Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Dacă ajungeau prea târziu...

Este încă în viaţă, se luptă, o simt...

Dacă va hotărî Cap-de-Mort că Sirius nu va ceda...

Aş şti...
Harry simţi un gol în stomac; capul Thestralului se în­dreptă deodată spre pământ şi Harry îi alunecă pe grumaz cu câţiva centimetri. În sfârşit, coborau... i se păru că aude un strigăt din spate şi se întoarse, dar nu văzu nici urmă de corp în cădere... probabil că avuseseră toţi un şoc când se schimbase direcţia, la fel ca el.

Acum luminile puternice portocalii erau din ce în ce mai mari şi mai rotunde pretutindeni; vedeau acoperişurile clădirilor, şuvoaie de faruri ca nişte ochi luminoşi de in­secte, pătrate gălbui care erau de fapt ferestre. Foarte brusc, din câte li se păru, goneau spre trotuar; Harry strânse Thestralul cu toată puterea, şi se pregăti pentru un impact subit, dar calul atinse solul întunecat la fel de uşor ca o umbră, iar Harry alunecă de pe spinarea sa, uitându-se în jur la strada unde zona aglomerată de trecere era încă la mică depărtare de cabina telefonică vandalizată, în lumina portocalie insi­pidă a felinarelor.

Ron ateriză puţin mai încolo şi căzu imediat pe trotuar de pe grumazul Thestralului.

― Niciodată n-o s-o mai fac, spuse el, adunându-se de pe jos.

Dădu să se îndepărteze de Thestral, dar, neputând să-l vadă, se lovi de partea lui posterioară şi aproape că se pră­buşi din nou.

― Absolut niciodată... a fost cea mai groaznică...

Hermione şi Ginny aterizară de-o parte şi de alta a lui: amândouă se dădură jos de pe bidiviii lor cu ceva mai multă graţie decât Ron, deşi aveau cam aceeaşi expresie uşurată că ajunseseră iar cu picioarele pe pământ; Neville sări, tre­murând, iar Luna descălecă lin.

― Şi-acum, încotro? îl întrebă ea pe Harry cu o voce de un interes politicos, de parcă totul ar fi fost o excursie rela­tiv interesantă.

― Aici, spuse el.

Îşi mângâie repede Thestralul, recunoscător, iar apoi îi con­duse repede spre cabina telefonică ponosită şi deschise uşa. 1

― Hai! îi îndemnă el pe ceilalţi, când văzu că ezitau.

Ron şi Ginny intrară ascultători; Hermione, Neville şi Luna se înghiontiră în urma lor; Harry aruncă o privire înapoi, spre Thestralii care acum căutau resturi de mâncare stricată pe pasajul de trecere, apoi se înghesui în cabină lângă Luna.

― Cine e cel mai aproape de receptor să formeze şase doi patru patru doi! zise el.

O făcu Ron, cu braţul îndoit ciudat, ca să ajungă la ca­dran; după câteva clipe se auzi o voce calmă de femeie.

― Bun venit la Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.

― Harry Potter, Ron Weasley, Hermione Granger, zise Harry foarte repede, Ginny Weasley, Neville Poponeaţă, Luna Lovegood... suntem aici ca să salvăm pe cineva, dacă nu ne-o ia înainte Ministerul dumneavoastră!

― Vă mulţumesc, spuse vocea calmă de femeie. Vizitatorilor, vă rog să luaţi insignele şi să vi le prindeţi în piept de robe.

Şase insigne alunecară pe planul înclinat pe care apăreau de obicei monedele nefolosite. Hermione le luă şi i le dădu lui Harry peste capul lui Ginny, fără să spună nimic; Harry se uită la cea din vârf: Harry Potter, misiune de salvare.

― Vizitatori ai Ministerului, vi se cere să vă supuneţi unei ve­rificări şi să vă prezentaţi baghetele pentru înregistrare la biro­ul de securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.

― Bine! zise Harry tare, iar cicatricea îi zvâcni iar. Acum putem să mergem?

Podeaua cabinei telefonice se cutremură şi trotuarul se ridică dincolo de ferestrele ei de sticlă; Thestralii care căutau mâncare dispărură din vedere; întunericul se lăsă peste capetele copiilor şi, cu un huruit surd, aceştia coborâră în adâncul Ministerului Magiei.

O rază de lumină aurie le atinse picioarele şi, răspândin­du-se, urcă pe corpurile lor. Harry îşi îndoi genunchii şi îşi ţinu bagheta la îndemână, foarte înghesuit, în timp ce se uita pe geam, ca să vadă dacă îi aştepta cineva în atriumul care părea complet gol. Lumina era mai slabă decât fusese în timpul zilei; nu ardeau focuri în şemineurile încastrate în pereţi, însă când liftul se opri din alunecarea lui lină, văzu că simbolurile aurii şerpuiau în continuare pe tavanul albastru închis.

― Ministerul Magiei vă doreşte o seară plăcută, spuse vocea ca femeii.

Uşa cabinei telefonice se dădu la perete; Harry ieşi, urmat de Neville şi Luna. Singurul zgomot care se auzea în atrium era şuvoiul constant de apă din fântâna aurie, unde jeturile din baghetele vrăjitoarei şi vrăjitorului, vârful săgeţii centaurului, vârful pălăriei goblinului şi ale urechilor spiriduşului de casă continuau să stropească în bazinul din jur.

― Haideţi, spuse Harry încet, iar cei şase alergară pe hol, cu Harry în frunte, trecând de fântână şi îndreptându-se către biroul la care stătuse vrăjitorul de pază care cântărise bagheta lui Harry, şi care acum era părăsit.

Harry îşi zise că ar fi trebuit să se afle un om de pază acolo. Lipsa lui era un semn de rău augur, iar impresia i se consolidă când trecură pe poarta aurie şi o luară către lif­turi. Apăsă pe cel mai apropiat buton pe care scria "jos" şi un lift apăru huruind aproape instantaneu, grilajele aurii se dădură în lături cu un zuruit puternic, răsunător, iar ei se năpustiră înăuntru. Harry apăsă repede pe butonul cu cifra nouă; grilajele se închiseră cu o bufnitură şi liftul începu să coboare, zăngănind şi huruind. Harry nu îşi dăduse seama cât de zgomotoase erau lifturile în ziua când venise cu dom­nul Weasley; era convins că gălăgia avea să-i trezească pe toţi oamenii de pază din clădire, şi totuşi, când liftul se opri, vocea calmă a femeii zise"Departamentul Misterelor" şi gri­lajul se deschise. Ieşiră pe holul unde nu se mişca nimic, în afară de torţele cele mai apropiate, care pâlpâiră din cauza curentului produs de mişcarea liftului.

Harry se întoarse spre uşa neagră şi simplă. După luni de zile în care o visase, era în sfârşit acolo.

― Să mergem, şopti el, şi îi conduse pe hol, cu Luna chiar în urma lui, privind în jur cu gura întredeschisă. În ordine, fiţi atenţi, continuă el, oprindu-se din nou la doi metri de uşă. Poate că... poate că unii ar trebui să rămână aici ca să ― ca să facă de pază şi...

― Şi cum o să te anunţăm dacă vine cineva? întrebă Ginny, cu sprâncenele ridicate. Ai putea să fii la kilometri depărtare.

― Venim cu tine, Harry, spuse Neville.

― Hai să mergem mai departe, spuse Ron hotărât.

Harry tot n-ar fi vrut să-i ia pe toţi cu el, dar se părea că nu avea de ales. Se întoarse cu faţa spre uşă şi merse înainte... Exact ca în vis, uşa se deschise, iar el merse mai departe, urmat de ceilalţi.

Se aflau într-o cameră mare, circulară. Totul era negru acolo, inclusiv podeaua şi tavanul; uşi identice, fără plăcuţe şi fără clanţe se găseau la intervale fixe pe pereţii negri, iar între ele se vedeau lumânări ale căror flăcări erau albastre; lumina lor rece şi neregulată se reflecta în podeaua lucioasă de mar­mură, lăsând impresia că dedesubt era o apă întunecată.

― Cineva să închidă uşa, murmură Harry.

Regretă că dăduse acest ordin în clipa în care Neville îl execută. Fără raza lungă de lumină dinspre holul luminat de torţe din spatele lor, locul deveni atât de întunecos, încât pentru o clipă singurele lucruri pe care le văzură fură mănunchiurile de flăcări albastre care pâlpâiau pe pereţi şi reflecţiile lor fantomatice pe podea.

În visul său, Harry traversa hotărât această cameră până la uşa de vizavi, după care ieşea liniştit. Dar aici erau vreo douăsprezece uşi. Exact în timp ce se uita la cele din faţa lui, încercând să decidă care era cea potrivită, se auzi un zgo­mot răsunător, iar lumânările începură să se mişte într-o parte. Camera circulară se învârtea.

Hermione îl apucă pe Harry de braţ, de parcă i-ar fi fost teamă că podeaua s-ar fi putut mişca şi ea.

Timp de câteva secunde, flăcările albastre din jurul lor îşi pierdură conturul şi arătară ca nişte raze de neon, în timp ce pereţii se rotiră cu viteză; apoi, la fel de brusc cum înce­puse, huruitul încetă şi totul redeveni inert.

În ochii lui Harry se vedeau gravate nişte dungi albastre; în afara lor, nu mai vedea nimic.

― Ce a fost asta? şopti Ron speriat.

― Cred că în felul ăsta nu ne-am dat seama pe care uşă am intrat, spuse Ginny cu o voce joasă.

Harry realiză imediat că fata avea dreptate: nu putea să identifice uşa de ieşire, după cum îi era imposibil să vadă o furnică în cadrul uşii negre ca tăciunele; iar uşa pe care tre­buiau să meargă mai departe putea fi oricare din cele douăsprezece din jur.

― Cum o să ieşim? spuse Neville neliniştit.

― Păi, acum nu asta contează, spuse Harry hotărât, clipind des, ca să îşi şteargă dungile albastre de pe ochi, şi strângând bagheta mai tare ca niciodată. Nu o să fie nevoie să ieşim până nu o să-l găsim pe Sirius...

― Să nu te apuci să-l strigi! spuse brusc Hermione.

Harry nu avusese niciodată mai puţină nevoie de sfatul ei, căci instinctul îi spunea să fie cât mai tăcut.

― Ia zi, pe unde mergem, Harry? întrebă Ron.

― Nu... Începu Harry şi înghiţi în sec. În visele mele in­tram pe uşa de la capătul dinspre lifturi al holului, ajun­geam într-o cameră întunecată ― în asta ― şi apoi intram pe o altă uşă, într-o cameră oarecum... sclipitoare. Ar trebui să, încercăm nişte uşi, spuse el grăbit, voi recunoaşte drumul corect abia când îl voi vedea. Hai...

Se duse direct la uşa din faţa lui, iar ceilalţi îl urmară îndeaproape. Îşi puse mâna pe suprafaţa sa rece şi lucioasă, ridică bagheta, pregătit să atace în clipa în care ea avea să se deschidă, şi împinse.

Uşa se deschise fără probleme.

După întunericul din prima cameră, lămpile care atârnau din tavan, ţinute de nişte lanţuri aurii, lăsau impresia că aceas­tă cameră lungă şi dreptunghiulară era mult mai luminoasă, deşi nu existau luminile scânteietoare şi pâlpâitoare pe care le văzuse Harry în vis. Locul era destul de pustiu, cu excepţia câtorva birouri, iar în mijlocul camerei exista un bazin enorm de sticlă, plin cu un lichid verde închis, destul de mare ca să poată înota în el toţi şase; în el pluteau într-o doară mai multe obiecte alb sidefii.

― Ce sunt chestiile alea? şopti Ron.

― Nu ştiu, spuse Harry.

― Sunt peşti? şopti Ginny.

― Larve Aquavirius! spuse Luna entuziasmată. Tata a zis că Ministerul creşte...

― Nu, spuse Hermione pe un ton straniu, după care se apropie şi se uită pe geamul bazinului. Sunt creiere.

― Creiere?

― Da... oare ce fac cu ele?

Harry i se alătură lângă bazin. Într-adevăr, acum că le ve­dea de aproape, nu era nici o îndoială. Scânteind sinistru, creierele apăreau şi dispăreau, plutind în adâncul lichidului verde, ca nişte conopide vâscoase.

― Hai să plecăm de aici, spuse Harry. Nu e bine, trebuie să încercăm altă uşă.

― Şi aici sunt uşi, spuse Ron, arătând spre pereţi.

Lui Harry i se făcu inima cât un purice; cât de mare era locul ăsta?

― În visul meu, treceam din camera aceea întunecată într-o a doua, spuse el. Cred că ar trebui să ne întoarcem şi să încer­căm de-acolo.

Aşa că reveniră grăbiţi în camera circulară şi întunecată; formele fantomatice ale creierelor pluteau acum prin faţa ochilor lui Harry, în locul flăcărilor albastre ale lumânărilor.

― Stai puţin! spuse Hermione tăios, când Luna dădu să închidă uşa de la camera creierelor. Marchează!

Trasă cu bagheta un "X" de foc care se fixă pe uşă. Imediat ce uşa se închise în urma lor, se auzi un alt huruit puternic, şi din nou peretele începu să se învârtă foarte repede, dar acum aproape în fiecare albastru pal exista o ceaţă roşu-aurie şi, după ce totul încremeni la loc, "X"-ul de foc încă ardea, arătându-le uşa pe care o încercaseră deja.

― Bună idee, spuse Harry. În ordine, hai acum să o încer­căm pe asta...

Se apropie de uşă şi o deschise, cu bagheta încă ridicată, pe când ceilalţi rămăseseră în spatele lui.

Această cameră era mai mare decât cea dinainte, slab luminată şi dreptunghiulară, iar mijlocul era scobit, for­mând o gaură mare de piatră, de vreo şapte metri adâncime. Stăteau la capătul a ceea ce păreau să fie nişte şiruri de bănci de piatră, care mărgineau camera şi coborau în trepte ca un amfiteatru, semănând leit cu sala unde fusese judecat Harry de Vrăjustiţie. Însă în locul unui scaun cu lanţuri era un podium ridicat chiar în mijlocul gropii, pe care se găsea o arcadă de piatră care părea atât de veche, fisurată şi în ruină, încât Harry se miră că stătea încă în picioare. Fără să fie sprijinită de vreun perete din jur, arcada era împodobită cu o draperie sau cu un văl negru şi ponosit, care, în ciuda faptului că aerul rece din jur era perfect inert, flutura foarte uşor, ca şi când tocmai ar fi fost atins.

― Cine este acolo? spuse Harry, sărind cu un rând mai jos.

Nu răspunse nimeni, însă vălul flutură şi se mişcă în con­tinuare.

― Ai grijă! şopti Hermione.

Harry coborî rândurile unul câte unul, până când ajunse pe fundul de piatră al gropii adâncite. Paşii săi răsunară puternic, în timp ce se apropia încet de podium. Arcada în formă de arc frânt părea mult mai înaltă de unde stătea acum decât i se păruse când se uita la ea de deasupra. Şi totuşi, vălul se mişca uşor, de parcă cineva tocmai trecuse dincolo de el.

― Sirius? vorbi Harry din nou, dar de data asta mai încet, fiindcă se apropiase.

Avea ciudata impresie că se afla cineva chiar de partea cealaltă a arcadei. Strângându-şi tare bagheta, dădu ocol po­diumului, dar nu văzu pe nimeni; în partea cealaltă nu se vedea decât vălul negru şi ponosit.

― Hai să mergem! strigă Hermione de la jumătatea trep­telor de piatră. Nu e ce ne trebuie Harry, să mergem.

Părea speriată, mult mai speriată decât fusese în camera în care înotau creierele. Şi totuşi, lui Harry i se păru că arca­da avea un fel de frumuseţe aparte, deşi era veche. Îl intri­ga vălul care flutura uşor; simţea un fel de dorinţă foarte puternică de a urca pe podium şi de a trece prin el.

― Harry, hai să mergem, bine? spuse Hermione şi mai hotărâtă.

― Bine, spuse el, dar nu se mişcă.

Tocmai auzise ceva. Dinspre partea cealaltă a vălului se auzeau şoapte slabe, vorbe murmurate.

― Ce-ai spus? zise el foarte tare, astfel încât cuvintele îi răsunară peste tot în jurul băncilor de piatră.

― N-a vorbit nimeni, Harry! spuse Hermione, apropiindu-se acum de el.

― Cineva şopteşte de acolo, spuse el, îndepărtându-se de faţă şi continuând să se încrunte la văl. Tu eşti, Ron?

― Eu sunt aici, prietene, spuse Ron, apărând într-o parte a arcadei.

― Nu mai aude nimeni? întrebă Harry, pentru că şoaptele şi murmurul erau din ce în ce mai tari.

Fără să vrea cu adevărat să o facă, se trezi că pusese un picior pe podium.

― Şi eu îi aud, şopti Luna, apropiindu-se dintr-o parte a arcadei şi uitându-se la vălul care se mişca. Sunt oameni înăuntru!

― Cum adică, "înăuntru"? întrebă Hermione, sărind de pe ultima treaptă şi părând mult mai supărată decât cerea ocazia. Nu există nici un "înăuntru", e doar o arcadă, nu e loc ca să fie cineva acolo. Harry, încetează, vino încoace...

Îl apucă de braţ şi îl trase, dar el se opuse.

― Harry, se presupune că suntem aici ca să-l salvăm pe Sirius! spuse ea cu o voce subţire şi încordată.

― Sirius, repetă Harry, uitându-se în continuare fermecat la vălul care flutura încontinuu. Da...

Ceva îi reveni în sfârşit în minte; Sirius prins, legat şi torturat, iar el se holba la arcada asta...

Se îndepărtă de podium cu câţiva paşi şi îşi dezlipi ochii de pe văl.

― Hai să mergem, spuse el.

― Asta am tot încercat să îţi... mă rog, hai! spuse Hermione, ocolind prima podiumul. În partea cealaltă, Ginny şi Neville se holbau şi ei la văl, părând în transă. Fără să spună nimic, Hermione o apucă pe Ginny de braţ, Ron îl înşfăcă pe Neville de mână, şi îi conduseră hotărâţi spre cea mai joasă bancă de piatră, după care urcară înapoi până la uşă.

― Ce crezi că a fost arcada aia? o întrebă Harry pe Her­mione, după ce se întoarseră în camera circulară întunecată.

― Nu ştiu, dar, indiferent ce-a fost, era periculoasă, spuse ea cu fermitate, trasând iar un "X" de foc pe uşă.

Din nou, peretele se roti şi apoi deveni nemişcat. Harry se apropie de o altă uşă la întâmplare şi împinse. Uşa nu se clinti.

― Ce este? spuse Hermione.

― Este... Închisă... spuse Harry, sprijinindu-se de uşă cu toată greutatea, fără s-o poată urni.

― Înseamnă că asta e uşa care trebuie, nu? spuse Ron entuziasmat, alăturându-i-se lui Harry în încercarea de a deschide uşa cu forţa. Aşa trebuie să fie!

― Daţi-vă la o parte! spuse Hermione tăios.

Îşi îndreptă bagheta către locul unde ar fi trebuit să fie în mod normal broasca şi zise "Alohomora!" Nu se întâmplă nimic.

― Cuţitul lui Sirius! spuse Harry.

Îl scoase dintr-un buzunar al robei şi îl strecură în crăpătu­ra dintre uşă şi perete. Ceilalţi îl urmăriră nerăbdători, în timp ce el îl plimbă de sus până jos, îl scoase şi apoi se împinse iar cu umărul în uşă. Rămase la fel de bine închisă. Mai mult, când Harry se uită la cuţit, văzu că i se topise lama.

― În ordine, nu intrăm în camera asta, spuse Hermione pe un ton decis.

― Dar dacă tocmai asta e cea care trebuie? spuse Ron, uitându-se la ea cu un amestec de teamă şi dorinţă.

― Nu are cum să fie, Harry putea să treacă de toate uşile în visul lui, zise Hermione, marcând uşa cu un alt "X" de foc, în timp ce Harry îşi vâra la loc în buzunar mânerul inutil al cuţitului lui Sirius.

― Ştii ce ar putea să fie acolo? spuse Luna entuziasmată, în timp ce peretele începea să se învârtească din nou.

― Fără îndoială, ceva viermuitor, spuse Hermione încet, iar Neville râse scurt şi încordat.

Peretele se opri şi Harry, cu un sentiment de disperare crescândă, deschise următoarea uşă.

― Asta e!

O recunoscu imediat după lumina frumoasă, jucăuşă, cu scânteieri de diamant. În timp ce ochii lui Harry se obişnuiau cu strălucirea puternică, văzu mai multe ceasuri care sclipeau de pe toate suprafeţele, ceasuri mici şi mari, pendule şi cea­suri de masă, atârnând în spaţiile dintre biblioteci sau stând pe birourile care împânzeau camera, astfel încât ticăitul acela neobosit cuprinse locul ca un fel de marş de mii de paşi minusculi. Sursa luminii jucăuşe ca de diamant era un clopot de cristal înalt, aflat la capătul îndepărtat al camerei.

― Pe aici!

Inima lui Harry bătea cu putere, acum că ştia că erau pe drumul cel bun. Îi conduse de-a lungul spaţiului îngust din­tre şirurile de birouri, îndreptându-se, la fel ca în vis, către sursa de lumină, respectiv către clopotul de cristal ca un borcan, aproape la fel de înalt ca el, care era aşezat pe un birou şi părea plin de rafale sclipitoare de vânt.

― Vai, uite! spuse Ginny când se apropiară, arătând chiar spre centrul clopotului.

În curentul scânteietor dinăuntru plutea un ou mic, lumi­nos ca o bijuterie. În timp ce se ridica în borcan, se sparse şi din el ieşi o pasăre colibri care fu purtată până în vârful borcanului, dar, când căzu pe pala de vânt, penele sale se acoperiră cu mâzgă şi se umeziră, iar până să fi fost purtată la loc pe fundul borcanului se închisese iarăşi în ou.

― Mergeţi mai departe! spuse Harry tăios, pentru că Ginny dădea semne că ar fi vrut să se oprească şi să urmă­rească oul transformându-se la loc în pasăre.

― Ai pierdut timpul lângă arcada aia veche! spuse ea supărată, dar îl urmă dincolo de borcanul în formă de clopot, către singura uşă din spatele lui.

― Asta e, spuse Harry din nou, iar acum inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că nu mai putea să vor­bească. Pe aici...

Se uită în jur la toţi; îşi scoseseră baghetele şi păreau dintr-o dată serioşi şi neliniştiţi. Se uită iar la uşă şi împinse. Uşa se deschise la perete.

Ajunseseră în locul căutat: un spaţiu înalt ca al unei catedrale şi plin doar de rafturi înalte, înţesate cu sfere mici şi prăfuite de sticlă. Acestea sclipeau şters în lumina care venea dinspre mai multe suporturi de lumânări puse la in­tervale fixe de-a lungul rafturilor. La fel ca acelea aflate în camera circulară din urma lor, flăcările erau albastre. Came­ra era foarte rece.

Harry avansă şi se uită la unul dintre culoarele întunecate aflate între două rânduri de rafturi. Nu auzea nimic şi nici nu vedea cel mai mic semn de mişcare.

― Ai spus că era rândul nouăzeci şi şapte, şopti Hermione.

― Da, şopti Harry, uitându-se acum la capătul celui mai apropiat rând.

Sub un suport de lumânări cu flăcări albastre care era prins de el strălucea cifra cincizeci şi trei.

― Cred că trebuie să o luăm la dreapta, şopti Hermione, scrutând următorul rând. Da... ăla e cincizeci şi patru...

― Pregătiţi-vă baghetele, spuse Harry încet.

Merseră pe furiş înainte, uitându-se în urma lor, în timp ce treceau pe culoare lungi de rafturi, ale căror capete erau cufundate aproape total în întuneric. Mici etichete îngăl­benite de vreme fuseseră puse sub fiecare sferă de cristal de pe rafturi. Unele dintre ele avea o lumină stranie, lichidă; altele erau şterse şi întunecate ca nişte becuri explodate.

Trecură de rândul optzeci şi patru... optzeci şi cinci... Harry era cu urechile ciulite, după cel mai mic sunet care să indice o mişcare, dar poate că lui Sirius i se pusese căluş, sau poate că îşi pierduse cunoştinţa... sau, spuse o voce nechemată din capul său, s-ar putea să fie deja mort...