Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXVIII

GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALĂ

DIN ORDINUL MINISTERULUI MAGIEI
Dolores Jane Umbridge (Mare Inchizitor) i-a luat locul lui Albhus Dumbledore ca Director al Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii.

Cele de mai sus sunt în concordanţă cu Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Opt.
Semnat: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei
Anunţurile împânziseră toată şcoala pe timpul nopţii, însă nu explicau felul în care fiecare persoană din castel părea să ştie că Dumbledore scăpase învingând doi Aurori, pe Marele Inchizitor, pe Ministrul Magiei şi pe asistentul său. Oriunde se ducea Harry, singurul subiect de conversaţie din castel era fuga lui Dumbledore şi, deşi unele detalii fuseseră schimbate la repovestire (Harry auzi o fată din anul doi asigurând-o pe o alta că Fudge era acum la Sf. Mungo, cu un dovleac în loc de cap), era surprinzător cât de exacte erau celelalte informaţii. De exemplu, toţi ştiau că Harry şi Marietta erau singurii elevi care fuseseră martori la ce se întâmplase în biroul lui Dumbledore şi, având în vedere că Marietta era acum în aripa spitalului, Harry se trezi asaltat de oameni care îi cereau o relatare direct de la sursă.

― Nu o să treacă mult şi o să se întoarcă Dumbledore, zise Ernie MacMillan încrezător, pe când când se întorceau de la Ierbologie, după ce ascultase cu atenţie istorisirea lui Harry. Nu au putut să-l ţină departe când eram în anul doi şi nu voi putea nici de data asta. Călugărul Gras mi-a spus ― îşi coborî vocea pe un ton de uneltire, astfel încât Harry, Ron şi Hermi­one fură nevoiţi să se aplece spre el ca să audă ― că Umbridge a încercat să se întoarcă aseară în biroul lui, după ce l-au cău­tat prin castel şi pe domeniu. Nu a putut să treacă de himeră. Biroul directorului s-a închis ca să nu poată ea să intre, zâmbi Ernie batjocoritor. Se pare că a făcut o mică criză de nervi.

― A, presupun că se şi vedea stând acolo, în biroul directorului, spuse Hermione cu răutate, în timp ce urcau treptele de piatră către holul de intrare. Să facă pe boierul cu toţi ceilalţi profesori, idioata asta umflată, însetată de putere, bătrână şi...

― Ei, chiar vrei să termini propoziţia, Granger?

Draco Reacredinţă apăruse de după o uşă, urmat de Crabbe şi Goyle. Chipul său palid şi ascuţit radia de răutate.

― Mă tem că voi fi nevoit să iau nişte puncte de la Cercetaşi şi Astropufi, zise el tărăgănat.

― Profesorii sunt singurii care pot să ia puncte de la case, Reacredinţă, zise Ernie imediat.

― Da, şi noi suntem Perfecţi, sau ai uitat? se răsti Ron.

― Ştiu că Perfecţii nu pot să ia puncte, Rege Weasley cel Mare, zise Reacredinţă batjocoritor, iar Crabbe şi Goyle raseră dispreţuitor. Însă membrii Detaşamentului Inchizitorial...

― Membrii cui? spuse Hermione tăios.

― Detaşamentului Inchizitorial, Granger, spuse Reacredinţa, arătând spre un mic "I" argintiu cusut pe piept, chiar sub insigna de Perfect. Un grup select de elevi care sprijină Ministerul Magiei, aleşi personal de doamna profesoară Umbridge. Oricum, membrii Detaşamentului Inchizitorial chiar au puterea de a lua puncte... aşa că, Granger, iau cinci de la tine pentru că ai fost impertinentă faţă de noua noua noastră directoare. MacMillan, cinci de la tine pentru că m-ai contrazis. Potter, cinci de la tine pentru că îmi eşti antipatic. Weasley, nu ai cămaşa băgată în pantaloni, aşa că mai iau cinci şi pentru asta. A, da, am uitat, eşti un Sânge-Mâl, Granger, aşa că îţi iau zece pentru asta.

Ron îşi scoase bagheta, dar Hermione o dădu la o parte, şoptind:

― Nu!

― Inteligentă mişcare, Granger, murmură Reacredinţă. Director nou, vremuri noi... să fiţi cuminţi, Smintitule... Rege Weasley cel Mare...

Râzând în hohote, se îndepărtă cu paşi mari, împreună cu Crabbe şi Goyle.

― A fost o cacealma, spuse Ernie îngrozit. Nu poate să ai­bă voie să ia puncte... ar fi ridicol... ar submina cu totul sistemul de Perfecţi.

Însă Harry, Ron şi Hermione se întoarseră automat spre clepsidrele uriaşe aşezate în câteva nişe de-a lungul peretelui din spatele lor, care înregistrau punctele caselor. Cercetaşii şi cei de la Ochi-de-Şoim conduceau la egalitate în dimineaţa aceea. Chiar sub ochii lor, în sus pietricelele zburară, reducând cantitatea din părţile inferioare. De fapt, sin­gura clepsidră care părea neschimbată era cea plină cu smaralde a Viperinilor.

― Aţi observat? zise vocea lui Fred.

George şi cu el tocmai coborâseră scara de marmură şi se opriseră în faţa clepsidrelor, alături de Harry, Ron, Her­mione şi Ernie.

― Reacredinţă tocmai ne-a luat tuturor vreo cincizeci de puncte, zise Harry mânios, urmărind alte pietre care porniră în sus în interiorul clepsidrei Cercetaşilor.

― Da, Montague a încercat să ne prindă şi pe noi în timpul pauzei, zise George.

― Cum adică, a încercat? zise Ron repede.

― Nu a reuşit să zică toate cuvintele, spuse Fred, din cauza faptului că l-am obligat să intre cu capul înainte în dulapul de dispariţie de la primul etaj.

Hermione fu şocată.

― O să aveţi mari probleme!

― Doar când o să se întoarcă Montague, şi asta ar putea să fie peste câteva săptămâni bune, nu ştiu unde l-am trimis, zise Fred calm. Oricum... am hotărât că nu ne mai pasă dacă avem probleme.

― Dar v-a păsat vreodată? întrebă Hermione.

― Sigur că da, spuse George. Nu am fost niciodată exma­triculaţi, nu-i aşa?

― Am ştiut întotdeauna unde să ne oprim, spuse Fred.

― Poate că uneori am întrecut măsura cu un deget, zise George.

― Dar ne-am oprit mereu înainte să generăm haos cu ade­vărat, spuse Fred.

― Şi acum? zise Ron nesigur.

― Păi, acum... spuse George.

― ... că a plecat Dumbledore... zise Fred.

― ... suntem de părere că puţin haos... spuse George.

― ... este exact ceea ce merită draga noastră nouă direc­toare, zise Fred.

― Nu aveţi voie să faceţi asta! şopti Hermione. Chiar nu aveţi voie! Ar fi încântată să aibă un motiv pentru care să vă exmatriculeze!

― Nu te-ai prins, nu-i aşa, Hermione? zise Fred, zâmbin­du-i. Nu ne mai interesează dacă rămânem sau nu. Am pleca chiar în clipa asta, dacă nu am fi hotărâţi să facem mai întâi ceva pentru Dumbledore. Aşa că, oricum ― se uită la ceas ― trebuie să înceapă prima fază. În locul vostru, m-aş duce în Marea Sală să iau prânzul, ca să vadă profesorii că nu aţi avut nici o legătură cu asta.

― Nici o legătură cu ce? spuse Hermione neliniştită.

― Veţi vedea, spuse George. Hai, mergeţi.

Fred şi George se întoarseră şi dispărură în mulţimea din ce în ce mai numeroasă care cobora scările, ducându-se să ia prânzul. Părând extrem de derutat, Ernie bâigui ceva despre temele neterminate la Transfigurare şi îşi luă tălpăşiţa.

― Ştiţi, chiar cred că ar trebui să plecăm de aici, zise Hermione neliniştită. Pentru orice eventualitate...

― Da, bine, zise Ron, şi cei trei se îndreptară spre uşa du­blă către Marea Sală, însă Harry abia zărise tavanul cu nori albi plutitori când cineva îl bătu pe umăr şi, întorcându-se, se trezi aproape nas în nas cu Filch, îngrijitorul.

Făcu nişte paşi grăbiţi înapoi; era de preferat ca Filch să fie văzut de la depărtare.

― Doamna directoare vrea să te vadă, Potter, zise el răutăcios.

― Nu sunt eu de vină, spuse Harry prosteşte, gândindu-se la ceea ce plănuiau Fred şi George.

Maxilarele lui Filch fură clătinate de un râs tăcut.

― Te simţi cu musca pe căciulă, ai? şuieră el. Vino după mine.

Harry aruncă o privire înapoi spre Ron şi Hermione, care arătau îngrijoraţi. Ridică din umeri şi se întoarse în holul de intrare după Filch, împotriva unui şuvoi de elevi înfometaţi.

Filch părea extrem de bine dispus; fredona răguşit o melodie, în timp ce urcau împreună scara de marmură. Când ajunseră la primul etaj zise:

― Lucrurile se schimbă pe aici, Potter.

― Am observat, zise Harry cu răceală.

― Da... de ani întregi i-am tot zis lui Dumbledore că e prea blând cu voi, zise Filch, chicotind răuvoitor. Bestii mici şi afurisite ce sunteţi, nu aţi fi aruncat niciodată cu bile împuţite, dacă aţi fi ştiut că aveam dreptul să vă biciuiesc până la sânge, nu-i aşa? Nimeni nu s-ar fi gândit să arunce cu frizbiuri cu colţi pe holuri, dacă aş fi putut să vă agăţ de glezne în biroul meu, ai? Însă, Potter, când va sosi Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Nouă, o să pot să fac tot felul de chestii... unde mai pui că l-a rugat pe domnul Ministru să semneze un ordin de evacuare a lui Peeves ... ah, lucrurile vor sta cu totul altfel pe aici cu ea la comandă...

Era evident că Umbridge făcuse nişte eforturi ca să-l aducă pe Filch de partea ei, îşi zise Harry, iar lucrul cel mai prost era că, probabil, avea să se dovedească o armă importantă; cunoştinţele sale despre holurile de trecere secrete ale şcolii şi despre ascunzători erau depăşite poate doar de cele ale gemenilor Weasley.

― Am ajuns, zise el, uitându-se chiorâş la Harry, în timp ce bătu de trei ori la uşa profesoarei Umbridge şi o deschise. A venit să vă vadă tânărul Potter, doamnă.

Biroul lui Umbridge, atât de familiar pentru Harry din cauza numeroaselor detenţii, era la fel ca de obicei cu excepţia unei bucăţi mari de lemn aşezate pe birou, pe care scria litere aurii: DIRECTOARE. De asemenea, Fulgerul său şi cele două Măturinuri ale lui Fred şi George, pe care le văzu cu o strângere de inimă, erau prinse în lanţuri şi legate de un mare piron bătut în peretele din spatele biroului.

Umbridge stătea la birou, scriind de zor pe un pergament roz, însă când cei doi intrară, îşi ridică privirea şi zâmbi larg.

― Mulţumesc, Argus, zise ea dulce.

― Cu mare plăcere, doamnă, cu mare plăcere, spuse Filch, făcând o plecăciune cât de joasă îi permise reumatismul şi ieşi cu spatele.

― Stai jos, spuse Umbridge scurt, arătând spre un scaun.

Harry luă loc. Profesoara continuă să scrie pentru câteva clipe. Harry se uită la pisoii oribili care se jucau în jurul far­furiilor de deasupra ei, întrebându-se ce nouă tortură îi mai pregătise.

― Ei bine, spuse ea în cele din urmă, punându-şi deoparte pana şi arătând ca o broască râioasă pe cale să înghită o muscă deosebit de suculentă. Ce vrei să bei?

― Poftim? zise Harry, convins că nu auzise bine.

― Ceva de băut, domnule Potter, zise ea, zâmbindu-i şi mai larg. Ceai? Cafea? Suc de dovleac?

Când numi fiecare băutură, îşi flutură bagheta scurtă, iar pe birou apărură ori o cană ori un pahar.

― Nimic, mulţumesc, spuse Harry.

― Ţin neapărat să bem ceva împreună, zise ea, cu o voce periculos de mieroasă. Alege.

― Bine... atunci ceai, spuse Harry, ridicând din umeri.

Umbridge se ridică şi făcu o adevărată performanţă actoricească din turnatul laptelui, stând cu spatele spre el. Apoi înconjură biroul cu ceaşca, zâmbind sinistru de dulce.

― Poftim, zise ea, întinzându-i-o. Bea înainte să se răcească, da? Ei bine, domnule Potter... m-am gândit că ar trebui să avem o mică discuţie, după evenimentele teribile de aseară.

El nu zise nimic. Umbridge se aşeză la loc pe scaunul ei şi aşteptă. După ce se scurseră în tăcere câteva momente îndelungate, ea întrebă veselă:

― Nu bei?

Harry duse ceaşca la buze şi apoi, la fel de brusc, o lăsă în jos. Unul dintre pisoii oribili din spatele lui Umbridge avea ochii mari şi albaştri, exact ca cel magic al lui Ochi-Nebun Moody, iar lui Harry îi trecu prin minte ce ar fi spus acesta dacă ar fi auzit că Harry băuse ceva oferit de un duşman declarat.

― E vreo problemă? zise Umbridge, care îl urmărea în continuare. Vrei nişte zahăr?

― Nu, spuse Harry.

Duse iar ceaşca la buze şi pretinse că luă o gură, deşi îşi ţinu gura bine închisă. Zâmbetul lui Umbridge se lăţi.

Bine, şopti ea. Foarte bine. Acum...

Se aplecă puţin în faţă.

― Unde este Albus Dumbledore?

― Nu am idee, spuse Harry prompt.

― Mai bea, mai bea, zise ea, zâmbind în continuare. Ştii ce, domnnule Potter, hai să nu ne jucăm ca nişte copii. Ştiu că ştii unde s-a dus. Tu şi Dumbledore aţi fost implicaţi în asta de la bun început. Gândeşte-te la situaţia ta, domnule Potter...

― Nu ştiu unde este.

Harry se prefăcu iar că bea o gură de ceai. Umbridge îl urmărea cu mare atenţie.

― Foarte bine, zise Umbridge nemulţumită. În cazul acesta, te rog să fii drăguţ şi să-mi spui unde este Sirius Black.

Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos şi îi tremură mâna în care ţinea ceaşca, astfel încât aceasta zăngăni pe farfurioară. Duse ceaşca la gură cu buzele lipite, încât o parte din lichidul fierbinte i se prelinse pe robă.

― Nu ştiu, zise el, puţin cam prea repede.

― Domnule Potter, spuse Umbridge, dă-mi voie să-ţi reamintesc că eu am fost cea care aproape că l-a prins pe criminalul Black în focul Cercetaşilor în octombrie. Ştiu foarte bine că tu erai cel cu care se întâlnea şi, dacă aş fi avut vreo dovadă, nici unul dintre voi nu ar mai fi fost azi în libertate, te asigur. Repet, domnule Potter... unde este Sirius Black?

― Nu am idee, spuse Harry tare. Habar n-am.

Se uitară fix unul la celălalt atât de mult timp, încât lui Harry începură să-i lăcrimeze ochii. Apoi Umbridge se ridică.

― Foarte bine, Potter, te cred pe cuvânt de data asta, dar fii atent: am mână liberă de la Minister. Sunt monitorizate toate canalele de comunicare către şi din şcoala asta. Fiecare foc din Hogwarts este urmărit de un Verificator al Reţelei Zvrr ― în afară de al meu, bineînţeles. Detaşamentul meu Inchizitorial deschide şi citeşte toate scrisorile aduse sau trimise de bufniţe din castel. Şi domnul Filch veghează asupra tuturor culoarelor de trecere care ies şi intră în castel. Dacă găsesc o fărâmă de dovadă...

BUM!

Podeaua biroului se cutremură. Umbridge alunecă într-o parte, agăţându-se de birou, cu un aer şocat.

― Ce a fost...?

Privea spre uşă. Harry profită de ocazie şi îşi goli ceaşca aproape plină de ceai în cea mai apropiată vază cu flori uscate. Auzi oameni fugind şi ţipând cu câteva etaje mai jos.

― Potter, întoarce-te la masa de prânz! strigă Umbridge, ridicând bagheta şi ieşind ca o furtună din birou.

Harry îi lăsă un avantaj de câteva secunde şi apoi fugi după ea, ca să vadă care era sursa nebuniei.

Nu fu greu de găsit. Un etaj mai jos, domnea infernul. Cineva (Harry avea o "vagă" bănuială cine) aprinsese ceea ce părea să fie o ladă enormă de artificii fermecate.

Pe coridoare zburau într-o parte şi în alta dragoni formaţi în întregime din scântei verzi şi aurii, care generau explozii şi pocnituri răsunătoare în drumul lor; nişte roţi de foc aprins vâjâiau ameninţător, ca o mulţime de farfurii zburătoare; rachete cu cozi lungi din stele argintii strălucitoare ricoşau de pereţi; artificiile scânteietoare scriau de voie înjurături în aer; ele explodau ca nişte mine oriunde se uita Harry şi, în loc să se termine, să dispară sau să nu se aprindă, aceste miracole pirotehnice păreau să acumuleze energie şi să prindă avânt pe măsură ce elevii le urmăreau.

Filch şi Umbridge stăteau împietriţi de groază, la jumătatea scărilor. Sub ochii lui Harry, una dintre roţile de foc mai mari păru să decidă că avea nevoie de mai mult spaţiu de desfăşurare; vâjâi către Umbridge şi Filch cu un "vuuuunuum" sinistru. Amândoi urlară speriaţi şi se feriră, iar aceasta zbură direct pe fereastra din spatele lor şi pe deasupra domeniului. Între timp, mai mulţi dragoni şi un liliac mare şi mov, care fumega ameninţător, profitară de uşa deschisă de la capătul holului ca să evadeze către etajul doi.

― Grăbeşte-te, Filch, grăbeşte-te! urlă Umbridge, or să umple toată şcoala dacă nu facem ceva ― Stupefy!

Din capătul baghetei ţâşni un jet de lumină roşie care lovi una dintre rachete. În loc să încremenească în aer, ea explodă cu o forţă atât de mare, încât făcu o gaură într-un tablou ce descria o vrăjitoare cu un aer prea sentimental, care stătea în mijlocul unei poieniţe; aceasta fugi la timp, reapărând câteva secunde mai târziu, înghesuită în tabloul vecin, în care doi vrăjitori care jucau cărţi se ridicară repede în picioare ca să-i facă loc.

― Nu le împietri, Filch! strigă Umbridge furioasă către toţi, de parcă ar fi fost o incantaţie.

― Cum doriţi, doamnă directoare! şuieră Filch, care fiind Non, ar fi putut împietri artificiile la fel de bine cum le-ar fi putut mânca.

Se năpusti către un dulap din apropiere, scoase o mătură şi începu să o vânture în aer spre artificii; după câteva secunde, capul măturii luă foc.

Harry văzuse cât îi trebuia; râzând, se lăsă mult în jos, fugi spre o uşă pe care o ştia ascunsă după o tapiserie, puţin mai în jos de-a lungul holului, se strecură pe lângă ea şi găsi pe Fred şi George ascunzându-se dincolo de ea, ascultând zbieretele lui Umbridge şi Filch şi tremurând pradă unei voioşii înăbuşite.

― Impresionant, zise Harry încet, zâmbind. Foarte impresionant... I-aţi duce la faliment pe doctorul Filibuster, fără probleme...

― Hai noroc, şopti George, ştergându-şi lacrimile de râs de la ochi. Ah, sper ca acum să încerce să le facă să dispară ... se înmulţesc de zece ori la fiecare încercare.

În după-amiaza aceea, artificiile continuară să ardă şi să se împrăştie în toată şcoala. Deşi cauzaseră distrugeri în masă, mai ales pocnitorile, nu păreau să-i deranjeze prea tare pe ceilalţi profesori.

― Vai, vai, spuse profesoara McGonagall cu sarcasm, când unul dintre dragoni zbură prin clasa ei, emiţând bufnituri răsunătoare şi scuipând foc. Domnişoară Brown, poţi să fii drăguţă şi să te duci la doamna directoare ca s-o informezi că avem în clasă un artificiu scăpat de sub control?

Ca o consecinţă generală, profesoara Umbridge îşi petrecu prima după-amiază în calitate de directoare alergând prin toată şcoala şi răspunzând la apelurile celorlalţi profesori, dintre care nici unul nu părea să poată scăpa fără aju­torul ei de artificiile din clase. Când sună ultimul clopoţel şi elevii se îndreptară cu ghiozdanele spre Turnul Cercetaşilor, Harry o văzu, cu o satisfacţie extremă, pe Umbridge ieşind din clasa profesorului Flitwick răvăşită, plină de cenuşă şi cu chipul transpirat.

― Vă mulţumesc nespus, doamnă profesoară! zise profesorul Flitwick cu vocea sa subţire. Bineînţeles, aş fi putui să mă descotorosesc şi singur de artificiile scânteietoare, dar nu ştiam sigur dacă eram autorizat.

Zâmbind larg, îi închise uşa clasei în nas, lăsând-o cu o expresie răutăcioasă pe chip.

În seara aceea, Fred şi George fură eroi în camera de zi a Cercetaşilor. Până şi Hermione îşi croi drum prin mulţi­mea entuziasmată ca să-i felicite.

― Au fost nişte artificii minunate, zise ea plină de admiraţie.

― Mersi, spuse George, părând în acelaşi timp surprins şi mulţumit. Artificiile sălbatice Weasley. Singura problemă e că ne-am folosit tot stocul; acum o să fim nevoiţi să o luăm iar de la zero.

― Însă a meritat spuse Fred, care primea comenzi de la nişte Cercetaşi zgomotoşi. Hermione, dacă vrei să te înscrii pentru lista de aşteptare, cutia standard de Explozii de Bază costă cinci galioni şi Deflagraţia de Lux douăzeci...

Hermione se întoarse la masa unde stăteau Harry şi Ron, uitâdu-se fix la ghiozdanele lor, de parcă ar fi sperat că or să ţâşnească din ele caietele cu teme şi or să înceapă să se rezolve singure.

― Ah, ce-ar fi să ne luăm o seară liberă? zise Hermione veselă, în timp ce o rachetă Weasley cu coadă argintie vâjâia prin dreptul ferestrei. Totuşi, vacanţa de Paşti începe vinerea viitoare, şi atunci o să avem timp berechet.

― Te simţi bine? întrebă Ron, holbându-se la ea neîncrezător.

― Acum, că mă întrebi, spuse Hermione bucuroasă, ştiţi... cred că mă simt puţin... răzvrătită.

Harry încă auzea exploziile din depărtare ale pocnitorilor evadate chiar şi o oră mai târziu, când el şi Ron se duseră la culcare; şi în timp ce se dezbrăca, un artificiu scânteietor zbură pe lângă turn, scriind în continuare hotărât cuvântul "BALIGĂ".

Se băgă în pat, căscând. Fiindcă îşi dăduse jos ochelarii, focurile de artificii care treceau pe lângă fereastră deveniseră neclare, arătând ca nişte nori scânteietori, frumoşi şi misterioşi pe fundalul cerului negru. Se întoarse pe o parte, întrebându-se cum se simţea Umbridge după prima ei zi în locul lui Dumbledore, şi cum avea să reacţioneze Fudge când avea să audă că toată şcoala îşi petrecuse ziua într-o stare de dezastru general. Zâmbind în sine, Harry închişi ochii...

Vâjâitul şi exploziile artificiilor scăpate pe domeniu păreau din ce în ce mai estompate... sau poate că pur şi sim­plu se îndepărta de ele cu mare viteză...

Ajunsese exact în holul care ducea spre Departamentul Misterelor. Gonea spre uşa neagră simplă... stătea să se deschidă... stătea să se deschidă...

Se deschise. Era în camera circulară înconjurată de uşi... o stăbătu, atinse una dintre uşile identice şi aceasta se deschise spre interior...

Acum era într-o cameră lungă, dreptunghiulară, în care răsuna un ţăcănit mecanic ciudat. Pe pereţi dansau nişte puncte de lumină, dar nu se opri să le cerceteze... trebuia să meargă mai departe...

La celălalt capăt se afla o uşă... şi aceasta se deschise, când o atinse...

Ajunse era într-o cameră slab luminată, înaltă şi lată cât o biserică, plină de nimic altceva în afară de rânduri întregi de rafturi suprapuse, fiecare dintre ele încărcat cu sfere mici, pline de praf, din fibre de sticlă... acum lui Harry îi bătea inima cu putere de entuziasm... ştia unde să se ducă... alergă înainte, însă paşii săi nu scoteau nici un sunet în camera enormă şi pustie...

În această cameră exista ceva ce îşi dorea foarte, foarte mult...

Ceva dorit de el... sau ceva ce dorea altcineva...

Îl durea cicatricea...

POC!

Harry se trezi imediat, derutat şi supărat. Dormitorul întunecat era plin de râsete.

― Grozav! zise Seamus, profilându-se în cadrul ferestrei. Cred că una dintre roţile acelea de foc s-a lovit de o rachetă şi parcă s-au împerecheat, veniţi să vedeţi!

Harry îi auzi pe Dean şi pe Ron dându-se jos din pat, ca să vadă totul mai bine. El rămase nemişcat şi tăcut cât timp îi mai trecu durerea de la cicatrice şi fu cuprins de dezamăgire. Se simţea de parcă i s-ar fi furat în ultima clipă o plăcere extraordinară... iar de data asta fusese atât de aproape.

Acum pe lângă ferestrele Turnului Cercetaşilor zburau nişte porcuşori scânteietori, înaripaţi, roz cu argintiu. Harry rîmase întins şi ascultă uralele de admiraţie ale Cercetaşilor din dormitoarele de sub ei. Stomacul i se strânse într-un mod îngrozitor când îşi aminti că în seara următoare avea Occlumanţie.
*
Harry petrecu ziua următoare îngrozit de ceea ce avea să spună Plesneală când avea să afle cât avansase în interiorul Departamentului Misterelor în ultimul vis. Cu un val de vinovaţie, realiză că nu mai exersase deloc Occlumanţia de la ultima lecţie: se întâmplaseră prea multe de când plecase Dumbledore; era convins că, nici să fi vrut, nu ar fi putut să îşi golească mintea. Însă se îndoia că Plesneală va accepta această scuză.

În ziua aceea încercă un exerciţiu de ultimă oră în timpul orelor, dar nu-i folosi la nimic. Hermione îl tot întreba dacă era vreo problemă ori de câte ori tăcea, încercând să se detaşeze de orice gând şi emoţie, căci până la urmă momentul cel prielnic pentru a-şi goli mintea nu era când profesorii le puneau elevilor întrebări din recapitulare.

Aşteptându-se la ce era mai rău, după cină, porni către biroul lui Plesneală. Însă, la jumătatea holului de intrare, Cho se apropie în fugă de el.

― Aici, zise Harry, bucuros că avea un motiv să amâne întâlnirea cu Plesneală şi făcându-i semn să meargă în colţul holului de intrare, unde se găseau clepsidrele imense, din­tre care cea a Cercetaşilor era acum aproape goală. Eşti bine? Umbridge nu ţi-a mai pus întrebări despre A.D., nu?

― A, nu, spuse Cho repede. Nu, a fost doar... mă rog, nu vreau să spun decât că... Harry, nu mi-am imaginat niciodată că Marietta o să vorbească...

― Da, mă rog, spuse Harry întristat.

Era, într-adevăr, de părere că Cho ar fi putut să îşi aleagă prietenii cu ceva mai multă grijă; nu îl prea consola că, din câte auzise recent, Marietta era încă în aripa spitalului, iar doamna Pomfrey nu reuşise să-i amelioreze câtuşi de puţin coşurile.

― De fapt, este o persoană extraordinară, zise Cho. A făcut şi ea o greşeală...

Harry se uită la ea neîncrezător.

― O persoană extraordinară, care a făcut şi ea o greşeală? Ne-a turnat pe toţi, inclusiv pe tine!

― Păi... am scăpat cu toţii, nu-i aşa? insistă Cho. Ştii, mama ei lucrează la Minister, iar ei îi vine foarte greu...

― Şi tatăl lui Ron lucrează la Minister! spuse Harry mânios. Şi în caz că nu ai observat, pe faţa lui nu scrie turnător...

― Să ştii că şiretlicul ăsta al lui Hermione Granger a fost absolut oribil, zise Cho îndârjită. Ar fi trebuit să ne spună că a blestemat lista aia...

― Eu cred că a fost o idee strălucită, spuse Harry rece.

Cho roşi şi ochii i se luminară.

― A da, am uitat ― sigur că da, a fost ideea iubitei tale Hermione...

― Să nu începi să plângi din nou, spuse Harry prevenitor.

― Nu aveam de gând să plâng! strigă ea.

― Da... păi... bine, zise el. În clipa asta, am şi aşa destule pe cap.

― Atunci n-ai decât să te duci să le rezolvi! zise Cho furioasă, întorcându-se pe călcâie şi plecând cu paşi mari.

Foc de supărat, Harry coborî scările către celula lui Plesneală şi, deşi ştia din proprie experienţă că acestuia era mult mai uşor să pătrundă în mintea sa dacă sosea supărat şi ranchiunos, nu reuşi decât să se gândească la lucruri pe care ar fi putut să i le spună lui Cho despre Marietta, înainte să ajungă la uşa celulei.

― Ai întârziat, Potter, zise Plesneală glacial, în clipa când Harry închise uşa după el.

Plesneală stătea cu spatele la Harry, scoţându-şi, ca de obicei, anumite gânduri şi punându-le cu grijă în Pensivul lui Dumbledore. Dădu drumul în ligheanul de piatră ulti­mului fir argintiu şi se întoarse cu faţa spre Harry.

― Aşa, deci, spuse el. Ai exersat?

― Da, minţi Harry, uitându-se atent la unul dintre picioarele biroului lui Plesneală.

― Păi, vom afla cât de curând, nu-i aşa? spuse Plesneală cu blândeţe. Scoate bagheta, Potter.

Harry luă poziţia obişnuită în faţa lui Plesneală, cu biroul între ei. Inima îi bătea repede de supărare faţă de Cho şi nelinişte faţă de cât avea să îi extragă Plesneală din minte.

― Bun, la trei, spuse Plesneală tărăgănat. Unu ― doi...

Uşa de la biroul lui Plesneală se dădu de perete şi Draco Reacredinţă intră în fugă.

Domnule profesor Plesneală, domnule... a... Îmi cer scuze...

Reacredinţă se uită oarecum surprins la Plesneală şi la Harry.

― Este în ordine, Draco, spuse Plesneală, coborându-şi bagheta. Potter este aici pentru câteva ore suplimentare de Poţiuni.

Harry nu îl mai văzuse pe Reacredinţă atât de vesel de cînd venise Umbridge să-l inspecteze pe Hagrid.

― Nu ştiam, zise el, uitându-se baţjocoritor la Harry, care se făcuse roşu ca focul.

Ar fi dat aproape orice ca să-i poată striga adevărul lui Reacredinţă ― sau, şi mai bine, să arunce un blestem straşnic asupra lui.

― Ia zi, Draco, despre ce este vorba? întrebă Plesneală.

― Este vorba despre doamna profesoară Umbridge, dom­nule. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră, zise Reacredinţă. L-au găsit pe Montague, domnule, a apărut blocat într-un closet de la etajul patru.

― Cum a ajuns acolo? întrebă Plesneală.

― Nu ştiu, domnule, este puţin derutat.

― În ordine, în ordine, Potter, spuse Plesneală, vom continua lecţia mâine seară.

Se întoarse şi ieşi grăbit din birou. Reacredinţă îi spuse pe muteşte "ore suplimentare de Poţiuni?" lui Harry, în spatele lui Plesneală, înainte să îl urmeze.

Fierbând, Harry îşi puse bagheta la loc în buzunar şi dădu să iasă din cameră. Măcar mai avea încă douăzeci şi patru de ore ca să exerseze; ştia că ar fi trebuit să fie recunoscător pentru că scăpase ca prin urechile acului, deşi lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă Reacredinţă avea să spună întregii şcoli că avea nevoie de ore suplimentare de Poţiuni.

Ajunsese la uşa biroului când o văzu: o pată de lumină tremurândă, care dansa în cadrul uşii. Se opri şi rămase pe loc, uitându-se la ea. Îi amintea de ceva... apoi îi pică fisa: semăna puţin cu luminile pe care le văzuse noaptea trecută în vis, luminile din a doua cameră în care intrase în călătoria sa prin Departamentul Misterelor.

Se întoarse. Lumina venea din Pensivul de pe biroul lui Plesneală. Conţinutul alb-argintiu se mişca şi se învârtea în interior. Gândurile lui Plesneală... lucrurile pe care Plesneală nu voia să le vadă Harry, dacă pătrundea din greşeală dincolo de scut...

Harry se uită la Pensiv, cuprins de curiozitate... ce voia Plesneală să ascundă cu atâta ardoare de el?

Luminile argintii tremurară pe perete... Harry făcu doi paşi către birou, gândind febril. Oare ar fi putut să fie informaţii despre Departamentul Misterelor pe care Plesneală era decis să nu i le dezvăluie?

Harry se uită peste umăr, cu inima bătându-i mai tare şi mai repede ca niciodată. Oare cât avea să-i ia lui Plesneală să-l elibereze pe Montague din closet? Iar după aceea avea să se întoarcă direct în birou, sau avea să-l însoţească pe Montague în aripa spitalului? Cu siguranţă, a doua variantă... Montague era căpitanul echipei de vâjthaţ a Viperinilor, iar Plesneală trebuia să se asigure că era bine.

Harry parcurse distanţa care îl despărţea de Pensiv şi rămase deasupra lui, privind în adâncul său. Ezită, ascultând, apoi îşi scoase iar bagheta. În birou şi pe coridor domnea o linişte deplină. Atinse uşor conţinutul Pensivului cu capătul baghetei.

Lichidul argintiu din el începu să se rotească foarte repede. Harry se aplecă deasupra lui şi văzu că devenise transparent. Privea din nou într-o cameră, ca printr-o gaură circulară în tavan... de fapt, dacă nu se înşela, se uita în jos în interiorul Marii Săli.

Respiraţia sa aburea suprafaţa gândurilor lui Plesneală... creierul său părea să o fi luat razna... ar fi fost o nebunie să facă ceea ce era atât de tentat să facă... tremura... Plesneală urma să se întoarcă în orice clipă... Însă Harry se gândi la cât de furioasă era Cho sau la faţa batjocoritoare a lui Reacredinţă şi fu cuprins de o îndrăzneală nesăbuită.

Trase aer adânc în piept şi îşi cufundă capul în oglinda gîndurilor lui Plesneală. Imediat, podeaua biroului se înclină, răsturnându-l pe Harry cu capul înainte în Pensiv...

Se prăbuşi printr-o obscuritate rece, învârtindu-se tare în cădere, şi apoi...

Stătea în mijlocul Marii Săli, însă cele patru mese ale caselor dispăruseră. În locul lor erau mai mult de o sută de mese mai mici, toate aşezate cu faţa în aceeaşi direcţie, şi cu câte un elev aşezat la fiecare dintre ele, aplecat mult, scriind pe un sul de pergament. Singurul sunet care se auzea era scrijelitul penelor şi din când în când un foşnet, când cineva îşi aranja pergamentul. Era, evident, perioada examenelor.

Soarele strălucea pe ferestrele înalte, peste capetele aplecate, care scânteiau în nuanţe de castaniu arămiu şi auriu în lumina puternică. Harry se uită în jur cu atenţie. Plesneală trebuia să fie pe undeva pe acolo... era amintirea lui...

Şi iată-l, era la o masă chiar în spatele lui Harry. Acesta se uită la el cu ochii mari. Plesneală-adolescentul era deşirat şi palid, ca o plantă ţinută la întuneric. Avea un păr lins şi unsuros, care îi cădea pe masă, iar nasul coroiat îi era la o distanţă de doar doi centimetri de pergamentul pe care scria. Harry se duse în spatele lui Plesneală şi citi titlul lucrării de examen: APĂRAREA CONTRA MAGIEI NEGRI ― NIVEL OBIŞNUIT DE VRĂJITORIE.

Deci, Plesneală trebuia să aibă cincisprezece sau şaisprezece ani, cam de vârsta lui Harry. Mâna îi zbura peste pergament; scrisese cu cel puţin jumătate de metru mai mult decât cei care erau cel mai aproape de el, deşi avea un scris minuscul şi înghesuit.

― Încă cinci minute!

Vocea îl făcu pe Harry să tresară. Întorcându-se, văzu creştetul profesorului Flitwick plimbându-se printre bănci puţin mai încolo. Profesorul Flitwick trecea pe lângă un băiat cu părul negru şi ciufulit... cu părul negru şi foarte ciufulit...

Harry se mişcă atât de repede, încât, dacă ar fi fost material, ar fi dărâmat nişte bănci cât colo. În schimb, păru să plutească, parcă prin vis, traversând două rânduri şi ajungând la un al treilea. Ceafa băiatului brunet era din ce în ce mai aproape şi... acum se îndrepta, punând pana deoparte trăgând spre el sulul de pergament pentru a reciti ceea ce scrisese...

Harry se opri în faţa băncii şi se uită în jos la tatăl său la vârsta de cincisprezece ani.

Entuziasmul făcu să-i explodeze golul din stomac: era ca şi când s-ar fi privit pe el însuşi, însă cu nişte modificări deliberate. James avea ochii căprui, nasul era puţin mai lung decât al lui Harry şi nu avea cicatrice pe frunte, însă chipul slab, gura şi sprâncenele erau aceleaşi; părul lui James stătea zbârlit pe ceafă, exact ca al lui Harry, mâinile sale ar fi putut fi ale lui Harry, şi Harry îşi dădu seama, că atunci când James avea să se ridice, între ei avea să fie o diferenţă de maximum doi centimetri în înălţime.

James căscă cu poftă şi îşi ciufuli părul, făcându-l şi mai neîngrijit decât fusese înainte. Apoi, aruncându-i o privire profesorului Flitwick, se întoarse în scaun şi îi zâmbi unui băiat care stătea la câteva bănci în spatele lui.

Cu un alt şoc de entuziasm, Harry îl văzu pe Sirius făcându-i semn lui James că totul era în ordine. Sirius stătea relaxat, lăsându-se cu scaunul pe picioarele din spate. Era foarte chipeş; părul negru îi cădea peste ochi cu un fel de eleganţă firească, pe care nici James şi nici Harry nu ar fi putut să o dobândească vreodată, şi o fată care stătea în spatele lui îl urmărea plină de speranţă, deşi el nu părea s-o fi observat. Cu două locuri mai în colo ― stomacul lui Harry se mai strânse o dată de fericire ― se afla Remus Lupin. Era destul de palid, slăbit (oare se apropia luna plină?) şi era absorbit de examen: în timp ce îşi recitea răspunsurile, îşi scărpină bărbia cu capătul penei, încruntându-se puţin.

Deci, asta însemna că Şobo trebuia să fie şi el pe undeva, pe acolo... şi într-adevăr, Harry îl zări într-o clipă: un băiat mic, cu părul ca de şoarece şi cu nasul ascuţit. Şobo părea neliniştit: îşi rodea unghiile, holbându-se la lucrare şi râcâind podeaua cu vârful pantofilor. Din când în când, arunca o privire, plin de speranţă, către lucrarea vecinului. Harry se uită fix la Şobo pentru câteva clipe, apoi se întoarse la James, care acum mâzgălea ceva pe un pergament, care era de fapt o ciornă. Desenase o hoţoaică şi acum tocmai scria literele "L.E.". Oare de la ce veneau?

― Penele jos, vă rog! chiţăi profesorul Flitwick. E valabil şi pentru tine, Stebbins! Vă rog să nu vă ridicaţi până nu vă strâng pergamentele! Accio!

Peste o sută de suluri de pergament zburară direct în mâinile întinse ale profesorului Flitwick, dându-l pe spate. Mai mulţi râseră. Câţiva elevi care stăteau în băncile din faţă se ridicară, îl apucară de subsuori pe profesor şi îl ridicară.

― Mulţumesc... mulţumesc gâfâi Flitwick. În ordine, toată lumea este liberă să plece!

Harry se uită în jos la tatăl său, care tăiase repede literele "I.E." scrise meşteşugit, sări în picioare, îşi băgă pana şi lucrarea în ghiozdanul, pe care îl aruncă pe umăr şi rămase să-l aştepte pe Sirius.

Harry se uită în jur şi îl zări pe Plesneală puţin mai încolo, trecând printre mese către uşa dublă care dădea în holul de la intrare, încă absorbit de propria lucrare. Cu umerii căzuţi, dar străduindu-se să rămână drept, mergea într-un mod spasmodic, care amintea de un păianjen, iar părul slinos îi flutura pe lângă faţă.

Plesneală, James, Sirius şi Lupin erau despărţiţi de gaşcă de fete care vorbeau de zor şi, postându-se în mijlocul lor, Harry reuşi să îl aibă în vizor pe Plesneală şi în acelaşi timp să îşi ciulească urechile, ca să audă vocile lui James şi ale prietenilor lui.

― Ţi-a plăcut a zecea întrebare, Lunaticule? întrebă Sirius când ieşiră în holul de intrare.

― Mi-a plăcut la nebunie, zise Lupin vioi. Menţionaţi cinci semne după care poate fi identificat un om-lup. Excelentă întrebare.

― Crezi că ai reuşit să le găseşti pe toate? spuse James cu o falsă îngrijorare.

― Cred că da, spuse Lupin cu seriozitate, în timp ce se alăturau mulţimii care se îmbulzea la uşa dublă de la intrare ca să iasă pe domeniul însorit. Unu: stă pe scaunul meu. Doi: este îmbrăcat cu hainele mele. Trei: îl cheamă Remus Lupin.

Şobo fu singurul care nu râse.

― Eu am scris de forma botului, de pupile şi de coada moţată, zise el neliniştit, dar nu am mai găsit ce să...

― Şobo, tu chiar eşti tare de cap? spuse James nerăbdător. Ai de-a face cu un om-lup o dată pe lună...

― Vorbeşte mai încet, îl imploră Lupin.

Harry se uită iar neliniştit în spate. Plesneală era în continuare prin apropiere, încă adâncit în întrebările de la examen ― însă aceasta era amintirea lui Plesneală, iar Harry era convins că, dacă Plesneală alegea să se îndrepte în altă parte după ce ieşeau pe domeniu, el, Harry, nu ar mai fi putut să îl urmeze pe James. Totuşi, spre marea lui uşurare, când James şi cei trei prieteni ai săi coborâră pe peluză, ducându-se cu paşi mari spre lac, Plesneală îi urmă, examinându-şi în continuare lucrarea şi părând să nu-şi dea seama încotro mergea. Rămânând puţin în spatele lui, Harry reuşi să îi urmărească îndeaproape pe James şi pe ceilalţi.

― Păi, mie mi s-a părut că lucrarea a fost floare la ureche, îl auzi el pe Sirius. Mare mirare dacă nu o să iau cel puţin "Remarcabil".

― Şi eu, zise James, vârând mâna în buzunar şi scoţând o hoţoaică aurie, care se zbătea.

― Cum a ajuns la tine?

― Am şterpelit-o, spuse James firesc.

Începu să se joace cu hoţoaica, lăsând-o să zboare până la un metru înainte să o recupereze; avea nişte reflexe extraor­dinare. Şobo îl urmărea cu un amestec de admiraţie şi teamă. Se opriră la umbra aceluiaşi fag de pe marginea lacului unde Harry, Ron şi Hermione îşi petrecuseră odată o duminică, terminându-şi temele, şi se aruncară pe iarbă. Harry se uită din nou peste umăr şi văzu, spre încântarea lui, că Plesneală se aşezase la umbra deasă a unui pâlc de tufişuri. Era la fel de absorbit de lucrarea de la N.O.V., ceea îi permise lui Harry să se aşeze pe iarbă între fag şi tufişuri şi să-i privească pe cei patru de sub copac. Lumina soarelui oglindită în suprafaţa netedă a lacului era orbitoare, la fel ca pe malul unde stătea un grup de fete care râdeau şi care tocmai ieşiseră din Marea Sală, dându-şi jos pantofii şi şosetele şi răcorindu-şi picioarele în apă.

Lupin scosese o carte şi se puse pe citit. Sirius se uita în jur la elevii care se învârteau pe iarbă, părând destul de mândru şi plictisit, dar într-un mod cât se poate de fermecător. James se mai juca în continuare cu hoţoaica, lăsând-o să zboare din ce în ce mai departe, pe punctul de o scăpa, dar prinzând-o mereu în ultima clipă. Şobo îl privea cu gura căscată. De fiecare dată când James reuşea o prindere deosebit de dificilă, Şobo icnea şi aplauda. După cinci minute petrecute astfel, Harry se întrebă de ce James nu îi spunea lui Şobo să-şi vină în fire, dar lui James părea să-i placă atenţia acestuia. Harry observă că tatăl său avea obiceiul de a-şi ciufuli părul, de parcă ar fi vrut grijă să nu devină prea îngrijit, şi că se uita întruna la fetele de pe marginea apei.

― Vrei să o laşi puţin deoparte? spuse Sirius într-un târziu, când James reuşi o prindere frumoasă, pe care Şobo o întâmpină cu urale, înainte să facă pe el de bucurie.

Şobo roşi puţin, dar James zâmbi.

― Dacă te deranjează, spuse el, băgând hoţoaica la loc în buzunar.

Harry avea vaga impresie că Sirius era singurul pentru care James ar fi încetat să se dea mare.

― Mă plictisesc, spuse Sirius. Aş vrea să fie lună plină.

― Tu poate că da, zise Lupin sumbru de după carte. Mai avem şi ora de Transfigurare, iar dacă te plictiseşti, poţi să mă asculţi. Poftim... făcu el şi îi întinse cartea.

Dar Sirius pufni.

― N-am nevoie să mă uit în prostia aia, ştiu totul.

― Asta o să te învioreze, Amprentă, spuse James încet. Uite cine e...

Sirius întoarse capul. Rămase perfect nemişcat, ca un câine care adulmecă un iepure.

― Minunat, zise el mieros. Smiorcăitus.

Harry se întoarse ca să vadă la cine se uita Sirius.

Plesneală se ridicase şi îşi băga lucrarea de la N.O.V geantă. Când ieşi din umbra tufişurilor şi începu să traverseze peluza, Sirius şi James se ridicară.

Lupin şi Şobo rămaseră aşezaţi; Lupin încă se uita în carte, deşi ochii nu i se mişcau şi între sprâncene îi apăruse o cută de încruntare. Şobo îi privea pe rând pe Sirius, pe James şi pe Plesneală cu o expresie de anticipaţie intensă.

― Totul bine, Smiorcăitus? zise James tare.

Plesneală reacţionă atât de repede, de parcă s-ar fi aşteptat să fie atacat. Lăsându-şi geanta jos, îşi băgă mâna în interiorul robei şi avea deja bagheta ridicată pe jumătate când James strigă, "Expelliarmus!"

Bagheta lui Plesneală zbură la patru metri înălţime şi căzu cu o bufnitură scurtă în iarbă, în spatele lui. Sirius scoase un hohot de râs ca un lătrat.

― "Impedimenta!" zise el, îndreptându-şi bagheta spre Plesneală, care fu pus la pământ, în timp ce se arunca spre bagheta căzută.

Elevii de peste tot din jur se întorseseră ca să-i urmărească. Unii dintre ei se ridicaseră şi se apropiau încet. Alţii păreau să fie temători, iar alţii să se distreze.

Plesneală zăcea gâfâind pe pământ. James şi Sirius se apropiară de el cu baghetele ridicate, James aruncând priviri peste umăr către fetele de pe marginea apei. Şobo era acum în picioare, privind cu sete şi furişându-se pe lângă Lupin, ca să vadă mai bine.

― Ce-ai făcut la examen, Smiorcăitus? zise James.

― L-am urmărit eu, era cu nasul lipit de pergament, spuse Sirius răuvoitor. Probabil că e plin de pete mari de grăsime, n-o să se înţeleagă nimic.

Mai mulţi privitori râseră; era evident că Plesneală nu era iubit. Şobo râse batjocoritor, strident. Plesneală încerca să se ridice, dar încă era sub stăpânirea vrăjii; se zbătea de parcă ar fi fost legat cu nişte sfori invizibile.

― O să vezi tu, gâfâi el, uitându-se în sus la James cu o expresie de ură desăvârşită, o să vezi!

― Ce să văd? zise Sirius calm. Ce-o să faci, Smiorcăitus, o să-ţi ştergi nasul pe noi?

Plesneală scoase o rafală de înjurături şi blesteme, dar nu se întâmplă nimic, bagheta fiindu-i la trei metri depărtare.

― Spală-ţi gura, spuse James calm. "Curăţenius!"

Imediat, din gura lui Plesneală şiroiră mai multe balonaşe de săpun; spuma îi acoperi buzele, făcându-i să se înece, sufocându-1...

― Lasă-l în PACE!

James şi Sirius se întoarseră. James îşi trecu imediat mâna liberă prin păr.

Era una dintre fetele de pe marginea lacului. Avea părul des, roşcat închis, care îi ajungea până la umeri, şi nişte ochi migdalaţi, uluitor de verzi... ochii lui Harry.

Era mama lui Harry.

― Totul e bine, Evans? întrebă James, şi dintr-o dată tonul îi deveni agreabil, iar vocea mai joasă, mai matură.

― Lasă-l în pace, repetă Lily, uitându-se la James cu o antipatie extremă. Ce ţi-a făcut?

― Păi, zise James, părând să mediteze, în primul rând, există, dacă mă înţelegi...

Mulţi dintre elevii din jur râseră, inclusiv Sirius şi Şobo, dar Lupin, care părea încă absorbit de carte, nu râse. Şi nici Lily.

― Te crezi amuzant, spuse ea cu răceală. Dar eşti doar un neisprăvit arogant şi bătăuş, Potter. Lasă-l în pace.

― Îl las în pace, Evans, dacă ieşi cu mine în oraş, spuse James repede. Hai... ieşi cu mine şi nu mai pun niciodată bagheta pe bătrânul Smiorcăitus.

În spatele lui, Vraja de Oprire îşi pierdea din putere. Plesneală începea să se apropie de bagheta căzută, scuipând clăbuci, în timp ce se târa.

― Nu aş ieşi cu tine nici dacă aş avea de ales între tine şi caracatiţa uriaşă, zise Lily.

― Ghinion, Corn, spuse Sirius vioi şi se întoarse spre Plesneală. HEI!

Însă era prea târziu. Plesneală îşi îndreptase bagheta direct către James. Avu loc o străfulgerare şi pe obrazul lui James apăru o tăietură adâncă, care stropi roba cu sânge. James se întoarse instantaneu. O fracţiune de secundă mai târziu, Plesneală era suspendat în aer, cu capul în jos şi cu roba căzându-i peste cap, dezvăluind nişte picioare slăbănoage, palide, şi nişte chiloţi cenuşii.

Mulţi din micul grup ovaţionară; Sirius, James şi Şobo râseră în hohote.

Lily, pe a cărei expresie mânioasă apăruse preţ o clipă umbra unui zâmbet, zise:

― Lasă-l jos!

― Desigur, spuse James şi îşi smuci bagheta în sus. Plesneală căzu grămadă pe pământ. Descâlcindu-se din robă, se ridică repede, cu bagheta ridicată, dar Sirius zise "Petrificus Totalus!" şi Plesneală se prăbuşi din nou, rigid ca o scândură.

― LASĂ-L ÎN PACE! strigă Lily.

Acum îşi scosese şi ea bagheta. James şi Sirius se uitară la baghetă plictisiţi.

― Ah, Evans, nu merită să te blestem, spuse James cu sinceritate.

― Atunci ridică blestemul de pe el!

James oftă adânc, iar apoi se întoarse spre Plesneală şi murmură contrablestemul.

― Poftim, zise el, când Plesneală se culese de pe jos. Ai noroc că a fost Evans aici, Smiorcăitus...

― Nu am nevoie de ajutor din partea unui Sânge-Mâl mic şi nenorocit ca ea!

Lily clipi.

― În ordine, zise ea calmă. Nu o să mă mai obosesc pe viitor. Şi mi-aş schimba chiloţii, dacă aş fi în locul tău, Smiorcăitus.

― Cere-i scuze lui Evans! răcni James către Plesneală, cu bagheta îndreptată ameninţător spre el.

― Nu vreau să-l faci tu să îşi ceară scuze, strigă Lily, adresându-i-se lui James. Nu eşti cu nimic mai bun decât el.

― Poftim? strigă James. Eu nu te-am făcut NICIODATĂ un... ştii-tu-ce!

― Îţi ciufuleşti părul pentru că ţi se pare că e grozav să arăţi ca şi când tocmai ai fi coborât de pe mătură, te dai mare cu hoţoaica aia idioată, te plimbi pe holuri şi îi blestemi pe toţi cei care te enervează doar pentru că poţi s-o faci ― mă mir că ţi se poate ridica mătura, cu capul tău ăla mare. Îmi provoci GREAŢĂ.

Se întoarse pe călcâie şi plecă grăbită.

― Evans! strigă James după ea. Hei, EVANS!

Însă ea nu se uită înapoi.

― Ce-o fi cu ea? spuse James, cu un aer detaşat, ca şi cum întrebarea nu i s-ar fi părut deloc importantă.

― Citind printre rânduri, aş zice că te crede puţin cam înfumurat, prietene, spuse Sirius.

― În ordine, zise James mânios, în ordine...

Avu loc o altă străfulgerare, iar Plesneală se trezi din nou suspendat în aer, cu capul în jos.

― Cine vrea să vadă cum îi dau jos chiloţii lui Smiorcăilă?

Însă dacă James îi dăduse sau nu chiloţii jos lui Plesneală, Harry nu mai află. O mână i se încleştase de braţ, cu o strânsoare ca de cleşte. Tresărind, Harry se uită în jur ca să vadă cine îl apucase, şi îl observă, cu un fior de groază, pe Plesneală ajuns la maturitate şi stând chiar lângă el, alb de furie.

― Te distrezi?

Harry simţi cum se ridică în aer; ziua de vară se evaporă în jurul lui; plutea în sus, printr-un întuneric glacial. Mâna lui Plesneală încă îl strângea de braţ. Apoi, cu o senzaţie mistuitoare, ca şi când ar fi fost întors cu capul în jos, picioarele i se loviră de podeaua de piatră a celulei lui Plesneală şi se trezi din nou lângă Pensivul de pe masa acestuia, în biroul întune­cat, din prezent, al maestrului poţiunilor.

― Ia zi, spuse Plesneală, apucându-l pe Harry atât de strâns de braţ, încât începu să-i amorţească mâna. Ia zi... te-ai distrat, Potter?

― N-nu, spuse Harry, încercând să se elibereze.

Era ceva de-a dreptul înspăimântător. Lui Plesneală îi tremurau buzele, avea chipul alb ca varul, iar dinţii îi erau dezveliţi.

― Amuzant om, tatăl tău, nu-i aşa? spuse Plesneală, scuturîndu-l atât de tare pe Harry, încât îi alunecară ochelarii pe nas.

― Eu... nu am...

Plesneală îl aruncă pe Harry departe de el cu toată puterea. Harry se izbi de podeaua celulei.

― Nu îi vei spune nimănui ce ai văzut! răcni Plesneală.

― Nu, zise Harry, ridicându-se cât mai departe de Plesneală. Nu, sigur că nu aş fa...

― Ieşi, ieşi, nu vreau să te mai văd niciodată în acest birou!

Şi, în timp ce Harry se năpustea spre uşă, un borcan cu gândaci morţi explodă deasupra capului său.

Deschise uşa cu putere şi zbură de-a lungul holului, oprindu-se doar când între el şi Plesneală erau trei etaje. Alunci se sprijini de perete, gâfâind şi frecându-şi braţul învineţit.

Nu îşi dorea deloc să se întoarcă atât de devreme în Turnul Cercetaşilor, şi nici să le spună lui Ron şi Hermione ce văzuse. Ceea ce îl făcea pe Harry să se simtă atât de îngrozit şi nefericit nu era faptul că Plesneală ţipase la el sau că aruncase cu borcane, ci că ştia cum era să fii umilit în mijlocul unui cerc de privitori, ştia exact cum se simţise Plesneală când îl necăjise tatăl său şi înţelesese, din ceea ce văzuse, că tatăl său fusese extrem de arogant, exact cum îi spusese Plesneală.