Harry Potter şi Ordinul Phoenix



Yüklə 4,8 Mb.
səhifə32/35
tarix27.07.2018
ölçüsü4,8 Mb.
#60323
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35

CAPITOLUL XXXV

DINCOLO DE VĂL
Mai multe siluete negre apărură din senin în jurul lor, blocându-le calea în stânga şi în dreapta; ochii le scli­peau prin găurile din glugi. Douăsprezece vârfuri aprinse de baghete erau îndreptate direct spre inimile lor; Ginny scoase un icnet de groază.

― Dă-mi-o, Potter, repetă vocea tărăgănată a lui Lucius Reacredinţă, care întinse mâna cu palma în sus.

În stomacul lui Harry se căscă un gol teribil. Erau prinşi şi în inferioritate numerică.

― Dă-mi-o, spuse Reacredinţă din nou.

― Unde este Sirius? spuse Harry.

Mai mulţi Devoratori ai Morţii râseră; o voce aspră de femeie din mijlocul siluetelor întunecate din dreapta lui Harry spuse triumfător:

― Lordul Întunecat are mereu dreptate!

― Mereu, îngână Reacredinţă. Acum, dă-mi profeţia, Potter.

― Vreau să ştiu unde este Sirius!

― "Vreau să ştiu unde e Sirius!" îl imită femeia din stânga sa. Ea şi colegii săi, Devoratori ai Morţii, se apropiaseră atât de tare, încât ajunseseră la jumătate de metru de Harry şi de ceilalţi. Harry era orbit de lumina de la baghetele lor.

― L-aţi prins, spuse Harry, ignorând panica crescândă din pieptul său şi groaza cu care se luptase de când intrase pentru prima oară pe culoarul rândului nouăzeci şi şapte. E aici. Ştiu că e aici.

― Copilaşul s-a tlezit speliat şi a clezut că ce a visat el e adevălat, spuse femeia pe o voce oribilă, imitând un bebeluş.

Harry simţi cum Ron se agită lângă el.

― Nu face nimic, murmură el. Nu încă...

Femeia care îl imitase râse în gura mare.

― Îl auziţi? Îl auziţi? Le dă instrucţiuni celorlalţi copii de parcă ar avea de gând să se lupte cu noi!

― Vai, nu îl cunoşti pe Potter cum îl cunosc eu, Bellatrix, spuse Reacredinţă încet. Are o mare slăbiciune pentru faptele eroice; Lordul Întunecat înţelege asta. Acum, dă-mi profeţia, Potter.

― Ştiu că Sirius este aici, spuse Harry, deşi, din cauza panicii, i se strângea pieptul şi avea senzaţia că nu mai putea să respire cum trebuie. Ştiu că e la voi!

Mai râseră şi alţi Devoratori ai Morţii, deşi femeia hohoti cel mai tare.

― A sosit momentul să înveţi diferenţa dintre viaţa reală şi vise, Potter, spuse Reacredinţă. Acum dă-mi profeţia, sau vom începe să ne folosim baghetele.

― Hai, faceţi-o, spuse Harry, ridicându-şi bagheta la ni­velul pieptului.

Şi, în timp ce o făcea, cele cinci baghete ale lui Ron, Hermione, Neville, Ginny şi Luna se ridicară de o parte şi de alta a lui. Nodul din stomacul lui Harry se strânse. Dacă Sirius nu era acolo, îşi dusese prietenii la moarte fără abso­lut nici un motiv...

Însă Devoratorii Morţii nu atacară.

― Dă-mi profeţia şi nimeni nu va fi rănit, spuse Reacre­dinţă calm.

Fu rândul lui Harry să râdă.

― Da, sigur! spuse el. Vă dau... profeţia, da? Şi o să ne lăsaţi să ne luăm tălpăşiţa spre casă, nu-i aşa?

Cuvintele abia îi părăsiseră buzele când femeia Devorator al Morţii strigă:

Accio prof...

Harry era pregătit pentru ea, strigă "Protego!" înainte ca ea să fi terminat de spus vraja şi, deşi sfera de sticlă îi alune­case până la vârful degetelor, reuşi să o ţină în continuare.

― Vai, ştie să se joace, Potter, bebeluşul mititel, spuse ea, cu ochii ei sălbatici privindu-l prin găurile din glugă. Foarte bine, atunci...

― ŢI-AM ZIS, NU! răcni Lucius Reacredinţă la femeie. Dacă o spargi... !

Mintea lui Harry lucra febril. Devoratorii Morţii voiau acesta sferă din fibre de sticlă. Pe el nu îl interesa deloc. Nu vroia decât să scape toţi cu viaţă din povestea asta, să aibă grijă ca nici unul dintre prietenii lui să nu plătească vreun un preţ cumplit pentru prostia lui...

Femeia făcu un pas înainte, se îndepărtă de colegii ei şi îşi dădu jos gluga. Azkabanul îi scofâlcise chipul lui Bellatrix Lestrange, făcându-i-l supt şi ca un craniu, însă însufleţit de o lumină înfrigurată, fanatică.

― E nevoie de muncă de convingere? spuse ea, cu pieptul ridicându-i-se şi coborându-i rapid. Foarte bine ― luaţi-o pe cea mai mică, le ordonă ea Devoratorilor Morţii de lângă ea. Să se uite în timp ce-o torturăm pe fetiţă. O s-o fac chiar eu.

Harry simţi cum ceilalţi se strânseră în jurul lui Ginny; făcu un pas într-o parte, astfel încât ajunse chiar în faţa ei, ţinându-şi profeţia la piept.

― Voi fi nevoit să o sparg, dacă ataci pe vreunul dintre noi, îi spuse el lui Bellatrix. Nu cred că şeful tău o să fie foarte mulţumit dacă te întorci fără ea, nu?

Ea nu se mişcă, ci doar se uită la el, umezindu-şi buzele subţiri cu vârful limbii.

― Aşa, spuse Harry, până la urmă, despre ce profeţie vorbim?

Îşi dădu seama că trebuia să vorbească întruna. Braţul lui Neville era lipit de al lui şi îl simţea cum tremură; simţea în ceafă respiraţia rapidă a celorlalţi. Spera că toţi se gândeau din răsputeri la diverse metode de a scăpa, pentru că mintea lui era pustie.

― Ce profeţie? repetă Bellatrix, cu zâmbetul pierindu-i de pe chip. Glumeşti, Harry Potter.

― Ba nu, nu glumesc, spuse Harry, uitându-se de la un De­vorator al Morţii la altul şi căutând o verigă slabă, un spaţiu prin care ar fi putut să scape. De ce o vrea Cap-de-Mort?

Mai mulţi Devoratori ai Morţii şuierară.

― Îndrăzneşti să-i pronunţi numele? şopti Bellatrix.

― Da, spuse Harry, ţinând în continuare strâns globul de sticlă, şi aşteptând o nouă încercare de a-l vrăji din partea ei. Da, pot să spun fără nici o problemă Cap...

― Taci din gură! urlă Bellatrix. Îndrăzneşti să-i pronunţi numele cu buzele tale netrebnice, îndrăzneşti să îl întinezi cu limba ta de sânge semipur, îndrăzneşti să...

― Ştiai că şi el are sânge semipur? zise Harry indiferent.

Hermione scoase un mic geamăt în urechea lui.

― Cap-de-Mort? Da, mama lui a fost vrăjitoare, dar tatăl lui a fost Încuiat ― sau v-a zis că are sânge pur?

STUPEF...

― NU!


Un jet de lumină roşie ţâşnise deja din vârful baghetei lui Bellatrix Lestrange, dar Reacredinţă o devie; vraja lui o făcu pe a ei să lovească raftul la jumătate de metru în stânga lui Harry, iar mai multe sfere de sticlă de pe el se sparseră.

Două siluete alb-sidefii ca fantomele şi fluide ca fumul se ridicară din cioburile de sticlă de pe podea şi fiecare începu să vorbească; vocile lor se luară la întrecere, astfel încât nu se auziră decât fragmente din ce spuneau peste strigătele lui Reacredinţă şi Bellatrix.

― ... de solstiţiu va sosi o nouă..., spuse silueta unui bătrân cu barbă.

― NU ATACA! AVEM NEVOIE DE PROFEŢIE!

― Îndrăzneşte... uite-l cum îndrăzneşte... urlă Bellatrix incoerent. Stă acolo... sânge semipur mizerabil...

― AŞTEAPTĂ PÂNĂ LUĂM PROFEŢIA! răcni Reacredinţă.

― ... nici unul nu va mai veni după... rosti silueta unei tinere.

Cele două siluete care ţâşniseră din sferele sparte se to­piră şi dispărură. Nu mai rămase nimic din ele sau din case­le lor de odinioară, în afară de nişte cioburi de sticlă pe podea. Totuşi, lui Harry îi veni o idee. Problema era cum să le-o comunice celorlalţi.

― Nu mi-aţi spus ce e atât de special la profeţia asta pe care se presupune că ar trebui să v-o dau, zise el, trăgând de timp.

Îşi mişcă piciorul puţin într-o parte, căutând să întâl­nească piciorul altcuiva.

― Nu te ţine de bancuri cu noi, Potter, spuse Reacredinţă.

― Nu mă ţin, spuse Harry, gândindu-se pe jumătate la con­versaţie, pe jumătate la piciorul său rătăcitor.

Apoi găsi vârful pantofului altcuiva şi călcă pe el. Icnetul subit din spatele lui îi spuse că era pantoful lui Hermione.

― Ce e? şopti ea.

― Dumbledore nu ţi-a zis niciodată că motivul pentru care porţi cicatricea aia este ascuns în măruntaiele Departamen­tului Misterelor? zise Reacredinţă batjocoritor.

― Eu... poftim? spuse Harry, uitând cu totul de plan. Ce-i cu cicatricea mea?

― Cum? şopti Hermione din spatele lui.

― Este posibil? spuse Reacredinţă, pradă unei încântări maliţioase.

Unii dintre Devoratorii Morţii râdeau iar şi, acoperit de râsul lor, Harry îi şopti lui Hermione, mişcându-şi cât mai puţin buzele:

― Distrugeţi rafturile...

― Dumbledore nu ţi-a spus niciodată? repetă Reacredinţă. Ei bine, asta explică de ce nu ai venit mai devreme, Potter, Lordul Întunecat s-a întrebat de ce...

― ... Când spun acum...

― ... nu ai venit într-un suflet când ţi-a arătat locul unde era ascunsă în vis. S-a gândit că vei vrea să auzi cuvintele cu exactitate, din cauza curiozităţii tale instinctive...

― Zău? spuse Harry.

În spatele lui, mai degrabă o simţi decât o auzi pe Hermione transmiţându-le mesajul celorlalţi şi încercă să vorbească în continuare, ca să le distragă atenţia Devoratorilor Morţii.

― Deci, a vrut să vin să o iau, da? De ce?

― De ce? Repetă Reacredinţă încântat, nevenindu-i să creadă. Pentru că singurii oameni cărora le e permis să ia o profeţie din Departamentul Misterelor, Potter, sunt cei despre care a fost făcută profeţia, aşa cum a descoperit Lordul Întunecat când a încercat să-i folosească pe alţii ca să o fure pentru el.

― Şi de ce a vrut să fure o profeţie despre mine?

― Despre amândoi, Potter, despre amândoi... nu te-ai în­trebat niciodată de ce a încercat Lordul Întunecat să te omoare când erai bebeluş?

Harry se uită fix la găurile prin care scânteiau ochii lui Reacredinţă. Oare profeţia fusese motivul pentru care muriseră părinţii lui, motivul pentru care purta cicatricea în formă de fulger? Oare răspunsul tuturor acestor întrebări era în mâna sa?

― Cineva a făcut o profeţie despre Cap-de-Mort şi despre mine? spuse el încet, uitându-se la Lucius Reacredinţă şi strângându-şi degetele în jurul sferei de sticlă calde pe care o ţinea în mână, ceva mai mare decât o hoţoaică şi încă aspră din cauza prafului. Şi m-a pus să vin să o iau pentru el? De ce nu a venit să o ia el însuşi?

― Să o ia singur? strigă Bellatrix, cu un hohot de râs sălbatic. Lordul Întunecat să intre în Ministerul Magiei, când ei habar n-au de întoarcerea lui? Lordul Întunecat să se deconspire în faţa Aurorilor, când în clipa asta ei îşi pierd timpul cu dragul meu văr?

― Deci, v-a pus pe voi să-i rezolvaţi treburile murdare, da? spuse Harry. Aşa cum a încercat să-l pună pe Sturgis să fure ― şi pe Bode?

― Bravo, Potter, bravo... spuse Reacredinţă rar. Lordul Întunecat ştie că nu eşti lipsit de inteli...

― ACUM! strigă Harry.

Cinci voci diferite din spatele său strigară "REDUCTO!"

Cinci blesteme zburară în direcţii diferite şi rafturile de vizavi explodară când le atinseră; structura înaltă se cutremură iar o sută de sfere de sticlă se făcură bucăţi. Apărură o mulţime de siluete alb sidefii şi plutiră pe acolo, vocile lor răsunând din cine ştie ce vremuri în furtuna de cioburi şi aşchii de lemn care cădeau acum ca o ploaie peste podea...

― FUGIŢI! strigă Harry, în timp ce rafturile se zgâlţâiau periculos şi alte sfere de sticlă cădeau de sus.

O apucă pe Hermione de robă şi o trase înainte, ţinând o mână deasupra capului, ca să se apere de bucăţile de rafturi şi de cioburi. Un Devorator al Morţii se năpusti înainte prin norul de praf şi Harry îi arse un cot în faţa mascată; ţipau cu toţii, se auzeau strigăte de durere şi bufnituri răsunătoare, în timp ce rafturile se prăbuşeau unele peste altele, lăsând totuşi să se audă fragmente din ceea ce spu­neau clarvăzătorii eliberaţi din sfere...

Harry descoperi că aveau cale liberă şi îi văzu pe Ron, Ginny şi Luna alergând dincolo de el, cu mâinile deasupra capului; ceva tare îl lovi pe obraz, dar îşi lăsă capul în jos şi fugi mai departe; o mână îl prinse de umăr şi o auzi pe Hermione strigând "Stupefy!" Mâna îi dădu drumul imediat...

Erau la capătul rândului nouăzeci şi şapte; Harry o luă la dreapta şi goni cât îl ţineau picioarele; auzi paşi chiar în urma lui şi vocea Hermionei grăbindu-l pe Neville; drept înainte, uşa pe care intraseră era întredeschisă; Harry văzu lumina sclipitoare a borcanului în formă de clopot; se năpusti afară, strângând în continuare profeţia în mână, şi aşteptă ca ceilalţi să treacă pragul în fugă, înainte să trântească uşa după ei...

Colloportus! făcu Hermione şi uşa se închise cu un zgo­mot ciudat ca un lipăit.

― Unde... unde sunt ceilalţi? întrebă Harry.

Crezuse că Ron, Luna şi Ginny erau înaintea lor şi că îi aşteptau în camera asta, dar nu era nimeni acolo.

― Trebuie s-o fi luat în altă direcţie, şopti Hermione cu o expresie îngrozită.

― Ascultaţi! şopti Neville.

De dincolo de uşa pe care tocmai o ferecaseră răsunau paşi şi strigăte; Harry îşi apropie urechea de uşă ca să asculte şi îl auzi pe Lucius Reacredinţă răcnind:

― Lăsaţi-l pe Nott, lăsaţi-l, am spus. Rănile sale vor fi o nimica toată pentru Lordul Întunecat pe lângă pierderea acelei profeţii. Jugson, vino înapoi, trebuie să ne organizăm!

O să ne împărţim pe perechi şi o să căutăm. Şi nu uitaţi, purtaţi-vă cu grijă cu Potter până când avem profeţia, puteţi să-i omorâţi pe ceilalţi, dacă e nevoie. Bellatrix, Rodolphus, voi luaţi-o la stânga; Crabbe, Rabastan, luaţi-o la dreapta. Jugson, Dolohov, uşa care e drept în faţă. Macnair şi Avery, pe aici. Rookwood, acolo. Mulciber, vino cu mine!

― Ce facem? îl întrebă Hermione pe Harry, tremurând din cap până în picioare.

― Păi, în primul rând nu o să stăm aici, aşteptând să ne găsească, spuse Harry. Hai să plecăm de lângă uşa asta.

Fugiră cât putură de repede, dincolo de borcanul scân­teietor în formă de clopot în care puiul intra şi ieşea din ouşor, către ieşirea care dădea în holul circular de la capă­tul camerei. Aproape că ajunseseră acolo, când Harry auzi ceva mare şi greu lovindu-se de uşa pe care Hermione o ferecase prin farmec.

― Dă-te la o parte! spuse o voce dură. Alohomora!

În timp ce uşa se dădea de perete, Harry, Hermione şi Neville se aruncară sub birouri. Vedeau cum se apropiau poalele robelor celor doi Devoratori ai Morţii, care înaintau grăbiţi.

― Ar fi putut să fugă direct spre hol, spuse vocea dură.

― Verifică sub birouri, zise o alta.

Harry văzu genunchii Devoratorului Morţii îndoindu-se; scoţând bagheta de sub birou, strigă, STUPEFY!

Un jet de lumină roşie îl lovi pe cel mai apropiat Devo­rator al Morţii; acesta căzu peste un ceas cu pendulă şi îl doborî; al doilea Devorator al Morţii însă sărise într-o parte, ca să se ferească de vraja lui Harry, şi avea bagheta îndrep­tată spre Hermione, care se târa de sub un birou ca să ţintească mai bine.

Abra...

Harry se năpusti pe podea şi-l prinse pe Devoratorul Morţii de genunchi, făcându-i să se prăbuşească şi să ţin­tească aiurea. Neville răsturnă un birou în graba sa de a ajuta; şi, îndreptându-şi bagheta disperat către cei doi care se luptau, strigă:

EXPELLIARMUS!

Şi lui Harry, şi Devoratorului Morţii le zburară baghetele din mână şi se întoarseră înapoi la intrarea în sala profe­ţiilor; amândoi se adunară de pe jos şi se năpustiră după ele, Devoratorul Morţii în frunte, Harry în urma lui şi Neville la urmă evident îngrozit de ceea ce făcuse.

― Dă-te la o parte, Harry! strigă Neville, hotărât să îşi repare greşeala.

Harry se aruncă într-o parte, în timp ce Neville ţinti iar şi strigă:

STUPEFY!

Jetul de lumină roşie zbură direct pe lângă umărul Devo­ratorului Morţii şi lovi un dulap cu vitrină de pe perete, plin cu o grămadă de clepsidre de diferite forme; dulapul se des­făcu în bucăţi, cu cioburi zburând toate părţile, apoi se ridică la loc pe perete, complet reparat, după care mai căzu o dată, şi se făcu ţăndări...

Devoratorul Morţii îşi înşfăcase bagheta care zăcea pe podea, lângă borcanul scânteietor în formă de clopot. Harry se feri în spatele unui alt birou, în timp ce bărbatul se în­toarse; masca îi alunecase, astfel încât nu mai putea să vadă. Şi-o smulse cu mâna liberă şi strigă STUP...

STUPEFY! ţipă Hermione, care tocmai îi ajunsese din urmă.

Jetul de lumină roşie îl lovi pe Devoratorul Morţii în coşul pieptului. Acesta încremeni, cu braţul încă ridicat, iar bagheta îi căzu pe jos zăngănind. Se prăbuşi pe spate, spre borcanul în formă de clopot. Harry aşteptă să audă un bang şi ca individul să se lovească de sticlă şi să alunece pe lângă borcan, până pe podea, însă în loc de asta capul îi trecu prin suprafaţa borcanului în formă de clopot, ca un balon de săpun, iar apoi rămase întins cu faţa în sus pe masă, cu capul în borcanul plin de un vânt scânteietor.

Accio baghetă! strigă Hermione.

Bagheta lui Harry zbură dintr-un colţ întunecat în mâna fetei, care i-o aruncă lui Harry.

― Mersi, spuse el. În ordine, hai să plecăm de...

― Aveţi grijă! spuse Neville îngrozit.

Se holba la capul Devoratorului Morţii, aflat în borcanul în formă de clopot.

Toţi trei îşi ridicară iar baghetele, dar nici unul nu atacă: priveau cu toţii ce se întâmpla cu capul bărbatului, cu gura căscată şi uluiţi.

Capul se micşora foarte repede, iar fiind din ce în ce mai chel, părul negru şi barba nerasă se retrăgeau în craniu; obrajii deveneau netezi, craniul se rotunjea şi era acoperit de un puf ca de piersică...

Acum pe gâtul gros şi musculos al Devoratorului Morţii era cocoţat grotesc capul unui bebeluş, în timp ce creatura încer­ca să se ridice; dar chiar sub ochii copiilor rămaşi cu gurile căscate, capul începu să se mărească până la dimensiunea dinainte; îi creştea păr un des şi negru din creştet şi bărbie...

― Este timpul, spuse Hermione pe un ton uluit. Timpul...

Devoratorul Morţii îşi scutură iar capul slut, încercând să şi-l limpezească, însă înainte să îşi vină în fire, capul începu să i se micşoreze iar până la dimensiunile pe care le avea când era un bebeluş...

Se auzi un strigăt dintr-o cameră din apropiere, urmat de o bufnitură şi un ţipăt.

― RON? strigă Harry, întorcându-se repede de la transfor­marea monstruoasă care avea loc în faţa lor. GINNY? LUNA?

― Harry! strigă Hermione.

Devoratorul Morţii îşi scosese capul din borcanul în formă de clopot. Înfăţişarea sa era cu totul bizară: micuţul său cap de bebeluş plângea tare, în timp ce braţele sale groase se zbăteau periculos în toate părţile, ratându-l de pu­ţin pe Harry, care se ferise. Harry ridică bagheta, dar, spre uimirea lui, Hermione îl prinse de mână.

― Nu-i poţi face rău unui bebeluş!

Nu aveau timp să dezbată acest subiect; Harry auzi alţi paşi din ce în ce mai tare dinspre Sala Profeţiei şi îşi dădu seama, prea târziu, că nu ar fi trebuit să fi ţipat şi să fi dezvăluit unde erau.

― Hai! spuse el şi lăsându-l pe urâtul Devorator al Morţii cu cap de bebeluş clătinându-se în urma lor, o luară împre­ună la fugă către uşa care era deschisă la capătul opus al ca­merei şi dădea spre holul întunecat.

Alergaseră până la jumătatea distanţei, când Harry văzu pe uşa deschisă încă doi Devoratori ai Morţii traversând în fugă camera neagră către ei; cotind la stânga, dădu în schimb într-un birou mic, întunecat şi înghesuit, şi trânti uşa după ei.

Collo... începu Hermione, dar, înainte să poată finaliza vraja, uşa se dădu de perete şi cei doi Devoratori ai Morţii se năpustiră înăuntru.

Cu un urlet triumfător, strigară amândoi:

IMPEDIMENTA!

Harry, Hermione şi Neville fură aruncaţi pe spate în aer; Neville se trezi peste birou şi dispăru din câmpul vizual; Hermione se izbi de o bibliotecă şi fu imediat bombardată de o cascadă de cărţi grele; Harry se lovi cu ceafa de pere­tele de piatră din spatele său; în faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe şi pentru o clipă fu prea ameţit şi derutat ca să poată reacţiona.

― L-AM PRINS! strigă Devoratorul Morţii cel mai apropi­at de Harry. ÎNTR-UN BIROU DE LA...

Silencio! ţipă Hermione şi vocea bărbatului se stinse.

Continuă să dea din buze prin gaura din masca sa, dar nu ieşi nici un sunet. Fu dat la o parte de celălalt Devorator al Morţii.

Petrificus Totalus! strigă Harry, în timp ce al doilea Devorator al Morţii îşi ridica bagheta.

Braţele şi picioarele sale i se strânseră şi creatura căzu pe covor la picioarele lui Harry, rigid ca o scândură, cu faţa în jos, şi fără să se poată mişca.

― Bravo, Ha...

Însă Devoratorul Morţii pe care Hermione tocmai îl amuţise făcu brusc o mişcare amplă cu bagheta; o rază din ceea ce părea să fie un foc mov trecu de-a curmezişul peste pieptul lui Hermione. Fata scoase un mic "Ah!" de uimire şi se prăbuşi pe podea, unde rămase inertă.

― HERMIONE!

Harry căzu în genunchi lângă ea, în timp ce Neville se târa repede spre ea pe sub birou, cu bagheta ridicată în faţa lui. Devoratorul Morţii trase un şut spre capul lui Neville când apăru ― piciorul lui rupse bagheta lui Neville în două şi intră în coliziune cu faţa sa. Neville scoase un urlet de durere şi se ghemui, cu mâna la gură şi la nas. Harry se întoarse cu ba­gheta ridicată şi văzu că Devoratorul Morţii îşi smulsese masca şi avea bagheta îndreptată direct spre el. Recunoscu chipul prelung, palid şi schimonosit din Profetul zilei: era al lui Antonin Dolohov, vrăjitorul care îi omorâse pe fraţii Prewett.

Dolohov rânji. Cu mâna liberă, arătă întâi spre profeţia pe care Harry o ţinea încă strâns în mână, spre sine, iar apoi spre Hermione. Deşi nu mai putea să vorbească, era foarte limpede la ce se referea. Dă-mi profeţia, sau o să păţeşti la fel ca ea...

― De parcă nu o să ne omori oricum, imediat după ce ţi-o dau! spuse Harry.

Un strigăt de panică din capul lui îl împiedică să gân­dească normal: avea o mână pe umărul lui Hermione, care încă era caldă, dar nu îndrăznea să se uite la ea pe îndelete. Dă Doamne să nu fi murit, dă Doamne să nu fi murit, e vina mea dacă a murit...

― Harry, orice ai face, spuse Neville, ieşind de sub birou şi coborându-şi mâinile pentru a-şi arăta nasul spart, cu sân­gele şiroindu-i peste gură şi bărbie, nu i-o da!

Se auzi o bufnitură dincolo de uşă şi Dolohov se uită pes­te umăr. În prag apăruse Devoratorul Morţii cu un cap de bebeluş. Creatura plângea, rotindu-şi pumnii masivi peste tot în jur. Harry profită de ocazie:

PETRIFICUS TOTALUS!

Vraja îl lovi pe Dolohov înainte să se poată apăra şi-l făcu să cadă în faţă peste camaradul său, rămânând amândoi rigizi ca nişte scânduri şi incapabili să se mişte un centimetru.

Hermione, spuse Harry imediat, scuturând-o, în timp ce Devoratorul cu cap de copil dispărea iar plângând din câmpul lui vizual. Hermione, trezeşte-te...

― Ce i-a făcut? spuse Neville, târându-se de sub birou ca să îngenuncheze de partea cealaltă a lui Hermione, cu sân­gele şiroindu-i din nasul care i se umfla rapid.

― Nu ştiu...

Neville îi căută pulsul lui Hermione.

― Are puls, Harry, sunt convins.

Harry fu cuprins de un val atât de puternic de uşurare, încât pentru o clipă se simţi zăpăcit.

― Trăieşte?

― Da, cred că da.

Urmă o pauză, timp în care Harry ciuli urechile ca să audă sunetul altor paşi, dar nu desluşi decât bâiguielile şi plânsetele Devoratorului cu cap de bebeluş din camera vecină.

― Neville, nu suntem departe de ieşire, şopti Harry. Suntem chiar lângă camera circulară... dacă ai putea să ajungi în capătul celălalt şi să găseşti uşa potrivită, înainte să vină alţi Devoratori ai Morţii, pun pariu că ai duce-o pe Hermi­one pe hol şi până în lift... Apoi poţi să găseşti pe cineva... să dai alarma...

― Şi tu ce o să faci? spuse Neville, ştergându-şi nasul însângerat cu mâneca şi încruntându-se la Harry.

― Trebuie să îi găsesc pe ceilalţi, spuse Harry.

― Păi, o să-i găsim împreună, spuse Neville hotărât.

― Dar Hermione...

― O luăm cu noi, spuse Neville hotărât. O duc eu ― tu lupţi cu ei mai bine decât mine...

Se ridică şi-i apucă unul dintre braţele lui Hermione, uitându-se fix la Harry, care ezită, apoi apucă celălalt braţ şi îl ajută pe Neville să ridice corpul inert al lui Hermione să şi-l pună în cârcă.

― Stai puţin, spuse Harry, înşfăcând bagheta lui Hermione de pe podea şi dându-i-o lui Neville furtunos, ar fi bine s-o iei.

Neville lovi cu piciorul bucăţile rupte ale baghetei sale, în timp ce mergeau încet spre uşă.

― Bunica o să mă omoare, spuse Neville gros, cu sângele ţâşnindu-i pe nas în timp ce vorbea. Aia era vechea baghetă a tatălui meu.

Harry scoase capul pe uşă şi se uită precaut în jur. Devoratorul cu cap de copil urla şi se lovea de lucruri, distrugând ceasuri cu pendulă, răsturnând birouri, plângând şi fiind confuz, în timp ce dulapul cu vitrină despre care Harry bănuia acum că adăpostea Clepsidre ale Timpului continua să cadă, să se facă ţăndări şi să se repare pe peretele din spatele lor.

― Sigur nu o să ne vadă, şopti el. Hai... rămâi în spatele meu...

Ieşiră pe furiş din birou şi se întoarseră spre uşa ce dădea în holul negru care acum părea complet pustiu. Făcură câţiva paşi înainte, Neville clătinându-se puţin din cauza greutăţii lui Hermione; uşa Camerei Timpului se trânti în urma lor şi pereţii începură iar să se rotească. Se părea că lovitura pe care o primise la ceafă îl destabilizase puţin pe Harry; acesta îşi îngustă ochii, balansându-se puţin, până când pereţii se opriră din nou. Cu o strângere de inimă, Harry văzu că "X"-urile de foc ale lui Hermione se şterseseră de pe uşi.

― Ia zi, pe unde crezi că ar trebui să... ?

Însă înainte să se poată hotărî pe care dintre ele să încerce, o uşă din dreapta se dădu de perete şi trei siluete ţâşniră înăuntru.

― Ron! strigă Harry răguşit, alergând spre ei. Ginny, toată lumea... ?

― Harry, spuse Ron, chicotind uşor, împleticindu-se înainte apucându-l pe Harry de robe şi privindu-l în gol, aici erai... ha ha... arăţi ciudat, Harry... eşti de-a dreptul răvăşit...

Chipul lui Ron era foarte palid, iar din colţul gurii i prelingea un firişor întunecat. O clipă mai târziu îi cedară genunchii, însă se ţinu strâns în continuare de roba lui Harry, astfel încât acesta se văzu atras într-o poziţie care-l făcea să semene cu un arc.

― Ginny? zise el speriat. Ce s-a întâmplat?

Însă Ginny clătină din cap şi alunecă lângă perete, aşezându-se, gâfâind şi ţinându-se de gleznă.

― Cred că are glezna ruptă, am auzit ceva pârâind, şopti Luna, care stătea aplecată peste ea şi părea singura nevătă­mată. Patru din ei ne-au urmărit într-o cameră plină de planete; a fost un loc foarte straniu, un timp pur şi simplu am plutit în întuneric...

― Harry, am văzut planeta Uranus de aproape! spuse Ron, chicotind în continuare uşor. Te-ai prins, Harry? Am văzut planeta Uranus... ha ha ha...

În colţul gurii lui Ron apăru un balonaş de sânge care se sparse.

― ... oricum, unul dintre ei a apucat-o pe Ginny de picior, am folosit Blestemul Reducător şi i-am aruncat-o pe Pluto drept în nas, dar...

Luna făcu un gest descurajat spre Ginny, care de-abia mai respira, cu ochii închişi în continuare.

― Şi Ron? spuse Harry temător, în timp ce Ron continua să chicotească, atârnat mai departe de roba lui Harry.

― Nu ştiu cu ce l-au lovit, spuse Luna cu tristeţe, dar a luat-o puţin razna. Abia am reuşit să-l aduc.

― Harry, spuse Ron, trăgându-i urechea acestuia aproape de gură şi chicotind ca prostul, ştii cine e fata asta, Harry? E Lunatica... Lunatica Lovegood... ha ha ha...

― Trebuie să ieşim de aici, spuse Harry hotărât. Luna, poţi s-o ajuţi pe Ginny?

― Da, spuse Luna, punându-şi bine bagheta după ureche, iar apoi înconjurând-o cu braţul pe Ginny şi ridicând-o.

― Am doar ceva la gleznă, pot să mă descurc singură! spuse Ginny iute, însă în clipa următoare căzu şi se prinse de Luna.

Harry trase braţul lui Ron peste umărul său la fel cum, cu atâtea luni în urmă, îi trăsese braţul lui Dudley. Se uită în jur: aveau o şansă de unu la doisprezece să ajungă să ni­merească ieşirea din prima...

Îl cără pe Ron spre o uşă; erau la câţiva metri de ea, când o altă uşă din sală se deschise larg şi intrară în fugă trei Devoratori ai Morţii, cu Bellatrix Lestrange în frunte.

― Uite-i! urlă ea.

Mai multe Vrăji de Împietrire fulgerară prin cameră; Harry sparse uşa dinaintea lui ca să intre, îl aruncă fără me­najamente pe Ron într-o parte şi se întoarse, ţinându-şi capul jos, ca să-l ajute pe Neville să intre cu Hermione. Tre­cură toţi pragul chiar la timp pentru a putea trânti uşa în faţa lui Bellatrix.

Colloportus! strigă Harry şi auzi trei corpuri izbindu-se de partea cealaltă a uşii.

― Nu contează! spuse o voce de bărbat. Putem să intrăm şi altfel ― I-AM PRINS, SUNT AICI!

Harry se întoarse brusc; erau iar în Camera Creierelor şi, bineînţeles, pereţii erau plini de uşi. Auzi paşi dinspre sala din spatele lor, în timp ce alţi Devoratori ai Morţii veneau în fugă pentru a li se alătura primilor.

― Luna, Neville, ajutaţi-mă!

Cei trei goniră prin cameră, ferecând uşile în drum; Harry se lovi de o masă şi se rostogoli în graba de-a ajunge la următoarea uşă:

Colloportus!

Se auziră paşi care fugeau dincolo de uşi şi din când în când un alt corp masiv se izbea de una dintre ele, făcând-o să pârâie şi să se cutremure; Luna şi Neville vrăjeau uşile de-a lungul peretelui de vizavi, iar apoi, în timp ce Harry ajungea la capăt, o auzi pe Luna strigând:

Collo ― aaaaaaaaargh...

Se întoarse la timp pentru a o vedea zburând; cinci Devo­ratori ai Morţii se năpusteau înăuntru pe uşa la care Luna nu ajunsese la timp; fata se lovi de un birou, alunecă de pe el pe podea, pe partea cealaltă, unde rămase întinsă, la fel de inertă ca Hermione.

― Prindeţi-l pe Potter! urlă Bellatrix şi fugi spre el; Harry se feri de ea şi alergă înapoi spre capătul camerei; era în si­guranţă, atâta timp cât credeau că ar putea lovi profeţia...

― Hei! spuse Ron, care se ridicase cu greu şi acum mergea spre Harry clătinându-se ca şi când ar fi fost beat şi chicotind. Hei, Harry, sunt creiere înăuntru, ha ha ha, nu-i aşa că e ciudat, Harry?

― Ron, dă-te la o parte, lasă-te în jos...

Dar Ron îşi îndreptase deja bagheta spre bazin.

― Sincer, Harry, sunt creiere ― uite ― Accio creier!

Totul păru să încremenească pentru o clipă. Harry, Ginny, Neville şi toţi Devoratorii Morţii se întoarseră fără voia lor să se uite la partea de sus a bazinului, în clipa când un creier ţâşni din lichidul verde ca un peşte jucăuş; pentru o clipă păru să rămână suspendat în aer, apoi se apropie de Ron învârtindu-se şi din el zburară un fel de panglici de imagini, desfăşurându-se ca nişte role de film...

― Ha ha ha, Harry, uită-te la el, spuse Ron, privindu-l cum îşi lepăda conţinutul. Harry, vino să-l atingi; pariez că tre­buie să fie ciudat...

― RON, NU!

Harry nu ştia ce se putea întâmpla dacă Ron atingea tentaculele de gânduri care acum fluturau în urma creierului, dar era convins că nu avea să fie ceva de bine. Se năpusti înainte, dar Ron întinsese mâinile şi prinsese deja creierul.

În clipa în care luă contact cu pielea sa, tentaculele înce­pură să se înfăşoare în jurul mâinilor lui Ron ca nişte frânghii.

― Harry, uite ce s-a în tâmp... Nu ― nu ― nu îmi place ― nu, opreşte-te ― opreşte-te...

Însă panglicile subţiri se învârteau acum în jurul pieptu­lui lui Ron; trase şi încercă să le rupă, în timp ce creierul se strângea în jurul lui ca trupul unei caracatiţe.

Diffindo! strigă Harry, încercând să taie antenele care se înfăşurau strâns în jurul lui Ron sub ochii săi, însă acestea nu se rupseră.

Ron căzu, luptându-se în continuare cu legăturile.

― Harry, îl sufocă! ţipă Ginny, imobilizată pe podea din cau­za gleznei rupte, iar apoi un jet de lumină roşie ţâşni din una dintre baghetele Devoratorilor Morţii şi o lovi direct în faţă.

Se prăbuşi într-o parte şi rămase acolo, pierzându-şi cunoştinţa.

STUBEFY! strigă Neville, întorcându-se şi fluturând ba­gheta lui Hermione către Devoratorii Morţii care se apropi­au, STUBEFY! STUBEFY!

Însă nu se întâmplă nimic.

Unul dintre Devoratorii Morţii aruncă el însuşi o Vrajă de Împietrire spre Neville; îl rată la mustaţă. Harry şi Neville erau acum singurii care se luptau cu cei cinci Devoratori ai Morţii, dintre care doi trimiteau raze de lumină ca nişte săgeţi, care nu îi nimeriră, dar lăsară urme de cratere în peretele din spatele lor. Harry o luă la fugă, în timp ce Bellatrix Lestrange se năpustea direct spre el: ţinând profeţia sus deasupra capu­lui, alergă spre capătul camerei; nu-i trecea prin minte decât să îi îndepărteze pe Devoratorii Morţii de ceilalţi.

Se părea că tactica funcţionase; o luară la goană după el, dărâmând scaune şi mese, însă neîndrăznind să îl vrăjească, pentru a nu atinge profeţia, iar el ţâşni pe ultima uşă care mai era deschisă, cea pe care intraseră chiar Devoratorii Morţii, rugându-se în gând ca Neville să rămână cu Ron şi să găsească o cale de a-l elibera. Alergă cam un metru în interiorul noii camere şi simţi cum dispare podeaua...

Cădea din treaptă în treaptă, rostogolindu-se pe fiecare până la ultima, cu o bufnitură care îi tăie respiraţia. Ateriză pe spate în groapa cufundată unde arcada de piatră se afla pe] podium. În toată camera răsuna râsul Devoratorilor Morţii: ridică privirea şi îi văzu pe cei cinci care fuseseră în Camera Creierelor coborând spre el, în timp ce tot atâţia apărură pe alte uşi şi începură să sară rând după rând către el. Harry se ridică, deşi picioarele îi tremurau atât de tare, încât abia dacă îl susţineau: profeţia era în continuare întreagă, ca prin minu­ne, în mâna sa dreaptă. Se dădu în spate, uitându-se în jur şi încercând să-i ţină sub ochi pe toţi Devoratorii Morţii. Picioa­rele i se loviră de ceva tare: ajunsese la podiumul pe care se găsea arcada. Se urcă pe el cu spatele.

Devoratorii Morţii se opriră cu toţii. Unii gâfâiau la fel de tare ca el. Unul dintre ei sângera rău. Dolohov, eliberat de Blestemul Corp-Fedeleş, se uita urât, cu bagheta îndreptată direct spre chipul lui Harry.

― Potter, cursa ta a luat sfârşit, spuse tărăgănat Lucius Reacredinţă, dându-şi jos masca. Acum fii băiat cuminte şi dă-mi profeţia.

― Dă-le... dă-le drumul celorlalţi şi a ta e! spuse Harry disperat.

Câţiva Devoratori ai Morţii râseră.

― Nu eşti în situaţia de a te târgui, Potter, spuse Lucius Reacredinţă, iar chipul său palid se îmbujoră de încântare. Ştii, noi suntem zece şi tu eşti singur... sau nu te-a învăţat Dumbledore să numeri?

― Nu e sindur! strigă o voce de deasupra lor. Bai sunt şi eu! Lui Harry i se strânse inima: Neville cobora lojile de pia­tră către ei, ţinând strâns în mână bagheta lui Hermione.

― Neville ― nu ― Întoarce-te la Ron...

STUBEFY! strigă Neville iar, îndreptându-şi pe rând ba­gheta către fiecare Devorator al Morţii. STUBEFY! STUBE...

Unul dintre cei mai masivi Devoratori ai Morţii îl înşfăcă pe Neville din spate, imobilizându-i braţele. Băiatul se zbătu şi dădu din picioare; câţiva Devoratori râseră.

― Ăsta-i Poponeaţă, nu? zise batjocoritor Lucius Reacre­dinţă. Păi, bunică-ta s-a obişnuit să piardă membri ai familiei din cauza noastră... moartea ta nu va constitui un mare şoc.

― Poponeaţă? repetă Bellatrix şi un zâmbet cu adevărat malefic îi lumină chipul supt. Vai, am avut plăcerea de a-ţi cunoaşte părinţii, băiete.

― Ştiu! răcni Neville şi se zbătu atât de tare în strânsoarea celui care îl imobilizase, încât Devoratorul Morţii strigă:

― Să-l împietrească cineva!

― Nu, nu, nu, spuse Bellatrix, care părea în transă, însufleţită de entuziasm, în timp ce se uita la Harry, apoi la Neville. Nu, hai să vedem cât rezistă Poponeaţă înainte să cedeze ca părinţii lui... asta dacă nu vrea Potter să ne dea profeţia.

― Nu le-o ba! răcni Neville, care părea să-şi fi pierdut minţile, dând din picioare şi smucindu-se, în timp ce Bellatrix se apropia de el şi de cel care îl ţinea, cu bagheta ridi­cată. NU LE-O BA; HARRY!

Bellatrix ridică bagheta.

"Crucio!"

Neville ţipă şi îşi ridică picioarele la piept, astfel încât Devoratorul Morţii care îl imobiliza îl ţinu o clipă suspendat în aer. Devoratorul îi dădu drumul şi Neville căzu pe jos, zvârcolindu-se şi urlând de mama focului.

― Asta a fost doar de gust! spuse Bellatrix, ridicându-şi bagheta astfel încât strigătele lui Neville încetară, iar băiatul rămase plângând la picioarele ei.

Se întoarse şi se uită la Harry.

― Acum, Potter, ori ne dai profeţia, ori priveşti cum mi­cuţul tău prieten moare în chinuri!

Harry nu trebui să se gândească; nu avea de ales. Profeţia era încinsă din cauza căldurii palmei în care o ţinuse. O întinse resemnat, iar Reacredinţă se năpusti s-o ia.

Atunci, mult deasupra lor, se mai deschiseră două uşi şi intrară în fugă alţi cinci oameni: Sirius, Lupin, Moody, Tonks şi Kingsley.

Reacredinţă se întoarse şi ridică bagheta, însă Tonks trimise o Vrajă de Împietrire direct spre el. Harry nu aştep­tă să vadă dacă îl nimerea, ci sări de pe podium, dându-se la o parte. Atenţia Devoratorilor Morţii fu atrasă de apariţia membrilor Ordinului, care acum îi bombardau cu vrăji, în timp ce săreau din treaptă în treaptă către podeaua cufun­dată. Printre siluete grăbite şi mulţimea de fulgere, Harry îl văzu pe Neville târându-se. Evită un alt jet de lumină roşie şi se aruncă pe burtă la podea, ca să ajungă la el.

― Eşti bine? strigă el, în timp ce încă o vrajă zbură la câţiva centimetri deasupra capetelor lor.

― Da, spuse Neville, încercând să se ridice.

― Şi Ron?

― Cned că e bine ― când am plecad încă se lubda cu creierul...

Podeaua de piatră dintre ei explodă, lovită de o vrajă şi creând un crater chiar unde fusese mâna lui Neville cu doar câteva secunde mai înainte; amândoi se îndepărtară în patru labe de locul acela, iar apoi un braţ gros apăru din senin, îl apucă pe Harry de gât şi îl ridică, astfel încât bombeurile sale abia dacă mai atingeau podeaua.

― Dă-mi-o, mârâi o voce în urechea sa, dă-mi profeţia...

Bărbatul apăsă atât de tare pe traheea lui Harry, încât acesta nu mai putea să respire. Cu ochii înlăcrimaţi, îl văzu pe Sirius duelându-se cu un Devorator al Morţii la vreo trei metri depărtare; Kingsley se lupta cu doi odată; Tonks, aflat la jumătatea lojilor de pe scări, arunca vrăji spre Bellatrix ―nimeni nu părea să-şi dea seama că Harry murea. Îşi întoarse bagheta într-o parte către agresor, dar nu avea energia necesară ca să rostească o incantaţie, iar când palma liberă a bărbatului cotrobăi după mâna în care Harry ţinea strâns profeţia...

― AARGH!

Neville ţâşnise ca din senin; neputând să rostească o vrajă, băgase lui bagheta Hermione cu putere în gaura unui ochi din masca Devoratorului Morţii. Bărbatul îi dădu dru­mul lui Harry imediat cu un urlet de durere. Harry se întoarse repede cu faţa la el şi spuse:

STUPEFY!

Devoratorul Morţii se prăbuşi pe spate, iar masca îi alunecă: era Macnair, aşa-zisul ucigaş al lui Buckbeak, având acum unul dintre ochi umflat şi injectat.

― Mersi! îi spuse Harry lui Neville, trăgându-l deoparte, în timp ce Sirius şi Devoratorul Morţii cu care se lupta se clătinară pe lângă ei, duelându-se atât de aprig, încât baghetele abia se mai vedeau.

Apoi piciorul lui Harry atinse ceva rotund şi tare şi alunecă. Pentru o clipă crezu că scăpase profeţia, dar apoi văzu ochiul magic al lui Moody rostogolindu-se pe podea.

Posesorul său zăcea pe o parte, sângerând la cap, iar acum atacatorul său se năpustea către Harry şi Neville: era Dolohov, al cărui chip prelung şi palid era schimonosit de bucurie.

Tarantallegra! strigă el, cu bagheta îndreptată spre Neville, ale cărui picioare începură imediat să danseze step înfrigurate, făcându-i să-şi piardă echilibrul şi să cadă iar pe jos. Acum, Potter...

Făcu aceeaşi mişcare largă cu bagheta pe care o folosise asupra lui Hermione exact în clipa în care Harry ţipă "Protego!"

Harry simţi ceva lovindu-i faţa ca un cuţit bont; forţa cu care îl izbi îl făcu să cadă într-o parte, peste picioarele lui Neville, care se zbăteau, dar Vraja Scut oprise pericolul cel mare.

Dolohov ridică iar bagheta.

"ACCIO PRO... "

Sirius ţâşni ca din senin, îl lovi cu umărul pe Dolohov şi îl azvârli din drum. Profeţia zbură iar până la vârful degetelor lui Harry, dar acesta reuşi să o păstreze. Acum Sirius şi Dolohov se duelau, cu baghetele mişcându-se ca nişte săbii, cu scântei zburând din vârfurile lor...

Dolohov îşi retrase bagheta ca să facă aceeaşi mişcare largă pe care o folosise asupra lui Harry şi Hermione. Ridicându-se dintr-o săritură, Harry strigă, "Petrificus Totalus!" Din nou, braţele şi picioarele lui Dolohov se strânseră şi bărbatul se prăbuşi pe spate, aterizând cu o bufnitură.

― Bravo! strigă Sirius, împingându-i capul lui Harry, în timp ce două Vrăji de Împietrire zburau spre ei. Acum, vreau să ieşi de...

Amândoi se lăsară în jos; un jet de lumină verde îl ratase de puţin pe Sirius. În partea cealaltă a camerei, Harry o văzu pe Tonks căzând de la jumătatea treptelor de piatră, silueta ei inertă rostogolindu-se de pe un bloc de piatră pe altul. Bellatrix fugi triumfătoare spre locul unde se încăie­rară ceilalţi.

― Harry, ia profeţia, ia-l pe Neville şi fugi! strigă Sirius, năpustindu-se să-i iasă în cale lui Bellatrix.

Harry nu mai văzu ce se întâmplă după aceea: Kingsley îi apăru în faţă, blocându-i câmpul vizual, luptându-se cu Rookwood, ciupit de vărsat şi fără mască; un alt jet de lumină verde zbură peste capul lui Harry chiar în clipa când el se repezi la Neville...

― Poţi să stai în picioare? îi urlă el la ureche lui Neville, în timp ce picioarele acestuia zvâcneau şi se smuceau necon­trolat. Ia-mă pe după gât...

Neville se conformă, iar Harry îl ridică de jos. Băiatul continuă să facă eforturi ca să nu cadă la loc, iar atunci, ca din senin, un bărbat se năpusti asupra lor: amândoi căzură pe spate, iar picioarele lui Neville începură să se mişte fre­netic, ca ale unui cărăbuş întors pe spate, Harry ridică mâna dreaptă, ca să încerce să salveze micul glob de sticlă care era pe punctul de-a se sparge.

― Profeţia, dă-mi profeţia, Potter, i se răsti Lucius Reacredinţă la ureche, şi Harry simţi cum vârful baghetei lui Reacredinţă îl apasă tare între coaste.

― Nu, lasă-mă în pace... Neville ― prinde-o!

Harry trimise profeţia rostogolindu-se pe podea, mo­ment în care Neville se întoarse repede pe spate, luă globul şi îl strânse la piept. Reacredinţă îşi îndreptă bagheta spre el, dar Harry îşi duse bagheta iar peste umăr şi strigă, "Impedimenta!"

Reacredinţă fu aruncat pe spate. În timp ce Harry se aduna iar de pe jos, se uită în jur şi îl văzu pe Reacredinţă izbindu-se de podiumul pe care se duelau acum Sirius şi Bellatrix. Reacredinţă îşi îndreptă din nou bagheta spre Harry şi Neville, însă, înainte să poată trage aer în piept ca să atace, Lupin sărise deja între ei.

― Harry, strânge-i pe ceilalţi şi DU-TE!

Harry îl apucă pe Neville de umerii robei şi îl ridică la nivelul primului rând de loji de piatră; picioarele lui Neville zvâcniră, se smuciră şi refuzară să îi susţină greutatea; Harry trase iar cu toată puterea şi mai urcară o treaptă...

O vrajă lovi rândul de piatră lângă picioarele lui Harry; pia­tra se sparse, iar băiatul căzu înapoi pe treapta de dedesubt. Neville se prelinse în jos, cu picioarele zvâcnindu-i şi fluturând în continuare, dar izbuti să vâre profeţia în buzunar.

― Hai! spuse Harry disperat, trăgându-l de robă. Încearcă să te împingi în picioare...

Trase din nou cu putere şi roba lui Neville se rupse de-a lungul cusăturii din stânga. Micul glob de fibră de sticlă îi căzu din buzunar şi, înainte ca vreunul dintre ei să poată să-l prindă, fu lovit de unul dintre picioarele lui Neville, care se zbăteau; globul zbură la vreo trei metri în dreapta lor şi se făcu ţăndări pe treapta de mai jos. În timp ce amândoi se uitau la locul unde se spărsese, îngroziţi de ceea ce se întâm­plase, iată că se ridică o siluetă alb-sidefie, cu ochii foarte mari, neobservată de nimeni altcineva în afară de ei. Harry vedea cum i se mişcau buzele, dar în bufniturile, ţipetele şi strigătele din jurul lor, nu auzi nici măcar un cuvânt din profeţie. Silueta se opri din vorbit şi se dizolvă în neant.

― Harry, îmi pane rău! strigă Neville, cu o expresie chi­nuită, în timp ce picioarele continuau să i se zbată. Îmi pane atât de rău, Harry, n-am brut să...

― Nu contează! strigă Harry. Încearcă să stai în picioare, hai să plecăm de...

― Dubbledore! spuse Neville, cu chipul său leoarcă de su­doare transfigurat brusc, uitându-se peste umărul lui Harry.

― Poftim?

― DUBBLEDORE!

Harry se întoarse ca să se uite în direcţia în care se holba Neville. Chiar deasupra lor, încadrat de uşa dinspre Camera Creierelor, se afla Albus Dumbledore, cu bagheta ridicată, cu chipul palid şi cu o expresie furioasă. Harry simţi cum fiecare părticică din corpul său e cuprinsă de un val de şocuri electrice ― erau salvaţi.

Dumbledore coborî grăbit treptele pe lângă Neville şi Harry, care nu se mai gândiră la plecare. Se afla deja la capătul scărilor, când cel mai apropiat Devorator al Morţii dădu cu ochii de el şi-i strigă pe ceilalţi. Unul dintre ei o luă la fugă, căţărându-se ca o maimuţă pe treptele de piatră de vizavi. Vraja lui Dumbledore îl trase înapoi la fel de lin şi uşor ca şi când l-ar fi agăţat cu o undiţă invizibilă...

O singură pereche se mai lupta, părând să nu îşi fi dat seama de noua turnură a lucrurilor. Harry îl văzu pe Sirius ferindu-se de un jet de lumină roşie al lui Bellatrix: râdea de ea.

― Hai, poţi mai bine de atât! strigă el cu o voce răsună­toare în camera ca o grotă.

Al doilea jet de lumină îl lovi direct în piept.

Râsul nu îi pierise cu totul de pe chip, însă ochii i se măriră şocaţi.

Harry îi dădu drumul lui Neville, fără să vrea. Sări iar pe trepte în jos, scoţându-şi bagheta, în timp ce Dumbledore se întorcea şi el spre podium.

Sirius se prăvăli într-un plonjon cât o veşnicie: corpul i se arcui într-o boltă graţioasă, pe când cădea pe spate prin vălul ponosit care atârna de arcadă.

Harry văzu o expresie de teamă amestecată cu surpriză pe chipul veştejit şi altădată frumos al naşului său, în timp ce cădea prin poarta străveche şi dispărea în spatele vălului ce flutură pentru o clipă, parcă din cauza unui vânt puter­nic, înainte de a reveni la poziţia iniţială.

Harry auzi strigătul triumfător al lui Bellatrix Lestrange, însă ştia că asta nu însemna nimic ― Sirius doar căzuse dincolo de arcadă, avea să apară în orice moment în partea cealaltă...

Însă Sirius nu mai apăru.

― SIRIUS! strigă Harry. SIRIUS!

Ajunsese la podea, respirând anevoie. Sirius trebuia să fie chiar după perdea, iar el, Harry, avea să-l tragă înapoi...

Însă când atinse solul şi fugi spre podium, Lupin îl prinse de piept, ţinându-l în loc.

― Nu poţi să faci nimic, Harry...

― Ia-i de acolo, salvează-l, abia a trecut!

― ... este prea târziu, Harry.

― Mai putem să ajungem la el...

Harry se luptă din greu şi cu sălbăticie, însă Lupin nu vroia să-i dea drumul...

― Harry, nu poţi face nimic... nimic... s-a dus.




Yüklə 4,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin