Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXIX

CONSILIERE PROFESIONALĂ
― Dar de ce nu mai ai ore de Occlumanţie? zise Her­mione, încruntându-se.

― Ţi-am spus, mormăi Harry. Plesneală zice că mă pot descurca şi singur, acum că am învăţat noţiunile de bază.

― Deci, nu mai ai vise ciudate? întrebă Hermione sceptică.

― Nu prea, spuse Harry, fără să se uite la ea.

― Ei bine, cred că Plesneală ar trebui să se oprească doar când o să ştii absolut sigur că le poţi controla! spuse Her­mione indignată. Harry, cred că ar trebui să te duci înapoi la el şi să-l rogi...

― Nu, spuse Harry hotărât. Las-o baltă, Hermione, bine?

Era prima zi a vacanţei de Paşti şi Hermione, după cum ii era obiceiul, petrecuse o mare parte din zi făcând ore de rerapitulări pentru ei trei. Harry şi Ron o lăsaseră să le facă; era mai simplu decât să se certe cu ea şi, în orice caz, poate că aveau să le fie de folos.

Ron fusese şocat să descopere că rămăseseră doar şase săptămâni până la examene.

― Cum poate asta să fie un şoc? întrebă Hermione, în tîmp ce atingea cu vârful baghetei fiecare dreptunghi din orarul lui Ron, colorându-le diferit, în funcţie de materie.

― Nu ştiu, spuse Ron, au avut loc tot felul de lucruri.

― Ei bine, poftim, zise ea, întinzându-i orarul. Dacă îl urmezi, nu ar trebui să ai probleme.

Ron se uită la el sumbru, dar apoi se înveseli.

― Mi-ai dat o seară liberă în fiecare săptămână!

― Pentru antrenamentele de vâjthaţ, zise Hermione.

Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.

― La ce bun? zise el. Avem la fel de multe şanse să câştigăm cupa de vâjthaţ anul ăsta câte are tata să devină Ministrul Magiei.

Hermione nu zise nimic; se uita la Harry, care privea în gol la peretele de vizavi din camera de zi, în timp ce Şmecherilă îi atingea mâna cu lăbuţa, încercând să-l facă să-l mângâie după ureche.

― Care e problema, Harry?

― Poftim? zise el repede. Nici una.

Îşi înşfăcă exemplarul din Teoria defensivei magice şi simulă că se uita după ceva la index. Şmecherilă renunţă la el ca la o cauză pierdută şi se furişă sub scaunul lui Hermione.

― Am văzut-o pe Cho mai devreme, zise fata, făcând o încercare. Şi ea părea nefericită... v-aţi certat din nou?

― Pof... a, da, ne-am certat, spuse Harry, preluând bucuros această scuză.

― Din ce cauză?

― Din cauza prietenei ei turnătoare, Marietta, zise Harry.

― Da, păi, te înţeleg perfect! zise Ron supărat, punându-şi deoparte orarul cu recapitulările. Dacă nu ar fi fost ea...

Ron continuă să discute cu patos despre Marietta Edgecombe, ceea ce lui Harry i se păru un lucru bun; tot ce avea de făcut era să pară supărat, să încuviinţeze din cap şi să zică "da" şi "aşa e" de fiecare dată când Ron se oprea să tragă aer în piept, lăsându-şi mintea liberă să mediteze, fie şi sumbru, asupra a ceea ce văzuse în Pensiv.

Se simţea ca şi când amintirea celor întâmplate l-ar fi ros pe dinăuntru. Fusese atât de sigur că părinţii lui fuseseră nişte oameni minunaţi, încât îi venise mereu foarte uşor nu creadă criticile răutăcioase ale lui Plesneală la adresa tatălui său. Nu-i spuseseră oameni ca Hagrid şi Sirius câi de extraordinar fusese tatăl lui? (Da, mă rog, gândeşte-te cum însuşi Sirius, zise o voce cicălitoare din mintea lui Harry... nu era cu nimic mai bun, nu-i aşa?) Da, o auzise odată pe profesoara McGonagall spunând că tatăl său şi Sirius fuseseră neastâmpăraţi la şcoală, dar îi descrisese ca pe nişte precur­sori ai gemenilor Weasley, iar Harry nu şi-i putea imagina pe Fred şi pe George suspendând pe cineva cu capul în jos doar ca să se distreze... În afara cazului în care chiar o detes­tau pe acea persoană... poate pe Reacredinţă, sau pe cineva care chiar o merita...

Harry încercă să construiască un scenariu în care Plesneală să fi meritat ceea ce suferise din partea lui James. Dar nu întrebase Lily, "Ce ţi-a făcut?" Şi nu răspunsese James, "În primul rând, există, dacă mă înţelegi." Nu fusese James cel care începuse totul doar pentru că Sirius se plic­tisea? Harry îşi aminti cum Lupin spusese în Casa Cumplită că Dumbledore îl făcuse Perfect, sperând că va putea să îi controleze puţin pe James şi pe Sirius... dar în Pensiv stătuse acolo şi nu făcuse nimic...

Harry îşi tot reamintea că Lily intervenise; mama lui se purtase corect. Şi totuşi, când îşi amintea expresia de pe chipul ei, când ţipase la James, îl deranja la fel de mult ca orice altceva; era evident că îl detesta pe James, iar Harry pur şi simplu nu putea să înţeleagă cum ajunseseră să se căsătorească. De câteva ori chiar se întrebase dacă James nu o obligase să se mărite cu el...

Timp de aproape cinci ani, gândul la tatăl său fusese o sursă de mângâiere, de inspiraţie. De fiecare dată când cineva îi spusese că era ca James, îi crescuse inima de mândrie. Şi acum... acum se simţea nefericit când se gândea la el.

Vremea deveni din ce în ce mai bogată în adieri, mai însorită şi mai caldă o dată cu trecerea vacanţei de Paşti, dar Harry, ca şi restul elevilor din anii cinci şi şapte, era închis înăuntru, recapitulând şi ducându-se întruna la bibliotecă. Pretindea că proasta dispoziţie era doar din cauza exame­nelor care se apropiau, şi cum colegii săi Cercetaşi erau şi ei sătuli de învăţat, scuza sa deveni imbatabilă.

― Harry, vorbesc cu tine, mă auzi?

― Cum?

Se uită în jur. Ginny Weasley, care arăta extrem de abătută, i se alăturase la masa de la bibliotecă unde stătuse singur. Era duminică seara târziu. Hermione se întorsese în Turnul Cercetaşilor ca să recapituleze la Runele Antice, iar Ron avea antrenament de vâjthaţ.

― A, bună, spuse Harry, trăgându-şi cărţile spre el. Cum de nu eşti la antrenament?

― S-a terminat, zise Ginny. Ron a trebuit să-l ducă pe Jack Sloper în aripa spitalului.

― De ce?

― Păi, nu suntem siguri, dar credem că şi-a pierdut cunoştinţa pentru că s-a lovit cu propria bâtă, zise ea şi oftă adânc. Oricum... tocmai a sosit un pachet, abia a trecut de noul sistem de verificare al lui Umbridge.

Ridică o cutie împachetată cu hârtie de ambalaj maro şi o puse pe masă; era limpede că fusese despachetată şi apoi împachetată la loc, neglijent. Avea pe ea un bilet pe care era scris cu cerneală roşie: Inspectat şi aprobat de Marele Inchizitor de la Hogwarts.

― Sunt ouă de Paşti de la mama, zise Ginny. E unul şi pentru tine... poftim.

Îi dădu un ou frumos de ciocolată, decorat cu hoţoaice mici de glazură, deşi conform ambalajului, pachetul conţinea dulciuri fizzy. Harry se uită la el pentru o clipă, apoi, spre groaza lui, simţi un nod în gât.

― Te simţi bine, Harry? întrebă Ginny încet.

― Da, mă simt bine, zise Harry aspru.

Nodul din gât îl durea. Nu înţelegea de ce un ou de Paşti îl făcea să se simtă aşa.

― Pari foarte abătut în ultima vreme, insistă Ginny. Ştii, sunt sigur că dacă ai vorbi cu Cho...

― Nu Cho este cea cu care vreau să vorbesc, zise Harry tăios.

― Dar atunci, cu cine? întrebă Ginny.

― Aş...

Se uită în jur, ca să se asigure că nu îi asculta nimeni. Doamna Pince se afla la câteva rafturi depărtare, eliberând o stivă de cărţi pentru Hannah Abbot, care părea foarte grăbită.

― Aş vrea să vorbesc cu Sirius, murmură el. Dar ştiu că nu pot.

Ginny continuă să îl privească gânditoare. Mai mult ca să îşi găsească ceva de făcut, Harry îşi desfăcu oul de Paşti, rupse o bucată mare şi o băgă în gură.

― Păi, zise Ginny rar, luând şi ea o bucată din ou, dacă vrei într-adevăr să vorbeşti cu Sirius, presupun că am putea găsi o modalitate.

― Fii serioasă, zise Harry deznădăjduit. Cu Umbridge, care urmăreşte focurile şi ne citeşte scrisorile?

― După ce creşti lângă Fred şi George, spuse Ginny gânditoare, ajungi să crezi că orice este posibil, dacă ai destul curaj.

Harry se uită la ea. Poate că era din cauza ciocolatei ― Lupin îl sfătuise mereu să mănânce ciocolată după înfruntările cu Dementorii ― sau poate că doar din cauză că, în sfârşit, exprimase cu voce tare dorinţa care îl mistuia de o săptămână, dar iată că se simţea mai încrezător.

― CE DUMNEZEU FACI?

― Ah, fir-ar să fie, şopti Ginny, sărind în picioare. Am uitat...

Doamna Pince se năpusti asupra lor, cu chipul schi­monosit de furie.

― Ciocolată în bibliotecă! strigă ea. Afară ― afară ― AFARA!

Şi, scoţându-şi repede bagheta, puse cărţile, ghiozdanul şi călimara să îi dea afară din bibliotecă pe el şi pe Ginny, lovindu-i în cap de mai multe ori, în timp ce fugeau.

*
Parcă pentru a sublinia importanţa examenelor care se apropiau, pe mesele din Turnul Cercetaşilor apărură o gră­madă de pamflete, broşuri şi anunţuri despre diferite cariere vrăjitoreşti, la scurt timp înainte de sfârşitul vacanţei, alături de un alt anunţ de la avizier, pe care scria:
CONSILIERE PROFESIONALĂ

Toţi elevii din anul cinci trebuie să se prezinte la o scurtă întâlnire cu şeful casei lor în timpul primei săptămâni a trimestrului de vară, pentru a discuta despre viitoarele lor cariere.

Orele întâlnirilor individuale sunt anunţate mai jos.
Harry cercetă lista şi descoperi că era aşteptat în biroul profesoarei McGonagall luni, la două şi jumătate, ceea ce însemna că avea să lipsească de la cea mai mare parte a cursului de Previziuni despre Viitor. El şi ceilalţi elevi din anul cinci petrecuseră o parte considerabilă din ultimul week-end al vacanţei de vară citind toate informaţiile despre cariere care fuseseră lăsate acolo tocmai pentru a fi parcurse.

― Păi, eu mă simt atras de Vindecare, zise Ron în ultima seară a vacanţei.

Era cufundat în lectura unei broşuri care purta pe copertă emblema cu osul şi bagheta încrucişate ale Sf. Mungo.

― Aici scrie că ai nevoie de cel puţin "P" pentru nivelul T.V.E.E. la Poţiuni, Ierbologie, Transfigurare, Farmece şi Apărare contra Magiei Negre. Adică... fir-ar să fie... nu cer prea multe?

― Păi, este o meserie care necesită multă responsabilitare, nu-i aşa? zise Hermione distrată.

Citea cu atenţie o broşură roz cu portocaliu, intitulată, DECI, CREZI CĂ AI VREA SĂ LUCREZI ÎN RELAŢIILE CU ÎNCUIAŢII?"

― Se pare că nu trebuie să ai multe calificări pentru a lucra cu Încuiaţii; nu cer decât un N.O.V. În Studii despre Încuiaţi: Mult mai importante sunt entuziasmul, răbdarea şi un bogat simţ al umorului!

― Ai avea nevoie de mult mai mult de atât ca să lucrezi cu unchiul meu, zise Harry sumbru. Mai degrabă trebuie simţi când să te fereşti.

Era la jumătatea lecturii unui pamflet despre băncile vrăjitoreşti.

― Fiţi atenţi: Cauţi o carieră antrenantă, care să implice călătoriile, aventura şi prime substanţiale legate de factorul pericolu lui? Atunci gândeşte-te la un post la Banca Vrăjitorilor Gringotts, care acum recrutează Ridicători de Blesteme pentru ocazii incredi­bile în străinătate... Însă cer Aritmanţie; tu te-ai putea duce, Hermione!

― Nu prea mă simt atrasă de bănci, spuse Hermione vag, absorbită acum de o carte intitulată: AI CALITĂŢILE NECESARE PENTRU A ANTRENA TROLI DE PAZĂ?

― Hei, zise o voce în urechea lui Harry.

Se uită în jur; li se alăturaseră Fred şi George.

― Ginny a vorbit cu noi despre tine, zise Fred, întinzân­du-şi picioarele pe masa din faţa lor şi făcând să alunece pe podea mai multe broşuri despre carierele din Ministerul Magiei. Ne-a zis că vrei să vorbeşti cu Sirius.

― Poftim? zise tăios Hermione, care tocmai se pregătea pentru DĂ LOVITURA ÎN DEPARTAMENTUL DE ACCI­DENTE ŞI CATASTROFE MAGICE.

― Da... spuse Harry, încercând să se comporte firesc, da, m-am gândit că aş vrea să...

― Fii serios, zise Hermione, stând dreaptă şi uitându-se la el, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Cu Umbridge care scotoceşte prin şemineuri şi percheziţionează toate bufniţele?

― Ei bine, credem că am găsit cum să scăpăm de asta, spuse George, întinzându-se şi zâmbind. Trebuie doar să generăm o diversiune. Poate că aţi observat că am fost destul de liniştiţi pe frontul haosului în timpul vacanţei de Paşti.

― La ce bun, ne-am întrebat, să tulburăm perioada de relaxare? continuă Fred. Nu avea nici un sens, ne-am răspuns tot noi. Şi, bineînţeles, am fi compromis şi recapitularea, ceea ce ar fi fost ultimul lucru pe care am fi vrut să-l facem.

Încuviinţă scurt din cap spre Hermione, cu un aer cuminte. Ea păru mai degrabă jignită de această gentileţe.

― Însă începând de mâine trecem din nou la acţiune, continuă Fred vioi. Şi dacă o să facem valuri, de ce să nu o facem astfel încât Harry să poată să schimbe o vorbă cu Sirius?

― Totuşi, spuse Hermione, cu aerul că-i explica ceva foarte simplu cuiva foarte îngust la minte, chiar dacă o să creaţi o diversiune, cum vreţi să discute Harry cu el?

― Biroul lui Umbridge, spuse Harry încet.

Se gândea la asta de două săptămâni şi nu găsise nimic mai bun. Umbridge însăşi îi spusese că singurul foc care nu era urmărit era al ei.

― Ţi-ai pierdut minţile? zise Hermione coborându-şi glasul.

Ron lăsase deoparte broşura despre slujbele în comerţul cu ciuperci cultivate şi le asculta conversaţia obosit.

― Nu cred, spuse Harry, ridicând din umeri.

― Şi cum ai de gând să ajungi acolo?

Harry era pregătit pentru această întrebare.

― Cu cuţitul lui Sirius, zise el.

― Poftim?

― De Crăciunul trecut, Sirius mi-a dat un cuţit care deschide orice broască, spuse Harry. Şi, chiar dacă a vrăjit uşa ca să nu funcţioneze Alohomora, ceea ce pun pariu că a făcut...

― Tu ce crezi despre asta? îl întrebă Hermione pe Ron, iar Harry îşi aminti foarte bine cum apelase doamna Weasley la soţul ei în timpul primei cine din Casa Cumplită.

― Nu ştiu, spuse Ron, alarmat că i se ceruse să-şi spună părerea. Dacă Harry vrea să o facă, atunci depinde de el, nu îi aşa?

― Ai vorbit ca un prieten şi un Weasley adevărat, spuse Fred, bătându-l pe Ron pe umăr cu putere. Bun, în ordine. Ne gândim să o facem mâine, chiar după ore, pentru că se presupune că ar trebui să aibă impactul maxim dacă ar fi toată lumea pe holuri ― Harry, o să-i dăm drumul de unde­va din aripa de est, o s-o scoatem imediat din birou ― bănu­iesc că am putea să-ţi acordăm, ştiu eu, douăzeci de minute? zise el, uitându-se la George.

― Fără probleme, spuse George.

― Ce fel de diversiune? întrebă Ron.

― O să vezi, frăţioare, spuse Fred, ridicându-se o dată cu George. Nu trebuie decât să te duci până pe holul lui Gregory cel Mieros mâine, pe la cinci.

Harry se trezi foarte devreme în ziua următoare, simţin­du-se aproape la fel de neliniştit cum fusese în dimineaţa audierii disciplinare de la Ministerul Magiei. Nu era emoţionat doar din cauza perspectivei intrării prin efracţie în biroul lui Umbridge şi a folosirii focului ei ca să discute cu Sirius, deşi şi asta era ceva important. Dar astăzi se întâmpla să fie prima dată când Harry avea să fie în apropierea lui Plesneală de când acesta îl dăduse afară din birou.

După ce rămăsese întins în pat pentru o vreme, gândindu-se la ziua aceea, Harry se dădu jos foarte repede şi se duse vizavi la fereastra de lângă patul lui Neville, dând cu ochii de o di­mineaţă cu adevărat minunată. Cerul era de un albastru senin, înceţoşat, lăptos. Direct în faţa lui, Harry văzu fagul impu­nător sub care tatăl său îl chinuise cândva pe Plesneală. Nu ştia ce ar fi putut să-i spună Sirius ca să compenseze ce văzuse în Pensiv, însă îşi dorea cu disperare să-i audă varianta despre ceea ce se întâmplase, să afle orice circumstanţă atenuantă posibilă, orice scuză pentru comportamentul tatălui său...

Ceva îi atrase atenţia lui Harry care observă mişcări de trupe în Pădurea Interzisă. Harry închise ochii pe jumătate din cauza soarelui şi îl văzu pe Hagrid ieşind dintre copaci. Părea să şchiopăteze. Sub ochii lui Harry, Hagrid se duse şchiopătând la uşa colibei sale şi dispăru în interior. Harry privi coliba câteva minute. Hagrid nu mai ieşi, însă se văzu fum pe horn, ceea ce însemna că Hagrid nu putea să fi fost atât de grav rănit ca să nu poată să facă focul.

Harry se întoarse cu spatele la fereastră, se duse înapoi la cufărul său şi începu să se îmbrace.

Gândindu-se cum avea să intre cu forţa în biroul lui Umbridge, Harry nu se aşteptase niciodată ca ziua aceea să fie una liniştită, dar nici nu bănuise încercările aproape neîntrerupte ale lui Hermione de a-l convinge să renunţe la ce voia să facă la ora cinci. Pentru prima oară, fu cel puţin la fel de neatentă ca Harry şi Ron la Istoria Magiei, alimentând un val de admonestaţii şoptite, pe care Harry încercă din răsputeri să le ignore.

― ... şi dacă te va prinde într-adevăr acolo, în afară de fap­tul că vei fi exmatriculat, o să-şi dea seama că ai vorbit cu Snuffles, iar de data asta bănuiesc că te va obliga să bei Veritaserumul şi să-i răspunzi la întrebări...

― Hermione, zise Ron pe o voce joasă şi indignată, ai de gând să nu-l mai cerţi pe Harry şi să-l asculţi pe Binns, sau trebuie să îmi iau singur notiţe?

― Ai putea să mai iei şi tu notiţe, n-o să mori din cauza asta!

Când ajunseră la celule, nici Harry, nici Ron nu vorbea cu Hermione. Neînduplecată, ea profită de tăcerea lor ca să îşi continue şirul neîntrerupt de avertismente cumplite, toate rostite în şoaptă, într-un şuierat vehement, care îl făcu pe Seamus să piardă cinci minute uitându-se la ceaun ca să-i descopere eventualele fisuri.

Plesneală, între timp, părea să fi decis să se comporte ca şi când Harry ar fi fost invizibil. Băiatul era, desigur, foarte obişnuit cu această tactică, având în vedere că era una din­tre preferatele unchiului Vernon, şi în ansamblu era recunoscător că nu avea mai mult de suferit. De fapt, pe lângă ce trebuia să îndure de obicei din partea lui Plesneală ― tachinări şi remarce batjocoritoare ― găsi noua abordare o schimbare pozitivă şi fu mulţumit să descopere că, dacă era lăsat în pace, putea să creeze fără probleme o Esenţă Revigoratoare. La sfârşitul lecţiei turnă o parte din poţiune într-un termos, îi puse dop şi i-o duse la catedra lui Plesneală ca să primească notă, simţind că de data asta putea să obţină în sfârşit un "P".

Tocmai se întorsese cu spatele, când auzi un zgomot. Reacredinţă râse voios. Harry se roti imediat. Mostra sa de poţiune zăcea împrăştiată pe podea şi Plesneală îl privea cu o expresie de plăcere extremă.

― Hopaaa, zise el cu blândeţe. Ei bine, un alt zero, Potter.

Harry era prea nervos ca să poată vorbi. Se întoarse cu paşi mari la ceaunul său, hotărât să umple un alt termos şi să îl oblige pe Plesneală să-i dea notă pe el, însă văzu, spre groaza lui, că restul conţinutului dispăruse.

― Îmi pare rău! zise Hermione cu mâinile la gură. Harry, îmi pare tare rău. Am crezut că terminaseşi, aşa că am făcut curat!

Harry nu reuşi să răspundă. Când sună de pauză, ieşi grăbit din celulă, fără să arunce o privire înapoi, şi avu grijă să îşi găsească un loc între Neville şi Seamus la prânz, ca să nu înceapă Hermione să îl cicălească din nou despre folosirea biroului lui Umbridge.

Era atât de prost dispus când ajunse la Preziceri despre Viitor, că uitase cu totul de întâlnirea de consiliere profesio­nală cu profesoara McGonagall, de care îşi aminti doar când Ron îl întrebă de ce nu era în biroul ei. Urcă iar scările grăbit şi sosi cu răsuflarea tăiată, cu doar câteva minute întârziere.

― Îmi pare rău, doamnă profesoară, gâfâi el, după ce închise uşa. Am uitat.

― Nici o problemă, Potter, zise ea vioi, dar, în timp ce vor­bea, altcineva pufni din colţ, iar Harry se uită în jur.

Profesoara Umbridge stătea acolo, cu un clipboard pe genunchi, un volănaş simandicos în jurul gâtului şi un zâm­bet arogant pe chip.

― Ia loc, Potter, zise profesoara McGonagall scurt.

Mâinile îi tremurară puţin cât umblară prin numeroasele pamflete care îi acopereau biroul. Harry se aşeză cu spatele la Umbridge şi se strădui din răsputeri să pretindă că nu auzea scrijelitul penei pe clipboard.

― Ei bine, Potter, această întâlnire are loc pentru a dis­cuta despre ideile de carieră pe care le ai şi pentru a te ajuta să hotărăşti ce materii ar trebui să faci în anii şase şi şapte, zise profesoara McGonagall. Te-ai gândit la ce ai vrea să faci după ce vei pleca de la Hogwarts?

― Ăă... Începu Harry.

Scrijelitul din spatele său îl deruta peste măsură.

― Da? îl îndemnă profesoara McGonagall pe Harry.

― Păi, m-am gândit să fiu, poate, Auror, murmură Harry.

― Ai nevoie de note maxime pentru asta, spuse profe­soara McGonagall, scoţând o broşură mică şi neagră de sub mormanul de pe biroul ei şi deschizând-o. Văd că se cer cel puţin cinci T.V.E.E-uri şi nimic sub calificativul "Peste Aşteptări". Apoi ţi se va cere să te supui unei serii riguroase de teste de personalitate şi aptitudini la biroul Aurorilor. Este o cale profesională dificilă, Potter, unde sunt acceptaţi doar cei mai buni. De fapt, nu cred că a mai fost acceptat nimeni în ultimii trei ani.

În clipa aceea, profesoara Umbridge tuşi foarte scurt, de parcă ar fi încercat să vadă cât de încet era în stare să o facă. Profesoara McGonagall o ignoră.

― Bănuiesc că vrei să ştii ce materii ar trebui să faci? con­tinuă ea, vorbind puţin mai tare decât înainte.

― Da, spuse Harry. Presupun că Apărare contra Magiei Negre?

― Desigur, spuse profesoara McGonagall cu răceală. Te-aş sfătui şi să...

Profesoara Umbridge tuşi iar, ceva mai tare de data asta. Profesoara McGonagall închise ochii o clipă, îi deschise din nou şi continuă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

― Te-aş sfătui şi să urmezi cursuri de Transfigurare, pen­tru că Aurorii sunt adeseori nevoiţi să transfigureze sau să destransfigureze în activitatea lor. Şi, Potter, ar trebui să îţi spun şi că nu accept la cursurile mele T.V.E.E. decât elevi care au obţinut "Peste Aşteptări" sau mai mult la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie. Aş spune că în prezent ai un nivel mediu "Acceptabil", aşa că vei fi nevoit să munceşti mult înainte de examene pentru a avea ocazia de a continua. Apoi ar trebui urmezi orele de Farmece, mereu folositoare, şi Poţiuni. Da, Potter, Poţiuni, adăugă ea, cu o umbră de zâmbet. Otrăvurile şi antidoturile sunt esenţiale pentru Aurori. Şi trebuie să îţi spun că domnul profesor Plesneală refuză ferm să accepte elevi care iau orice altceva în afară de "Remarcabil" la N.O.V.-uri, aşa că...

Profesoara Umbridge tuşi mai clar decât o făcuse până atunci.

― Pot să îţi ofer o bomboană pentru tuse, Dolores? întrebă scurt profesoara McGonagall, fără să se uite la profesoara Umbridge.

― A, nu, mulţumesc frumos, zise Umbridge, cu acel râs afectat pe care Harry îl ura atât de mult. Doar mă întrebam dacă pot să te întrerup un minuţel, Minerva.

― Presupun că poţi, spuse profesoara McGonagall printre dinţii încleştaţi.

― Nu mă întrebam decât dacă domnul Potter are cu adevărat temperamentul unui Auror, zise profesoara Umbridge dulce.

― Zău? spuse profesoara McGonagall cu superioritate. Ei bine, Potter, continuă ea, ca şi când nu ar fi fost întreruptă deloc, dacă eşti serios în ceea ce priveşte această ambiţie, te sfătuiesc să te concentrezi asupra atingerii standardului cerut la Transfigurare şi Poţiuni. Am înţeles că domnul pro­fesor Flitwick ţi-a dat note între "Acceptabil" şi "Peste Aşteptări" în ultimii doi ani, aşa că se pare că rezultatele la Farmece sunt satisfăcătoare. Cât despre Apărarea contra Magiei Negre, notele tale au fost în general mari şi mai ales domnul profesor Lupin a crezut că ― eşti sigură că nu vrei o bomboană pentru tuse, Dolores?

― A, nu, mulţumesc, Minerva, surâse profesoara Um­bridge afectată, fiindcă tuşise mult mai tare decât o făcuse înainte. Mă gândeam însă că s-ar putea să nu ai cele mai recente note ale lui Harry la Apărarea contra Magiei Negre. Sunt sigură că ţi-am trimis un bilet.

― Ce, chestia asta? spuse profesoara McGonagall pe un ton cu totul schimbat, în timp ce scotea un pergament roz dintre foile din dosarul lui Harry.

Îl cercetă, cu sprâncenele puţin ridicate, apoi îl puse la loc în dosar fără nici un comentariu.

― Da, după cum spuneam, Potter, domnul profesor Lu­pin a crezut că ai dat dovadă de aptitudini clare pentru această materie şi, evident, pentru o carieră de Auror...

― Nu ai înţeles ce scria în biletul meu, Minerva? întrebă profesoara Umbridge pe un ton mieros, uitând cu desă­vârşire să tuşească.

― Fireşte că am înţeles, zise profesoara McGonagall, cu dinţii atât de încleştaţi, încât cuvintele ieşiră puţin înăbuşite.

― Păi, atunci, nu ştiu... mă tem că nu înţeleg cum poţi să-i dai speranţe false domnului Potter...

― Speranţe false? repetă profesoara McGonagall, refuzând în continuare să se uite la profesoara Umbridge. A obţinut note mari la toate testele de Apărare contra Magiei Negre...

― Îmi pare foarte rău că trebuie să te contrazic, Minerva, dar, aşa cum poţi vedea în biletul meu, Harry a avut rezultate foarte proaste la orele mele...

― Cred că nu m-am exprimat destul de limpede, spuse profesoara McGonagall, întorcându-se în sfârşit spre Umbridge pentru a o privi în ochi. A obţinut note mari la toate testele de Apărare contra Magiei Negre care au fost concepute de un profesor competent.

Zâmbetul profesoarei Umbridge dispăru la fel de repede ca lumina unui bec care se arde. Se lăsă pe spătar, dădu o pagină a clipboard-ului şi începu să scrie foarte repede, cu ochii exoftalmici fugindu-i dintr-o parte în alta. Profesoara McGonagall se întoarse spre Harry, cu nările subţiri dilatate, cu ochii aprinşi.

― Ai vreo întrebare, Potter?

― Da, spuse Harry. La ce fel de teste de personalitate şi apti­tudini te supune Ministerul, dacă iei destule T.V.E.E.-uri?

― Ei bine, va trebui să dai dovadă de abilitatea de a reacţiona bine sub presiune, spuse profesoara McGonagall, de perseverenţă şi dedicaţie, căci pregătirea Aurorilor du­rează încă trei ani, ca să nu mai vorbim de ştiinţa de a apli­ca tot ce ai învăţat la Apărare. Asta o să însemne mult mai mult studiu chiar şi după ce vei părăsi şcoala, aşa că, în cazul în care nu eşti pregătit...

― De asemenea, cred că vei descoperi, spuse Umbridge, cu un glas foarte rece, că Ministerul cercetează dosarele celor care se înscriu să fie Aurori. Dosarele penale.

― ... În cazul în care nu eşti pregătit să dai alte examene după Hogwarts, ar fi bine dacă te-ai îndrepta spre o altă...

― Ceea ce înseamnă că băiatul are la fel de multe şanse de a deveni Auror câte are Dumbledore de a se mai întoarce vreodată în această şcoală.

― Deci, foarte multe şanse, zise profesoara McGonagall.

― Potter are dosar penal, spuse Umbridge răspicat.

― Au fost retrase toate acuzaţiile împotriva lui Potter, zise McGonagall şi mai tare.

Profesoara Umbridge se ridică. Era atât de scundă, încât gestul ei nu prea conta, însă comportamentul ei înzorzonat şi afectat lăsase locul unei mânii desăvârşite, care îi făcea chipul lătăreţ şi puhav să arate sinistru.

― Potter nu are absolut nici o şansă de a deveni Auror!

Profesoara McGonagall se ridică şi ea în picioare, cu o mişcare mult mai impresionantă. Rămase impunătoare dea­supra lui Umbridge.

― Potter, zise ea ferm, te voi ajuta să devii Auror chiar de-ar fi ultimul lucru pe care îl voi face înainte să mor! Chiar dacă va fi nevoie să te antrenez în fiecare noapte, tot voi avea grijă să obţii rezultatele necesare!

― Ministrul Magiei nu îl va angaja niciodată pe Harry Potter! zise Umbridge, ridicând vocea furioasă.

― Este foarte posibil ca, până va fi Potter pregătit să de­vină membru, să avem un nou Ministru al Magiei! strigă profesoara McGonagall.

― Aha! urlă profesoara Umbridge, îndreptând un deget butucănos spre McGonagall. Da! Da, da, da! Desigur! Asta vrei, nu-i aşa, Minerva McGonagall? Vrei ca Albus Dumble­dore să îl înlocuiască pe Cornelius Fudge! Crezi că vei ajunge unde sunt eu, nu-i aşa? Adjunct al ministrului şi pe deasupra şi directoare!

― Eşti nebună, spuse profesoara McGonagall, cu un dispreţ colosal. Potter, cu asta am încheiat întâlnirea noastră profe­sională.

Harry îşi aruncă ghiozdanul pe umăr şi ieşi grăbit din cameră, fără să îndrăznească să se uite la profesoara McGonagall. Le auzi pe ea şi pe profesoara McGonagall ţipând în continuare una la alta, pe tot drumul înapoi pe hol. Profesoara Umbridge încă gâfâia de parcă tocmai ar fi alergat maratonul când veni la lecţia lor de Apărare contra Magiei Negre în acea după-amiază.

― Harry, sper că te-ai gândit mai bine la ce vrei să faci, şopti Hermione, în clipa în care deschiseseră cărţile la "Capitolul treizeci şi patru: Fără răzbunare, dar cu nego­ciere." Umbridge pare să fie deja foarte prost dispusă...

Din când în când, Umbridge îi arunca lui Harry priviri răuvoitoare, el îşi ţinea capul plecat, uitându-se la Teoria magică defensivă, privind în gol, gândindu-se...

Îşi imagina cum ar fi reacţionat profesoara McGonagall dacă ar fi fost prins intrând prin efracţie în biroul profesoarei Umbridge, la doar câteva ore după ce garantase pentru el. Nu îl împiedica nimic să se întoarcă pur şi simplu în Turnul Cercetaşilor şi să spere că, la un moment dat, în timpul vacanţei de vară, va avea ocazia să îi pună întrebări lui Sirius despre scena la care fusese martor în Pensiv... nimic, în afară de faptul că gândul de a acţiona raţional îl făcea să se simtă ca şi când i-ar fi căzut o greutate de plumb în stomac... Apoi era şi problema lui Fred şi George, a căror diversiune era deja plă­nuită, ca să nu mai vorbim de cuţitul pe care i-l dăduse Sirius, care se afla acum în ghiozdanul său alături de vechea Pelerină Invizibilă a tatălui său.

Dar dacă până la urmă urma să fie prins...

― Dumbledore s-a sacrificat ca să rămâi la şcoală, Harry! şopti Hermione, ridicându-şi cartea ca să îşi ascundă chipul de Umbridge. Şi dacă eşti dat afară azi, totul a fost inutil!

Putea să abandoneze planul şi să înveţe să trăiască amintindu-şi ce făcuse tatăl său într-o zi de vară, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă...

Apoi şi-l aminti pe Sirius în şemineul de sus, din camera de zi a Cercetaşilor...

Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem... lui James i s-ar fi părut că riscul făcea ca totul să fie amuzant...

Dar oare mai voia acum să semene cu tatăl său?

― Harry, nu o face, te rog, nu o face! zise Hermione pe un ton speriat, când clopoţelul anunţă sfârşitul orei.

El nu răspunse; nu ştia ce să facă.

Ron părea decis să nu îşi spună părerea şi să nu dea sfaturi; nu vroia să se uite la Harry, deşi, când Hermione deschise gura, ca să încerce să îl întoarcă iar din drum pe Harry, zise cu o voce joasă:

― Termină, bine? Poate lua o hotărâre de unul singur.

Când ieşi din clasă, lui Harry îi bătea inima foarte repede. Era la jumătatea holului din faţa clasei când auzi zgomotele inconfundabil ale unei diversiuni care avea loc în depărtare. De undeva de deasupra lor răsunau strigăte şi ţipete; cei care ieşeau din clase de peste tot din jurul lui Harry încremeneau locului şi se uitau temători la tavan...

Umbridge ţâşni din clasa ei pe cât de repede îi permiteau picioarele scurte. Scoţându-şi bagheta, plecă grăbită în direcţia opusă. Acum era momentul. Acum ori niciodată.

― Harry ― te rog! îl imploră Hermione slăbită.

Însă se hotărâse; potrivindu-şi ghiozdanul mai bine pe umăr, o luă la fugă, trecând printre elevii care acum mer­geau grăbiţi în direcţia opusă ca să vadă care era sursa nebuniei din aripa de est.

Harry ajunse pe holul către biroul lui Umbridge şi îl găsi pustiu. Aruncându-se după o armură mare al cărui coif se întoarse scârţâind să se uite la el, îşi deschise ghiozdanul, luă cuţitul lui Sirius şi îşi puse Pelerina Invizibilă. Apoi se furişă încet şi cu grijă de după armură şi pe coridorului, până când ajunse la uşa lui Umbridge.

Băgă lama cuţitului magic în crăpătura din jurul uşii şi o mişcă uşor în sus şi în jos, apoi o scoase. Se auzi un mic zăngănit şi uşa se deschise larg. Se tupilă în birou, închise uşa repede în urma sa şi se uită în jur.

Nu se mişca nimic, în afară de pisoii oribili care încă se picau pe farfuriile de pe perete, deasupra măturilor confiscate.

Harry îşi dădu jos Pelerina şi, ducându-se la şemineu, găsi în câteva clipe ceea ce căuta: o cutiuţă cu Polen Zvrr scânteietor.

Se ghemui în faţa grilajului gol, cu mâinile tremurându-i. Nu o mai făcuse niciodată, deşi ştia cum trebuia să funcţioneze. Vârându-şi capul în şemineu, luă un vârf generos de polen şi îl puse pe buştenii stivuiţi cu grijă sub el. Aceştia explodară imediat în nişte flăcări de un verde smarald.

― Numărul doisprezece, Casa Cumplită! zise Harry tare şi clar.

Fu una dintre cele mai stranii senzaţii pe care le trăise vreodată. Mai călătorise cu Polen Zvrr şi înainte, desigur, dar atunci i se învârtise tot corpul în flăcări prin reţeaua de şemineuri vrăjitoreşti care era răspândită în toată ţara. De data aceasta, genunchii îi rămaseră nemişcaţi pe podeaua rece din biroul lui Umbridge, şi doar capul i se învârti prin focul de smarald...

Şi apoi, la fel de brusc cum începuse, rotitul se opri. Fiindu-i destul de rău şi simţindu-se ca şi când ar fi purtat un fular deosebit de călduros în jurul capului, Harry deschise ochii şi descoperi că se uita în sus, din şemineul din bucătărie, la masa lungă de lemn la care stătea un băr­bat aplecat peste o bucată de pergament.

― Sirius?

Bărbatul tresări şi se uită în jur. Nu era Sirius, ci Lupin.

― Harry! zise el, absolut şocat. Ce cauţi ― ce s-a întâmplat, e totul bine?

― Da, spuse Harry. Doar mă întrebam dacă... mă rog, as fi vrut doar să... să discut cu Sirius.

― Mă duc să-l chem, zise Lupin, ridicându-se la fel de per­plex, s-a dus să-l caute pe Kreacher. Se pare că iar se ascunde în pod...

Şi Harry îl văzu pe Lupin ieşind grăbit din bucătărie. Acum nu îi rămase nimic de privit, în afară de picioarele scaunelor şi ale mesei. Se întreba de ce nu îi spusese Sirius niciodată cât de incomod era să vorbeşti din foc; genunchii săi protestau deja, durându-l din cauza contactului prelun­git cu pardoseala de piatră.

Lupin se întoarse cu Sirius după el câteva clipe mai târziu.

― Ce este? zise Sirius imperios, dându-şi părul negru şi lung din ochi şi aruncându-se pe jos în faţa focului, astfel încât ajunse la acelaşi nivel cu Harry.

Lupin îngenunche şi el, părând foarte îngrijorat.

― Eşti bine? Ai nevoie de ajutor?

― Nu, spuse Harry, n-am nimic... vroiam doar să vorbim... de tatăl meu.

Schimbară nişte priviri foarte surprinse, însă Harry nu avea timp să se simtă prost sau jenat; genunchii îl dureau din ce în ce mai tare, cu fiecare secundă, şi bănui că tre­cuseră deja cinci minute de când fusese descoperită diversi­unea; George nu îi garantase decât douăzeci. Drept urmare, începu să povestească direct ceea ce văzuse în Pensiv.

După ce termină, nici Sirius şi nici Lupin nu vorbiră pentru o clipă. Apoi Lupin zise încet:

― Nu aş vrea să îţi judeci tatăl pe baza a ceea ce ai văzut acolo, Harry. Avea doar cincisprezece ani...

― Şi eu am cincisprezece ani! spuse Harry cu patimă.

― Harry, fii atent, spuse Sirius împăciuitor, James şi Plesneală s-au urât din prima clipă când s-au văzut, a fost pur şi simplu o antipatie la prima vedere, înţelegi, nu-i aşa? Cred că James era tot ce i-ar fi plăcut lui Plesneală să fie ― sim­patizat, priceput la vâjthaţ şi de fapt bun la toate. Plesneală era doar un ciudat mic, băgat până peste cap în magia nea­gră, iar James ― indiferent cum ţi s-o fi părut ţie, Harry ― a detestat dintotdeauna magia neagră.

― Da, spuse zise Harry, dar l-a atacat pe Plesneală fără nici un motiv, doar pentru că... ei bine, doar pentru că tu te plictiseai, încheie el, cu o notă de părere de rău în glas.

― Nu sunt mândru de asta, spuse Sirius repede.

Lupin se uită cu coada ochiului la Sirius, apoi zise:

― Harry, ascultă-mă, trebuie să înţelegi că tatăl tău şi Sirius erau cei mai buni din şcoală în tot ce făceau. Toată lumea credea că erau de-a dreptul grozavi. Iar dacă îi lua uneori valul...

― Vrei să spui, dacă eram uneori nişte puşti obraznici şi aroganţi, zise Sirius.

Lupin zâmbi.

― Îşi tot ciufulea părul, spuse Harry pe un glas îndurerat.

Sirius şi Lupin râseră.

― Am uitat că obişnuia să facă asta, spuse Sirius înduioşat.

― Se juca şi cu hoţoaica? zise Lupin entuziasmat.

― Da, spuse Harry, privind derutat cum Sirius şi Lupin zâmbeau, aducându-şi aminte. Păi... mie mi s-a părut că era cam idiot.

― Sigur că era cam idiot! spuse Sirius încurajator. Toţi eram nişte idioţi! Mă rog, Lunaticul mai puţin, spuse el cu sinceritate, uitându-se la Lupin.

Dar Lupin clătină din cap dezaprobator.

― Ţi-am zis vreodată să-l laşi în pace pe Plesneală? zise el. Am avut vreodată curajul să-ţi spun că credeam că săreaţi calul?

― Da, mă rog, spuse Sirius, uneori ne-ai făcut să ne fie ruşine de noi înşine... asta e ceva...

― Şi, spuse Harry tărăgănat, hotărât să spună tot ce îi tre­cea prin minte, dacă tot era acolo, se tot uita la fetele de lângă lac, sperând că se uitau şi ele la el!

― A, păi, se făcea de râs de fiecare dată când era Lily prin preajmă, zise Sirius, ridicând din umeri, nu putea să se abţină să nu se dea mare ori de câte ori se apropia de ea.

― Cum de s-a măritat cu el? întrebă Harry distrus. Îl ura!

― Nu, nu-i adevărat, spuse Sirius.

― A început să iasă cu el în clasa a şaptea, zise Lupin.

― După ce James îşi pierduse din fumuri, spuse Sirius.

― Şi încetase să mai arunce blesteme asupra oamenilor doar ca să se distreze, zise Lupin.

― Chiar şi asupra lui Plesneală? spuse Harry.

― Ei, spuse Lupin încet, Plesneală era un caz special. Nu rata niciodată ocazia de a-l blestema pe James, aşa că nu puteai să te aştepţi ca James să se lase călcat în picioare, nu-i aşa?

― Şi mama era de acord cu asta?

― Sincer să fiu, nu prea ştia, zise Sirius. Cum să-ţi spun. James nu îl lua şi pe Plesneală cu ei la întâlniri ca să arunce blesteme asupra lui de faţă cu ea, nu?

Sirius se încruntă la Harry, care încă nu părea convins.

― Fii atent, zise el, tatăl tău a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată şi a fost un om bun. Mulţi sunt idioţi la cincisprezece ani. Lui i-a trecut când a mai crescut.

― Da, în ordine, spuse Harry cu greutate. Dar nu am crezut niciodată că o să-mi fie milă de Plesneală.

― Fiindcă tot ai adus vorba, spuse Lupin, cu o cută între sprâncene, cum a reacţionat Plesneală când a descoperit că ai văzut toate asta?

― Mi-a zis că nu o să îmi mai predea niciodată Occlumanţie, spuse Harry indiferent, de parcă ar fi cine ştie ce pier...

― CE a zis? strigă Sirius, făcându-i pe Harry să tresară şi să inhaleze o mână de cenuşă.

― Harry, vorbeşti serios? spuse Lupin repede. Nu îţi mai predă?

― Da, zise Harry, surprins de această turnură a discuţiei. Dar e în ordine, nu-mi pasă, sincer să fiu, e mai degrabă o uşura...

― Vin acolo ca să discut cu Plesneală! spuse Sirius hotărât, şi chiar dădu să se ridice, dar Lupin îl trase înapoi în jos.

― Dacă îi va spune cineva lui Plesneală, eu voi fi acela! spuse el cu fermitate. Dar, Harry, în primul rând trebuie să le duci la Plesneală şi să-i spui că, orice-ar fi, trebuie să-ţi predea în continuare ― când o să audă Dumbledore...

― Nu pot să-i spun aşa ceva, o să mă omoare! spuse Harry scandalizat. Nu l-aţi văzut când am ieşit din Pensiv.

― Harry, nimic nu este mai important decât să înveţi Occlumanţie! spuse Lupin neînduplecat. M-ai înţeles? Nimic!

― Bine, bine, spuse Harry tulburat, şi chiar furios. O să... o să încerc să-i spun ceva... dar nu o să fie...

Amuţi. Auzea paşi în depărtare.

― Asta care coboară e cumva Kreacher?

― Nu, spuse Sirius, uitându-se în spatele lui. Trebuie să fie cineva de la tine.

Inima lui Harry bătu ceva mai puternic.

― Ar fi bine să plec! zise el grăbit şi îşi trase capul din focul aprins în Casa Cumplită.

Preţ de o clipă, capul păru să i se învârtă pe umeri, apoi se trezi în genunchi în faţa şemineului lui Umbridge, cu capul bine înşurubat pe umeri şi privind cum flăcările de smarald pâlpâiră şi se stinseră.

― Repede, repede! auzi o voce răguşită murmurând chiar în faţa uşii biroului. A, a lăsat-o deschisă...

Harry se năpusti spre Pelerina Invizibilă şi abia reuşise să o arunce iar peste el, când Filch dădu buzna în birou. Părea de-a dreptul încântat din cine ştie ce motiv şi vorbea înflă­cărat cu el însuşi. Traversă camera, deschise un sertar de la biroul lui Umbridge şi începu să cotrobăie prin hârtiile dinăuntru.

― Aprobare pentru biciuire... aprobare pentru biciuire... pot să o fac în sfârşit... o caută cu lumânarea de ani de zile...

Scoase o bucată de pergament, o sărută, iar apoi ieşi repede pe uşă, strângând-o la piept.

Harry sări în picioare şi, asigurându-se că îşi luase ghiozdanul şi că era complet acoperit de Pelerina Invizibilă, deschise uşa şi ieşi grăbit din birou după Filch, care mergea mai repede decât îl văzuse Harry vreodată.

La un etaj mai jos de biroul lui Umbridge, Harry se gândi că ar putea să devină din nou vizibil. Îşi dădu jos pelerina, o îndesă în ghiozdan şi merse grăbit mai departe. Dinspre holul de intrare se auzeau multe strigăte şi se simţi o activitate febrilă. Coborî în fugă scara de marmură şi descoperi aproape toată şcoala adunată acolo.

Era exact ca în seara când fusese dată afară Trelawney Elevii stăteau peste tot pe lângă pereţi într-un cerc larg (Harry observă că unii dintre ei erau acoperiţi cu o substanţă care părea să fie Sevămizeră); profesorii şi fantomele făceau la rândul lor parte din mulţime. Cei care ieşeau în evidenţă dintre privitori erau membrii Detaşamentului Inchizitorial, care arătau extrem de mulţumiţi de ei înşişi, şi Peeves, care plutea pe deasupra, uitându-se uita la Fred şi George, care stăteau în mijlocul podelei cu expresiile inconfundabile a doi oameni care tocmai fuseseră încolţiţi.

― Aşa, deci, zise Umbridge triumfătoare, iar Harry realiză că stătea la doar câteva trepte în faţa lui, privindu-şi din nou prada de sus. Aşa, deci ― credeţi că este amuzant să trans­formaţi un hol al şcolii într-o mlaştină, da?

― Destul de amuzant, da, spuse Fred, uitându-se la ea fără să dea vreun semn că i-ar fi fost frică.

Filch îşi făcu loc cu coatele mai aproape de Umbridge, aproape plângând de fericire.

― Am formularul, doamnă directoare, spuse el răguşit, fluturând bucata de pergament pe care Harry tocmai îl văzuse luând-o din biroul ei. Am formularul şi am pregătit biciurile... ah, lăsaţi-mă să o fac acum...

― Foarte bine, Argus, zise ea. Voi doi, continuă ea, uitân­du-se la Fred şi George, o să aflaţi ce se întâmplă cu scan­dalagiii în şcoala mea.

― Ştii ceva? spuse Fred. Eu nu cred că vom afla.

Se întoarse către fratele său geamăn.

― George, zise Fred, cred că am trecut de perioada de educaţie cu normă întreagă.

― Da, aşa mi se pare şi mie, spuse George nepăsător.

― A venit vremea să ne testăm talentele în lumea reală, ce zici? întrebă Fred.

― Cu siguranţă, zise George.

Şi înainte ca Umbridge să poată spune o vorbă, îşi ridicară baghetele şi ziseră într-un glas: "Accio mături!"

Harry auzi o bufnitură puternică undeva în depărtare. Uitându-se în stânga, se feri la timp. Măturile lui Fred şi George, una dintre ele târând în continuare după ea lanţul de fier şi pironul cu care le legase Umbridge de perete, zbu­rau de-a lungul holului către proprietarii lor; o luară la stân­ga, coborâră scările ca vântul şi se opriră brusc în faţa geme­nilor, cu lanţul zăngănind pe podeaua cu dale de piatră.

― Nu o să ne mai vedem, îi spuse Fred profesoarei Umbridge, trecându-şi un picior peste coada de mătură.

― Da, nu te obosi să ţii legătura cu noi, zise George încălecându-şi mătura.

Fred se uită la elevii strânşi acolo, la mulţimea tăcută atentă.

― Dacă vrea cineva să cumpere o mlaştină portabilă, aşa cum v-a fost prezentată sus, veniţi la numărul nouăzeci şi trei, pe Aleea Diagon ― Weasley Bing-Bong, zise el tare. Noul nostru sediu!

― Reduceri speciale pentru elevii de la Hogwarts care jură că vor folosi produsele noastre pentru a scăpa de hoaşca asta bătrână, adăugă George, arătând spre profesoara Umbridge.

― OPRIŢI-I! urlă Umbridge, dar era prea târziu.

Când Detaşamentul Inchizitorial se apropie de ei, Fred şi George se ridicară de la podea, ţâşnind la patru metri înăl­ţime, cu pironul atârnând periculos dedesubt. Fred se uită în partea cealaltă a sălii, la strigoiul care plutea la nivelul lui deasupra mulţimii.

― Peeves, fă-i viaţa iad din partea noastră.

Şi Peeves, pe care Harry nu îl văzuse niciodată ascultând un ordin de la vreun elev, îşi dădu jos pălăria în formă de clopot şi făcu o plecăciune în timp ce Fred şi George dădeau un ocol, în aplauzele tumultoase ale elevilor de dedesubt, şi zburau ca vântul pe uşa dublă deschisă, în asfinţitul glorios.