Harry Potter şi Ordinul Phoenix


NUMĂRUL DOISPREZECE, CASA CUMPLITĂ



Yüklə 4,8 Mb.
səhifə3/35
tarix27.07.2018
ölçüsü4,8 Mb.
#60323
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35

NUMĂRUL DOISPREZECE, CASA CUMPLITĂ
― Ce este Ordinul ― ? începu Harry.

― Nu aici, băiete! se răsti Moody. Aşteaptă până intrăm!

Înşfăcă bucata de pergament din mâna lui Harry şi îi dădu foc cu vârful baghetei. În timp ce mesajul fu devorat de flăcări şi căzu plutind, Harry se uită iar la casele din jur. Ei erau în faţa numărului unsprezece; se uită la stânga şi văzu numărul zece; la dreapta însă, se afla numărul treisprezece.

― Dar unde este ― ?

― Gândeşte-te la ceea ce tocmai ai memorat, zise Lupin încet.

Harry se gândi şi, imediat ce ajunse la partea despre numă­rul doisprezece, Casa Cumplită, o uşă uzată apăru din senin între casele numărul unsprezece şi treisprezece, urmată încet de nişte pereţi murdari şi ferestre întunecate. Era ca şi când s-ar fi dezvoltat o a treia casă, împingându-le în lateral pe cele care îi stăteau în cale. Harry privi cu gura căscată. Casetofonul de la numărul unsprezece huruia în continuare. Se părea că Încuiaţii dinăuntru nu simţiseră nimic.

― Haide, grăbeşte-te, mormăi Moody, împungându-l pe Harry cu un deget în spate.

Harry urcă treptele uzate de piatră, uitându-se la uşa care tocmai se materializase. Vopseaua neagră era jerpelită şi zgâriată. Clanţa argintie avea forma unui şarpe încolăcit. Nu exista nici broască, nici cutie de scrisori.

Lupin îşi scoase bagheta şi bătu o dată la uşă. Harry auzi multe sunete metalice puternice şi ceea ce părea să fie zor­năitul unui lanţ. Uşa se întredeschise cu un scârţâit.

― Harry, intră repede, şopti Lupin, dar nu te duce mult înăuntru şi nu atinge nimic.

Harry trecu pragul către obscuritatea aproape totală de pe hol. Simţea umezeala, praful şi un miros putred dulceag; locul avea aerul unei clădiri părăsite. Se uită peste umăr şi îi văzu pe ceilalţi venind în urma sa; Lupin şi Tonks îi cărau cufărul şi colivia lui Hedwig. Moody stătea pe ultima treap­tă, eliberând bulgării de lumină pe care îi furase Stingătorul de la felinare; zburară înapoi la becurile lor şi piaţa radie momentan într-o lumină portocalie înainte ca Moody să intre şchiopătând şi să închidă uşa de la intrare, astfel încât întunericul de pe hol să fie complet.

― Aici...

Atinse capul lui Harry cu bagheta; de data aceasta, Harry se simţi de parcă i s-ar fi prelins ceva cald pe spate şi înţelese că Vraja de Deziluzionare fusese făcută.

― Acum staţi cu toţii nemişcaţi, până fac puţină lumină, şopti Moody.

Vocile susurate ale celorlalţi îi dădură lui Harry un presen­timent neplăcut; era ca şi când ar fi intrat în casa unei per­soane pe moarte. Auzi un sâsâit încet şi apoi lămpile vechi cu gaz prinseră viaţă de-a lungul pereţilor, aruncând o lumină pâlpâitoare, fără putere, peste tapetul cojit şi covorul tocit de pe un hol lung şi întunecat, unde un candelabru ca o pânză de păianjen şi portretele înnegrite de vreme atârnau încovo­iate de pereţi. Harry auzi ceva strecurându-se în spatele unei pardoseli neregulate. Şi candelabrul, şi sfeşnicele de pe o masă firavă din apropiere erau în formă de şerpi.

Se auziră nişte paşi grăbiţi şi mama lui Ron, doamna Weasley, ieşi pe o uşă de la capătul îndepărtat al holului. Zâmbea primitor în timp ce se apropia repede de ei, deşi Harry observă că era ceva mai slabă şi mai palidă decât ulti­ma dată când o văzuse.

― Vai, Harry, ce bine îmi pare să te revăd! şopti ea, prinzându-i într-o îmbrăţişare de urs înainte să-l ţină la dis­tanţă şi să îl examineze cu obiectivitate. Eşti cam veştejit; tre­buie să fii hrănit, însă mă tem că vei mai avea de aşteptat până la cină.

Se întoarse către gaşca de vrăjitori din spatele lui şi le şopti cu importanţă:

― Tocmai a venit, a început întrunirea.

Vrăjitorii din spatele lui Harry dădură toţi semne de interes şi entuziasm şi începură să treacă pe lângă el către uşa pe care tocmai intrase doamna Weasley. Harry dădu să-l urmeze pe Lupin, dar doamna Weasley îl opri.

― Nu, Harry, întrunirea este doar pentru membrii Ordi­nului. Ron şi Hermione sunt sus, poţi să stai cu ei până se termină întrunirea, după aceea o să luăm cina. Şi vorbeşte încet pe hol, adăugă ea cu o şoaptă fermă.

― De ce?


― Nu vreau să se trezească ceva.

― La ce vă ― ?

― Îţi explic mai târziu, trebuie să mă grăbesc, ar trebui să fiu la întrunire ― stai să îţi arăt unde o să dormi.

Ducând un deget la buze, îl conduse pe vârful picioarelor pe lângă două draperii lungi, mâncate de molii, în spatele cărora Harry bănui că trebuia să fi fost o altă uşă, şi după ce ocoli un suport mare de umbrele, care arăta de parcă ar fi fost făcut din picioare tăiate de trol, începură să urce pe o scară întunecată, trecând pe lângă un şir de capete micşo­rate, fixate pe nişte plăci pe perete. O privire mai atentă îi dovedi lui Harry că erau capete de spiriduşi de casă.

Uimirea lui Harry se aprofundă cu fiecare pas pe care îl făcea. Ce Dumnezeu căutau într-o casă care arăta de parcă i-ar fi aparţinut celui mai întunecat dintre vrăjitori?

― Doamnă Weasley, de ce ― ?

― Ron şi Hermione or să-ţi explice totul, dragule, acum chiar trebuie să mă grăbesc, şopti distrată doamna Weasley. Acolo ― ajunseseră la al doilea etaj ― tu stai la a doua uşă pe dreapta. Te chem când se termină.

Şi coborî iar grăbită.

Harry traversă palierul murdar, apăsă pe clanţa de la ca­meră, care era în formă de cap de şarpe, şi deschise uşa.

Apucă să zărească o frântură din camera cu două paturi, cu tavanul înalt şi întunecos; apoi se auzi un ciripit puternic, urmat de un strigăt şi mai puternic, iar vederea îi fu complet blocată de o mare cantitate de păr foarte des. Hermione se aruncase asupra lui într-o îmbrăţişare care aproape că îl dădu jos, în timp ce micuţa bufniţă a lui Ron, Pigwidgeon, se în­vârtea entuziasmată în jurul capetelor lor.

― HARRY! Ron, a venit, a venit Harry! N-am auzit când ai sosit! Ah, ce faci? Eşti bine? Te-ai supărat pe noi? Sunt convinsă că da, ştiu că scrisorile noastre au fost inutile, însă nu am putut să-ţi spunem nimic, Dumbledore ne-a pus să jurăm că nu o s-o facem, ah, avem atâtea să-ţi povestim, şi tu de povestit nouă ― Dementorii! Când am auzit ― şi audi­erea de la Minister ― e de-a dreptul insuportabil, am căutat peste tot, nu pot să te exmatriculeze, pur şi simplu nu pot, există o prevedere în Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori pentru folosirea magiei în cazul situaţiilor de viaţă şi moarte...

― Hermione, lasă-l să respire, zise Ron zâmbind, în timp ce închidea uşa după Harry.

Părea să mai fi crescut cu câţiva centimetri în luna cât fuseseră despărţiţi, ceea ce îl făcea mai înalt şi mai deşirat ca niciodată, deşi nasul lung, părul roşu-aprins şi pistruii rămăseseră neschimbaţi.

Încă zâmbind larg, Hermione îi dădu drumul lui Harry.

Însă înainte ca acesta să poată să rostească un cuvânt, se auzi un sunet catifelat, un fluturat de aripi, şi ceva alb zbură de pe un dulap întunecat şi se aşeză delicat pe umărul lui Harry.

― Hedwig!

Bufniţa albă ca zăpada ţăcăni din cioc şi îl ciupi uşor de ureche cu drag, în timp ce Harry îi mângâia penele.

― Parcă a înnebunit, zise Ron. Aproape că ne-a omorât cu ciupitul când a adus ultimele scrisori de la tine, uită-te şi tu...

Îi arătă lui Harry degetul arătător de la mâna dreaptă, pe care se vedea o tăietură aproape vindecată, dar foarte adâncă.

― A, da, spuse Harry. Îmi pare rău, dar vroiam nişte răspunsuri, ştii tu...

― Prietene, am vrut să ţi le dăm, zise Ron. Hermione aproape că începuse să încărunţească, tot spunea că o să faci o prostie dacă vei rămâne de unul singur fără veşti, dar Dumbledore ne-a făcut să...

― ... juraţi că nu o să-mi spuneţi, continuă Harry. Da, mi-a zis Hermione.

Lumina caldă care se aprinsese în sufletul lui când îşi vă­zuse cei mai buni prieteni se stinse, de parcă stomacul i-ar fi fost inundat de ceva rece ca gheaţa. Dintr-o dată ― după ce o lună întreagă îşi tot dorise să-i vadă ― simţi că ar fi preferat ca Ron şi Hermione să-l lase în pace.

Urmă o tăcere apăsătoare, timp în care Harry o mângâie mecanic pe Hedwig, fără să se uite la nici unul dintre cei doi.

― A părut să creadă că aşa era cel mai bine, zise Her­mione cu jumătate de gură. Mă refer la Dumbledore.

― Da, spuse Harry.

Observă că şi mâinile ei purtau urmele ciocului lui Hedwig şi descoperi că nu îi părea rău deloc.

― Cred că şi-a zis că erai cel mai în siguranţă cu Încuiaţii... începu Ron.

― Zău? zise Harry, ridicând din sprâncene. A fost cumva vreunul dintre voi atacat de Dementori vara asta?

― Păi, nu ― dar de asta a pus să fii urmărit mereu de oameni din Ordinul Phoenix.

Harry simţi un gol puternic în stomac, de parcă ar fi ratat o treaptă la coborâre. Deci, toată lumea ştia că era suprave­gheat, în afară de el.

― Şi totuşi, nu a prea funcţionat, nu-i aşa? zise Harry, stră­duindu-se să îşi menţină vocea egală. Până la urmă, tot a tre­buit să mă descurc singur, nu?

― Era foarte supărat, spuse Hermione, cu o voce aproape îngrozită. Dumbledore. L-am văzut. Când a aflat că Mundun­gus a plecat înainte să i se termine tura. A fost înspăimântător.

― Ei bine, mă bucur că a plecat, zise Harry cu răceală. Dacă nu ar fi făcut-o, nu aş fi făcut vrăji şi probabil că Dumbledore m-ar fi lăsat pe Aleea Boschetelor toată vara.

― Nu-ţi faci... nu-ţi faci griji pentru audierea de la Ministerul Magiei? întrebă Hermione încet.

― Nu, zise Harry sfidător.

Se depărtă de ei, uitându-se în jur, cu Hedwig cuibărită cuminte pe umărul său, însă camera nu prea avea aerul să-l înveselească. Era umedă şi întunecată. O fâşie goală de pânză într-o ramă înflorată de tablou era tot ceea ce alunga goli­ciunea pereţilor jerpeliţi, şi când Harry trecu pe lângă ea, i se păru că aude pe cineva care se ascundea, râzând malefic.

― Şi de ce a vrut Dumbledore cu tot dinadinsul să mă ţină pe întuneric? întrebă Harry, încă încercând din răsputeri să vorbească degajat. V-aţi ― hm ― obosit cumva să-l întrebaţi?

Ridică privirea exact la timp pentru a-i vedea schimbând o privire care îi spuse că se comportau exact aşa cum se temuse că o vor face. Asta nu îi îmbunătăţi cu nimic starea de spirit.

― I-am zis lui Dumbledore că vrem să-ţi spunem ce se întâmplă, zise Ron. Crede-mă, prietene. Dar acum e foarte ocupat, l-am văzut doar de două ori de când am venit aici şi era destul de grăbit. Doar ne-a pus să jurăm că nu o să-ţi spunem lucruri importante când o să-ţi scriem, a zis că buf­niţele ar putea fi interceptate, atâta tot.

― Tot ar fi putut să mă ţină la curent, dacă ar fi vrut, spuse Harry tranşant. Doar nu vreţi să cred că nu ştie alte metode de a trimite mesaje, în afară de bufniţe.

Hermione se uită la Ron şi apoi zise:

― Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu a vrut să ştii nimic.

― Poate că are impresia că nu sunt de încredere, spuse Harry, urmărindu-le reacţiile.

― Nu fi prost, zise Ron, părând extrem de tulburat.

― Sau că nu pot să am singur grijă de mine.

― Bineînţeles că nu crede asta! spuse Hermione neliniştită.

― Şi atunci, cum de a trebuit să stau la familia Dursley, în timp ce voi doi aţi putut să fiţi implicaţi în tot ce se întâm­plă aici? zise Harry, cu vorbele rostogolindu-se unele după altele ca un şuvoi, pe un ton din ce în ce mai ridicat. Cum de voi aveţi voie să ştiţi tot ce se întâmplă?

― Nu avem! îl întrerupse Ron. Mama nu ne lasă să ne apropiem de întruniri, spune că suntem prea mici.

Însă, înainte să mai zică ceva, Harry începu să strige.

― ŞI NU AŢI FOST LA ÎNTRUNIRI, MARE LUCRU! TOT AŢI FOST AICI, NU-I AŞA? TOT AŢI FOST ÎMPREUNĂ! EU, EU AM FOST BLOCAT LA FAMILIA DURSLEY O LU­NĂ ÎNTREAGĂ! ŞI AM REZOLVAT MULT MAI MULTE DECÂT AŢI FĂCUT VOI VREODATĂ, IAR DUMBLEDORE O ŞTIE ― CINE A SALVAT PIATRA FILOZOFALĂ? CINE A SCĂPAT DE CRUPLUD? CINE V-A SALVAT PIELEA AMÂNDURORA DE DEMENTORI?

Fiecare gând amar şi resentiment care îi trecuse prin minte în ultima lună răbufneau acum din el: frustrarea din cauza lip­sei de veşti, durerea că fuseseră cu toţii împreună fără el, supă­rarea că fusese urmărit fără să i se fi spus ― toate sentimentele de care îi era pe jumătate ruşine dădură pe afară. Hedwig se sperie de zgomot şi zbură înapoi pe dulap; Pigwidgeon ciripi alarmat şi se învârti şi mai repede în jurul capetelor lor.

― CINE A TREBUIT SĂ TREACĂ DE DRAGONI, DE SFINCŞI ŞI DE ORICE ALTĂ FIINŢĂ SINISTRĂ ANUL TRECUT? CINE A VĂZUT CUM S-A ÎNTORS EL? CINE A TREBUIT SĂ SCAPE DE EL? EU!

Ron stătea acolo cu gura întredeschisă, fiind evident uluit şi negăsindu-şi cuvintele, în timp ce Hermione îl privea aproape cu lacrimi în ochi.

― DAR DE CE AŞ ŞTI EU CE SE ÎNTÂMPLĂ? DE CE SĂ SE OBOSEASCĂ CINEVA SĂ ÎMI SPUNĂ?

― Harry, chiar am vrut să-ţi spunem ― începu Hermione.

― PESEMNE CĂ NU AŢI VRUT PREA TARE, NU-I AŞA, ALTFEL MI-AŢI FI TRIMIS O BUFNIŢĂ, DAR DUMBLE­DORE V-A PUS SĂ JURAŢI!

― Păi, da...

― PATRU SĂPTĂMÂNI AM STAT PE ALEEA BOSCHE­TELOR, FURÂND ZIARE DIN COŞURI LE DE GUNOI CA SĂ AFLU CE SE ÎNTÂMPLĂ ―

― Am vrut să...

― PRESUPUN CĂ V-AŢI DISTRAT DE MINUNE, NU-I AŞA, ASCUNŞI AICI ÎMPREUNĂ...

― Nu, sincer...

― Harry, ne pare tare rău! zise Hermione disperată, acum cu ochii scânteindu-i de lacrimi. Harry, ai completă dreptate ― şi eu aş fi fost supărată, dacă aş fi fost în locul tău!

Harry se uită urât la ea, respirând adânc, apoi le întoarse iar spatele, măsurând camera în lung şi în lat. Hedwig strigă posomorâtă. Urmă o pauză lungă, întreruptă doar de scâr­ţâitul lugubru al scândurilor sub picioarele lui Harry.

― Şi până la urmă ce e locul ăsta? se răsti el la Ron şi Hermione.

― Sediul Ordinului Phoenix, zise Ron dintr-o suflare.

― O să se obosească cineva să îmi spună şi mie ce este Or­dinul Phoenix?

― Este o societate secretă, zise repede Hermione. Dum­bledore este şeful, el a fondat-o. Sunt cei care au luptat ulti­ma dată împotriva Ştii-Tu-Cui.

― Cine face parte din ea? spuse Harry, oprindu-se locului, cu mâinile în buzunare.

― Destul de mulţi oameni...

― Noi am cunoscut cam douăzeci, zise Ron, însă credem că sunt mai mulţi.

Harry se uită din nou urât la ei.

― Şi... ? întrebă el, uitându-se când la unul, când la celălalt.

― Hm, zise Ron. Şi, ce?

― Voldemort! spuse Harry mânios, iar Ron şi Hermione tresăriră amândoi. Ce se întâmplă? Ce pune la cale? Unde e? Ce facem ca să-l oprim?

― Ţi-am spus, Ordinul nu ne lasă să mergem la întruniri, spuse Hermione agitată. Aşa că nu ştim detaliile ― însă ne-am prins care este ideea în ansamblu, adăugă ea grăbită, văzând expresia de pe faţa lui Harry.

― Ştii, Fred şi George au inventat Urechile Extensibile, spuse Ron. Sunt foarte folositoare.

― Urechi ― ?

― Extensibile, da. Numai că a trebuit să nu le mai folosim în ultima vreme, pentru că a aflat mama şi şi-a ieşit din minţi. Fred şi George au trebuit să le ascundă pe toate, ca să nu le arunce mama la gunoi. Însă le-am folosit un timp, înainte să-şi dea seama mama de ce se întâmplă. Ştim că unii membri ai Ordinului urmăresc Devoratori ai Morţii recu­noscuţi, le ţin socoteala, ştii...

― Unii dintre ei încearcă să îi recruteze pe alţii în Ordin, zise Hermione.

― Şi unii dintre ei păzesc ceva, spuse Ron. Vorbesc tot timpul de îndatoririle de pază.

― Nu cumva era vorba despre mine, nu? zise Harry sar­castic.

― A, ba da, spuse Ron, cu o expresie de înţelegere ilumi­nată.

Harry pufni. Se plimbă iar prin cameră, uitându-se în orice altă parte, în afară de locul unde stăteau Ron şi Hermione.

― Şi voi doi ce aţi făcut, dacă nu aţi avut voie să mergeţi la întruniri? întrebă el. Ziceaţi că aţi fost ocupaţi.

― Am fost, spuse repede Hermione. Am decontaminat ca­sa asta, a fost goală ani întregi şi au crescut tot felul de ches­tii pe aici. Am reuşit să curăţăm bucătăria, cea mai mare parte a dormitoarelor şi cred că o să ne ocupăm de salon chiar mâi ― AARGH!

Cu două pocnituri puternice, Fred şi George, fraţii gemeni mai mari ai lui Ron, se materializaseră din senin în mijlocul camerei. Pigwidgeon ciripi mai nebuneşte ca niciodată şi zbură ca săgeata lângă Hedwig pe dulap.

― Nu mai faceţi chestia asta! le spuse Hermione sfârşită gemenilor, care erau la fel de roşcaţi ca Ron, însă mai înde­saţi şi puţin mai scunzi.

― Bună, Harry, zise George, zâmbindu-i larg. Ni s-a părut nouă că ţi-am auzit glasul melodios.

― Harry, nu e bine să ţii supărarea în suflet, las-o să iasă, spuse Fred, zâmbind şi el. S-ar putea să mai fie vreo doi oameni la cinzeci de kilometri depărtare care să nu te fi auzit.

― Să înţeleg că aţi trecut testele de Apariţie? întrebă Harry morocănos.

― Cu brio, zise Fred, care ţinea în mână ceva ce semăna cu o sfoară foarte lungă de culoarea pielii.

― V-ar fi luat cu vreo treizeci de secunde mai mult să coborâţi pe scări, spuse Ron.

― Timpul înseamnă galioni, adică bani, frăţioare, spuse Fred. Oricum, Harry, interferezi recepţia. Urechi Extensibile, adăugă el drept răspuns sprâncenelor ridicate ale lui Harry şi ridică sfoara care acum Harry văzu că se întindea până pe palier. Încercăm să auzim ce se întâmplă jos.

― Ar trebui să aveţi grijă, zise Ron, uitându-se la o Ure­che, dacă mai vede mama una din astea...

― Merită riscul, au o întrunire foarte importantă, spuse Fred.

Uşa se deschise şi apăru o coamă lungă de păr roşcat.

― A, bună, Harry! zise veselă Ginny, sora mai mică a lui Ron. Mi s-a părut că ţi-am auzit vocea.

Întorcându-se către Fred şi George, le spuse:

― Urechile Extensibile sunt o cauză pierdută, a aruncat o Vrajă Imperturbabilă asupra uşii de la bucătărie.

― De unde ştii? zise George, părând dezamăgit.

― Tonks mi-a zis cum să aflu, zise Ginny. Arunci cu lu­cruri spre în uşă şi, dacă nu o ating, înseamnă că uşa a fost Imperturbată. Am aruncat în ea cu nişte bombe cu miros de baligă din capul scărilor şi zboară în altă parte, aşa că e imposibil să intre Urechile Extensibile prin gaură.

Fred oftă adânc.

― Păcat. Chiar vroiam să aflu ce mai face bătrânul Plesneală.

― Plesneală! zise Harry. E aici?

― Da, spuse George, închizând prevăzător uşa şi aşezându-se pe unul dintre paturi, urmat de Fred şi Ginny. Dă raportul. Strict secret.

― Idiotul, zise Fred alene.

― Acum este de partea noastră, spuse Hermione dojenitor. Ron pufni.

― Asta nu-l împiedică să fie un idiot. Se vede după cum se uită la noi.

― Nici lui Bill nu-i place de el, zise Ginny, de parcă asta lămurea problema.

Harry nu era sigur dacă i se risipise furia; însă acum setea de informaţii era mai puternică decât pornirea sa de-a con­tinua să ţipe. Se aşeză pe pat alături de ceilalţi.

― Bill este aici? întrebă el. Credeam că lucrează în Egipt.

― S-a înscris pentru o slujbă de birou ca să poată să vină acasă şi să lucreze pentru Ordin, zise Fred. Spune că îi este dor de morminte, dar există compensaţii, zâmbi el atotştiutor.

― Ce vrei să spui?

― O mai ţii minte pe Fleur Delacour? spuse George. S-a angajat la Gringotts ca să îşi perfecţioneze engleza...

― Iar Bill i-a dat multe lecţii în particular, chicoti Fred.

― Şi Charlie face parte din Ordin, zise George, dar e încă în România. Dumbledore vrea să vină cât mai mulţi vrăjitori din străinătate, aşa că Charlie încearcă să-şi facă relaţii în timpul liber.

― Nu ar putea să facă şi Percy asta? întrebă Harry.

Din câte auzise ultima dată, al treilea frate Weasley lucra la Departamentul de Cooperare Magică Internaţională din cadrul Ministerului Magiei.

La auzul cuvintelor lui Harry, toţi fraţii Weasley şi Her­mione schimbară priviri pline de semnificaţii negative.

― Orice ai face, să nu vorbeşti de Percy de faţă cu mama şi tata, îi spuse Ron lui Harry pe un ton încordat.

― De ce nu?

― Pentru că, de fiecare dată când este menţionat numele lui Percy, tata sparge orice se nimereşte să aibă în mână şi mama începe să plângă, spuse Fred.

― A fost groaznic, zise Ginny cu tristeţe.

― Cred că am avut noroc că am scăpat de el, zise George. Nu l-am mai văzut niciodată pe tata certându-se cu cineva în halul ăla. De obicei, mama este cea care ţipă.

― S-a întâmplat în prima săptămână după ce s-a terminat semestrul, zise Ron. Ne pregăteam să venim şi să ne alăturăm Ordinului. Percy a venit acasă şi ne-a spus că fusese promovat.

― Glumeşti? zise Harry.

Deşi ştia foarte bine că Percy era extrem de ambiţios, Harry avea impresia că Percy nu avusese mare succes cu prima sa sluj­bă de la Ministerul Magiei. Percy era vinovat de o relativ im­portantă trecere cu vederea, neobservând că şeful său era con­trolat de Lordul Cap-de-Mort (nu că Ministerul ar fi crezut-o -toţi erau de părere că domnul Crouch înnebunise).

― Da, am fost surprinşi cu toţii, spuse George, pentru că Percy a avut o grămadă de probleme din cauza lui Crouch, a avut loc o anchetă şi tot tacâmul. Au spus că Percy ar fi trebuit să-şi fi dat seama că Crouch o luase razna şi să fi in­format un superior. Dar îl ştii pe Percy, Crouch i-a lăsat con­ducerea, nu avea de gând să se plângă.

― Şi atunci, cum de l-au promovat?

― Exact asta ne-am întrebat şi noi, zise Ron, care părea foarte dornic să întreţină o conversaţie normală, acum că Harry se oprise din ţipat. A venit acasă foarte mulţumit de el însuşi ― chiar mai mulţumit decât de obicei, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva ― şi i-a spus tatei că îi fusese oferit un post chiar în cadrul biroului lui Fudge. Unul ex­trem de bun pentru cineva care terminase Hogwarts abia de un an: Asistent al Ministrului. Cred că se aştepta ca tata să fie nespus de impresionat.

― Numai că tata nu a fost, zise Fred sumbru.

― De ce? spuse Harry.

― Păi, se pare că Fudge cutreieră Ministerul, asigurându-se că nu a intrat nimeni în contact cu Dumbledore, zise George.

― Ştii, mai nou numele lui Dumbledore este desconsi­derat în Minister, spuse Fred. Toţi cred că nu face decât să işte probleme, spunând că s-a întors Ştii-Tu-Cine.

― Tata spune că Fudge a zis foarte clar că oricine e de par­tea lui Dumbledore poate să-şi elibereze biroul, zise George.

― Problema este că Fudge îl suspectează pe tata, ştie că e în relaţii bune cu Dumbledore şi întotdeauna l-a considerat pe tata un fel de ciudat, din cauza obsesiei sale pentru Încuiaţi.

― Dar ce legătură are asta cu Percy? întrebă Harry derutat.

― Ajung şi la asta imediat. Tata bănuieşte că Fudge îl ţine pe Percy în biroul lui doar pentru că vrea să-l folosească ca să îi spioneze familia ― şi pe Dumbledore.

Harry scoase un fluierat jos.

― Însă Percy a fost încântat de asta.

Ron râse sec.

― Şi-a ieşit complet din minţi. A zis ― mă rog, a zis o gră­madă de chestii groaznice. A zis că, de când a intrat în Minister, a trebuit să se lupte cu reputaţia jalnică a tatei, că tata nu are deloc ambiţie şi că de asta am fost mereu aşa de ― ştii tu ― nu am avut mulţi bani, adică...

― Poftim? spuse Harry, nevenindu-i să creadă, în timp ce Ginny scoase un sunet ca de pisică supărată.

― Ştiu, zise Ron cu o voce joasă. Şi a fost şi mai rău. A spus că tata e un idiot fiindcă stă pe lângă Dumbledore, că Dumbledore o să aibă mari probleme, că tata o să se ducă la fund cu el, că el ― Percy ― ştia cui îi este loial şi că acesta este Ministerul. Şi dacă mama şi tata aveau de gând să trădeze Ministerul, avea să aibă grijă ca toată lumea să ştie că nu mai făcea parte din familia noastră. În aceeaşi seară şi-a făcut bagajele şi a plecat. Acum trăieşte aici, în Londra.

Harry scăpă o înjurătură în gând. Întotdeauna îl plăcuse cel mai puţin pe Percy dintre fraţii Weasley, însă niciodată nu-şi imaginase că acesta i-ar fi spus aşa ceva domnului Weasley.

― Mamei nu i-a fost deloc uşor, zise Ron abătut. Ştii tu, a plâns şi altele de genul ăsta. A venit la Londra ca să încerce să discute cu Percy, dar el i-a trântit uşa în nas. Nu ştiu ce face dacă se vede cu tata la serviciu ― presupun că îl ignoră.

― Dar Percy trebuie să ştie că s-a întors Cap-De-Mort, spuse Harry încet. Nu este prost, trebuie să ştie că părinţii voştri nu ar risca fără dovezi.

― Da, mă rog, şi numele tău a fost menţionat când s-au certat, zise Ron, aruncându-i lui Harry o privire pe furiş. Percy a zis că singura dovadă era cuvântul tău şi... nu ştiu... nu credea că era de ajuns.

― Percy ia foarte în serios Profetul zilei, spuse Hermione caustic, şi toţi ceilalţi dădură din cap.

― Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, uitându-se la fiecare dintre ei.

Îl priveau cu toţii circumspecţi.

― Nu ai ― nu ai primit Profetul zilei? întrebă Hermione neliniştită.

― Ba da! zise Harry.

― L-ai... hm... citit pe îndelete? întrebă Hermione şi mai agitată.

― Nu din scoarţă-n scoarţă, spuse Harry precaut. Dacă aveau de gând să zică ceva de Cap-de-Mort, ar fi fost ştiri de prima pagină, nu-i aşa?

Ceilalţi tresăriră când auziră numele. Hermione se grăbi să continue:

― Păi, ar trebui să-l citeşti din scoarţă-n scoarţă ca să îl gă­seşti, dar îţi... hm... Îţi menţionează numele de câteva ori pe săptămână.

― Dar aş fi văzut...

― Nu dacă ai citit doar prima pagină, zise Hermione, clă­tinând din cap. Nu vorbesc de articolele mari. Te strecoară din când în când, ca şi când ai fi o glumă bine cunoscută.

― Ce vrei să ― ?

― De fapt, este cam răutăcios, zise Hermione pe o voce calmă forţată. Pur şi simplu se bazează pe ce a scris Rita.

― Dar acum nu mai scrie, nu?

― A, nu, şi-a ţinut promisiunea ― nu că ar avea de ales, adăugă Hermione cu satisfacţie. Însă a pus bazele pentru ceea ce încearcă ei să facă acum.

― Ce anume? spuse Harry nerăbdător.

― Bine, ştii că a scris că leşini tot timpul, că spui că te doare cicatricea şi toate astea.

― Da, spuse Harry, care nu avea cum să uite articolele Ritei Skeeter despre el.

― Păi, scriu despre tine de parcă ai fi o persoană care are halucinaţii, care vrea atenţie şi care crede că este un erou tragic sau ceva de genul ăsta, zise Hermione foarte repede, de parcă ar fi fost mai puţin neplăcut pentru Harry să audă aceste fapte spuse rapid. Tot strecoară comentarii penibile la adresa ta. Dacă apare vreo poveste cusută cu aţă albă, for­mula e "O poveste demnă de Harry Potter", dacă are cine­va un accident ciudat sau ceva asemănător, se spune "Să sperăm că nu i-a rămas o cicatrice pe frunte, că altfel o să ni se ceară să îl venerăm"...

― Dar eu nu vreau să mă venereze ― începu Harry enervat.

― Ştiu că nu, spuse Hermione repede, părând speriată. Ştiu, Harry. Dar îţi dai seama ce încearcă să facă? Vor să te transforme într-o persoană pe care nu o s-o creadă nimeni. Fudge e în spatele poveştii ăsteia, pariez pe orice. Vor ca vrăjitorii de pe stradă să creadă că eşti doar un prostovan care e un fel de păcăleală, care povesteşte tot felul de chestii ridicole, trase de păr, pentru că adoră să fie celebru şi vrea să o ţină aşa în continuare.

― Eu nu am cerut nimănui ― nu am vrut ― Cap-de-Mort mi-a ucis părinţii! îngăimă Harry. Am ajuns celebru pentru că mi-a omorât familia, dar nu a putut să mă omoare şi pe mine! Cine şi-ar dori să fie celebru pentru asta? Nu îşi dau seama că aş fi preferat să nu fi...

Ştim, Harry, spuse Ginny cu sinceritate.

― Şi, bineînţeles, nu au zis un cuvânt despre cum ai fost atacat de Dementori, zise Hermione. Cineva le-a spus să tacă. Ăsta ar fi un subiect foarte important, Dementorii scăpaţi de sub control. Nici măcar nu au zis că ai încălcat Statutul Internaţional de Tăinuire. Am crezut că o vor face, s-ar fi potrivit de minune cu imaginea asta a ta de prost care se dă mare. Credem că stau şi aşteaptă până când o să fii exmatriculat, când o să dea sfoară-n ţară ― vreau să spun, dacă o să fii exmatriculat, evident, continuă ea grăbită. Chiar că nu ar trebui să te exmatriculeze, dacă îşi respectă propriile reguli, nu au nimic împotriva ta.

Ajunseseră iar la audiere şi Harry nu vroia să se gân­dească la asta. Aruncă momeala după un alt subiect de dis­cuţie, însă fu salvat de nevoia de a găsi unul de paşii care se auziră urcând scările.

― Hmm.

Fred trase cu putere de Urechea Extensibilă; se mai auzi o pocnitură răsunătoare, iar el şi George dispărură. Câteva clipe mai târziu, în prag apăru doamna Weasley.



― S-a terminat întrunirea, acum puteţi să coborâţi la cină. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă, Harry. Şi cine a lăsat toate bombele acelea cu miros de baligă în faţa uşii de la bucătărie?

― Şmecherilă, zise Ginny fără să roşească. Îi place la nebu­nie să se joace cu ele.

― Ah, spuse doamna Weasley, credeam că ar fi putut să fie Kreacher, tot face lucruri ciudate de genul ăsta. Acum nu ui­taţi să vorbiţi încet pe hol. Ginny, eşti foarte murdară pe mâini, ce ai făcut? Te rog, du-te şi spală-te înainte de cină.

Ginny se strâmbă către ceilalţi şi ieşi din cameră după mama ei, lăsându-l pe Harry singur cu Ron şi Hermione. Amândoi îl priveau neliniştiţi, de parcă se temeau că o să înceapă să ţipe din nou, acum că plecaseră toţi ceilalţi. Văzându-i atât de agitaţi, se simţi puţin ruşinat.

― Ştiţi... murmură el, dar Ron clătină din cap, şi Hermione zise încet:

― Ne-am aşteptat că o să te superi, Harry, chiar nu te învi­novăţim, dar trebuie să înţelegi, zău că am încercat să-l convingem pe Dumbledore...

― Da, ştiu, zise Harry scurt.

Căută un subiect care să nu aibă legătură cu directorul său, pentru că doar gândul la Dumbledore îl făcea iar să fiarbă pe dinăuntru de supărare.

― Cine este Kreacher? întrebă el.

― Spiriduşul de casă care locuieşte aici, zise Ron. Un smintit. Nu am mai întâlnit niciodată unul ca el.

Hermione se încruntă la Ron.

― Nu este smintit, Ron.

― Dorinţa vieţii lui este să-i fie tăiat capul şi apoi agăţat pe o placă, exact ca al mamei sale, spuse Ron sarcastic. Este ceva normal, Hermione?

― Păi... păi, dacă este un pic ciudat, nu-i este vina lui. Ron îşi roti ochii spre Harry.

― Hermione nu a renunţat încă la S.P.A.S.

― Nu este S.P.A.S! zise Hermione vehement. Este Socie­tatea pentru apărarea spiriduşilor. Nu sunt singură, iar Dumbledore a spus că ar trebui să fim drăguţi cu Kreacher.

― Da, da, zise Ron. Hai să mergem, sunt lihnit.

Îi conduse ieşind din cameră şi ajungând pe palier, însă înainte ca ei să poată coborî scările ―

― Staţi aşa! şopti Ron, întinzând o mână ca să-i oprească pe Harry şi Hermione să meargă mai departe. Sunt încă pe hol, poate auzim ceva.

Cei trei se uitară cu grijă peste balustrade. Holul poso­morât de dedesubt era plin de vrăjitoare şi vrăjitori, inclusiv toţi cei din garda lui Harry. Şuşoteau entuziasmaţi între ei. Chiar în centrul grupului Harry văzu capul întunecat, cu părul soios şi nasul proeminent, al profesorului de la Hog­warts pe care îl plăcea cel mai puţin, profesorul Plesneală. Harry se aplecă şi mai mult peste balustradă. Era foarte interesat de ce făcea Plesneală pentru Ordinul Phoenix...

Un fir subţire de sfoară de culoarea pielii coborî prin faţa ochilor lui Harry. Ridicând privirea, îi văzu pe Fred şi George la etajul de mai sus, lăsând în jos cu grijă Urechea Extensibilă către mănunchiul întunecat de oameni de dedesubt. O clipă mai târziu însă, începură să se îndrepte toţi către uşa de la intrare, ieşind din raza lor vizuală.

― La naiba, Harry îl auzi şoptind pe Fred, în timp ce ridi­ca iar Urechea Extensibilă.

Auziră uşa de la intrare deschizându-se, apoi închizându-se.

― Plesneală nu mănâncă niciodată aici, îi spuse încet Ron lui Harry. Slavă Domnului. Hai.

― Şi, Harry, nu uita să nu ridici vocea pe hol, şopti Hermione.

Când trecură pe lângă şirul de capete de spiriduşi de casă de pe perete, îi văzură pe Lupin, doamna Weasley şi Tonks în faţa uşii de la intrare, închizând magic numeroasele broaşte şi yale după cei care tocmai plecaseră.

― Mâncăm în bucătărie, şopti doamna Weasley, întâlnin­du-i la capătul scărilor. Harry, dragă, dacă traversezi pe vâr­furi holul este chiar pe uşa aceea...

ZDUF.


― Tonks! strigă doamna Weasley exasperată, întorcându-se să se uite în spatele ei.

― Îmi pare rău! se văită Tonks, care era întinsă pe podea. Este suportul ăla idiot de umbrele, e a doua oară când mă împiedic de...

Însă restul cuvintelor sale fu acoperit de un urlet îngrozi­tor, care îţi spărgea timpanele şi îţi îngheţa sângele în vine.

Draperiile roase de molii pe lângă care trecuse Harry mai devreme se îndepărtaseră, însă în spatele lor nu se afla nici o uşă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că se uita pe o fereastră, de partea cealaltă a ferestrei fiind o bătrână cu o pălărie neagră, care ţipa întruna, de parcă ar fi fost torturată ― abia pe urmă îşi dădu seama că era doar un portret în mări­me naturală, însă foarte realist, şi cel mai neplăcut pe care îl văzuse vreodată.

Bătrânei îi curgea saliva din gură, i se roteau ochii, pielea gălbejită de pe faţă i se întindea la maximum când ţipa; de-a lungul holului din spatele lor, se treziră şi celelalte portrete şi începură şi ele să urle, încât Harry chiar închise ochii şi îşi acoperi urechile din cauza zgomotului.

Lupin şi doamna Weasley alergară înainte şi încercară să tragă draperiile peste bătrână, însă acestea nu cedau, iar ea striga mai tare ca niciodată, vânturând nişte mâini cu gheare, de parcă ar fi încercat să le sfâşie feţele.

Gunoaie! Mizerii! Produse de mâna a doua de noroi şi jos­nicie! Corciturilor, mutanţilor, ciudaţilor, plecaţi de-aici! Cum îndrăzniţi să mânjiţi casa strămoşilor mei...

Tonks îşi ceru scuze repetate, târând înapoi piciorul uriaş şi greu de trol; doamna Weasley renunţă la tentativa de a trage draperiile şi merse grăbită dintr-un capăt în altul al ho­lului, Împietrind cu bagheta toate celelalte portrete; un băr­bat cu părul lung şi negru ieşi furtunos pe o uşă din faţa lui Harry.

― Taci, cotoroanţă nenorocită, taci din GURA! răcni el, apucând draperia pe care o abandonase doamna Weasley.

Chipul bătrânei păli.

Tuuuuu! urlă ea, cu ochii ieşindu-i din orbite la vederea bărbatului. Trădător de sânge, abominabilule, ruşine din sân­gele meu!

― Am spus ― taci ― DIN GURA! tună bărbatul şi, cu un efort extraordinar, el şi Lupin reuşiră să unească draperiile la loc.

Urletele bătrânei se pierdură şi se lăsă o tăcere asurzi­toare.

Gâfâind puţin şi dându-şi părul lung şi negru din ochi, Sirius, naşul lui Harry, se întoarse cu faţa către el.

― Bună, Harry, zise el sumbru, înţeleg că ai cunoscut-o deja pe mama mea.

CAPITOLUL V



Yüklə 4,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin