să faci lucruri de genul ăsta în faţa Ministrului Magiei, nu ― nu... Vocea îi pieri când Dumbledore îi aruncă o privire care spunea totul peste ochelarii cu lentile în formă de semilună. ― Vei ordona ca Dolores Umbridge să fie îndepărtată de la Hogwarts, zise el. Le vei spune Aurorilor tăi să nu îl mai caute pe profesorul de Grijă faţă de Creaturile Magice, astfel încât acesta să se poată întoarce la lucru. Îţi dau ― Dumbledore scoase din buzunar un ceas cu douăsprezece limbi şi-i aruncă o privire ― o jumătate de oră din timpul meu în seara asta, timp în care cred că vom reuşi să înţelegem absolut tot ce s-a întâmplat aici. După asta, voi fi nevoit să mă întorc la şcoala mea. Dacă vei mai avea nevoie de ajutorul meu, eşti, desigur, mai mult decât bine venit să mă contactezi la Hogwarts. N-ai decât să-mi scrii pe adresa direcţiunii. Fudge făcu ochii mai mari ca niciodată. Căscase gura şi chipul său rotund se îmbujoră şi mai tare sub părul ciufulit, cărunt. ― Eu ― tu... Dumbledore îi întoarse spatele. ― Ia Portalul ăsta, Harry. Întinse capul de aur al statuii şi Harry puse mâna pe el, fără să îi mai pese ce făcea după asta sau unde se ducea. ― Ne vedem peste o jumătate de oră, spuse Dumbledore încet. Unu... doi... trei... Harry simţi senzaţia familiară a unui cârlig care îl trase în sus. Podeaua lustruită de lemn se făcu nevăzută sub picioarele sale; Atriumul, Fudge şi Dumbledore dispărură cu toţii, iar el zbură înainte, într-un vârtej de culori şi sunete... Yüklə 4,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|