Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Harry rămase nemişcat pentru o clipă, apoi azvârli oglin­da înapoi în cufăr, unde se făcu ţăndări. Fusese convins, vreme de un minut, că avea să îl vadă pe Sirius, să îi vor­bească din nou...

Dezamăgirea îi ardea gâtlejul; se ridică şi începu să îşi arunce lucrurile de-a valma în cufăr peste oglinda spartă...

Însă atunci îi veni brusc o idee... o idee mai bună decât o oglindă... o idee mult mai mare, mai importantă... cum de nu se gândise mai înainte la asta ― de ce nu întrebase niciodată?

Ieşi în fugă din dormitor şi coborî scara în spirală, lovin­du-se de pereţi în timp ce alerga şi fără să se ferească; traversă ca o furtună camera pustie de zi, ieşi pe gaura portretului şi apoi o luă pe hol, ignorând-o pe Doamna Grasă, care strigă după el:

― Să ştii că serbarea trebuie să înceapă, eşti pe ultima sută de metri!

Însă Harry nu intenţiona câtuşi de puţin să se ducă la ser­bare...

Cum era posibil ca locul să fie plin de stafii când nu aveai nevoie de una, iar acum...

Alergă în jos pe scări şi pe coridoare, dar nu întâlni pe nimeni, nici viu, nici mort. Era evident că erau toţi în Marea Sală. Se opri în faţa clasei sale de Farmece, gâfâind şi gân­dindu-se nemângâiat că trebuia să aştepte până mai târziu, până după terminarea serbării...

Însă exact când pierduse speranţa, îl văzu ― un corp translucid, plutind în capătul opus al coridorului.

― Hei, hei, Nick! NICK!

Fantoma îşi scoase capul din perete, dând la iveală pălăria decorată cu multe pene şi capul care se clătina pe­riculos al lui Sir Nicholas de Mimsy-Porpington.

― Bună seara, spuse el, retrăgându-şi restul corpului din pia­tră şi zâmbindu-i lui Harry. Deci, nu sunt singurul care a întâr­ziat? Deşi, oftă el, unul e întârziat, altul e răposat, bineînţeles...

― Nick, pot să te întreb ceva?

Pe chipul lui Nick Aproape-Făr'-de-Cap apăru o expresie deosebit de stranie, în timp ce îşi băga un deget în gulerul ţeapăn din jurul gâtului şi îl strângea puţin, părând să-şi dea timp de gândire. Se opri doar când gâtul său aproape rete­zat păru să cedeze cu totul.

― Ăă... acum, Harry? zise el încurcat. Nu poţi să aştepţi până după serbare?

― Nu, Nick, te rog, spuse Harry, am mare nevoie să vor­besc cu tine. Putem să intrăm aici?

Harry deschise uşa celei mai apropiate clase şi Nick-Aproape-Făr'-de-Cap oftă.

― A, în ordine, spuse el resemnat. Nu pot să pretind că nu m-am aşteptat la asta.

Harry îi ţinu uşa deschisă, dar el pluti în schimb prin perete.

― La ce te aşteptai? întrebă Harry, închizând uşa.

― Să vii să mă cauţi, spuse Nick, plutind acum până la fe­reastră şi uitându-se afară pe domeniul care se întuneca. Se întâmplă uneori... când cineva a suferit o... pierdere.

― Păi, spuse Harry, refuzând să se abată de la idee. Ai avut dreptate, am... am venit să te caut.

Nick nu zise nimic.

― E din cauză... zise Harry, căruia i se părea mult mai ciudat decât anticipase, e din cauză că... eşti mort. Dar eşti încă aici, nu?

Nick oftă şi continuă să se uite afară.

― Aşa e, nu? îl grăbi Harry. Ai murit, dar vorbesc cu tine... poţi să te plimbi prin Hogwarts şi aşa mai departe, nu?

― Da, spuse Nick-Aproape Făr'-de-Cap încet. Merg şi vor­besc, da.

― Deci, te-ai întors, nu? spuse Harry grăbit. Oamenii se în­torc, nu-i aşa? Ca fantome. Nu trebuie să dispară cu totul. Nu? adăugă el nerăbdător, când Nick continuă să nu spună nimic.

Nick Aproape-Făr'-de-Cap ezită, apoi zise:

― Nu toată lumea se poate întoarce ca fantomă.

― Ce vrei să spui? zise Harry repede.

― Doar... doar vrăjitorii.

― A, zise Harry şi aproape că râse de uşurare. Păi, asta-i bine, persoana de care întreb este vrăjitor. Deci, se poate întoarce, nu?

Nick se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită cu tristeţe la Harry.

― Nu se va întoarce.

― Cine?

― Sirius Black, zise Nick.

― Dar tu te-ai întors! spuse Harry supărat. Te-ai întors... eşti mort... şi nu ai dispărut...

― Vrăjitorii pot să lase o urmă pe pământ şi să păşească neobservaţi unde au mai păşit cândva când erau în viaţă, spuse Nick trist. Însă puţini vrăjitori aleg acest drum.

― De ce? spuse Harry. Oricum, nu contează. Lui Sirius nu o să-i pese că e ceva neobişnuit, o să se întoarcă, ştiu că o să se întoarcă!

Credea atât de mult acest lucru, încât chiar întoarse capul să se uite la uşă, convins, pentru o fracţiune de secun­dă, că avea să-l vadă pe Sirius, alb-sidefiu şi transparent, zâmbind şi trecând prin uşă spre el.

― Nu se va întoarce, repetă Nick. Trebuia să fi... mers mai departe.

― Cum adică, "să fi mers mai departe"? zise Harry re­pede. Unde să fi mers mai departe? Auzi, ce se întâmplă de fapt când mori? Unde te duci? De ce nu se întoarce toată lumea? De ce nu este locul ăsta plin de stafii? De ce... ?

― Nu pot să-ţi răspund, zise Nick.

― Eşti mort, nu? spuse Harry exasperat. Cine poate să răspundă la asta mai bine ca tine?

― Mie îmi era teamă de moarte, spuse Nick cu blândeţe. Am ales să rămân în urmă. Uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să... mă rog, nu prea are importanţă... de fapt, nici eu nu prea mai am vreun rost. Nu ştiu nimic despre secre­tele morţii, Harry, pentru că am ales în locul ei o imitaţie inferioară a vieţii. Cred că vrăjitorii erudiţi studiază acest subiect în Departamentul Misterelor...

― Să nu cumva să vorbeşti de locul ăla! spuse Harry aprig.

― Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, zise Nick încet. Ei bine... scuză-mă... serbarea, ştii tu...

Şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Harry singur, uitându-se în gol la peretele prin care dispăruse Nick.

Harry aproape că se simţi ca şi când şi-ar fi pierdut naşul din nou şi, o dată cu el, speranţa că ar putea să îl mai vadă sau să îi mai vorbească. Merse încet şi nefericit înapoi prin castel, întrebându-se dacă avea să mai fie vreodată vesel.

Dăduse colţul către holul Doamnei Grase când văzu pe cineva în faţa lui, punând un bilet pe un avizier de pe perete. Uitându-se mai bine, îşi dădu seama că era Luna. Nu exista nici un loc potrivit ca ascunzătoare prin apropiere, îi auzise fără îndoială paşii şi oricum, Harry nu mai avea destulă energie ca să evite pe cineva.

― Bună, spuse Luna vag, uitându-se la el când se îndrep­tă cu un pas de anunţ.

― Cum de nu eşti la serbare? întrebă Harry.

― Păi, mi-am pierdut majoritatea lucrurilor, zise Luna se­nină. Oamenii mi le iau şi le ascund. Ştii tu. Însă având în ve­dere că este ultima seară, chiar trebuie să le recuperez, aşa că am lipit anunţuri.

Făcu un semn către avizierul pe care, într-adevăr, pusese o listă a tuturor cărţilor şi hainelor care îi lipseau, cu rugă­mintea de a-i fi înapoiate.

În Harry se trezi un sentiment straniu; o senzaţie cu totul diferită de supărarea şi durerea care îl cuprinseseră de când murise Sirius. Trecură câteva clipe înainte să îşi dea seama că îi era milă de Luna.

― Cum de îţi ascund lucrurile? o întrebă el, încruntându-se.

― A... păi... Cred că mă consideră cam ciudată, zise ea, dând din umeri. De fapt, unii îmi spun "Lunatica" Lovegood.

Harry se uită la ea şi noul sentiment de milă crescu parcă şi mai mult.

― Asta nu este un motiv ca să-ţi ia lucrurile, spuse el. Vrei să te ajut să le găseşti?

― A, nu, spuse ea, zâmbindu-i. Se vor întoarce, aşa se întâmplă mereu până la urmă. Doar că aş fi vrut să îmi fac bagajul în seara asta. Oricum... tu de ce nu eşti la serbare?

Harry ridică din umeri.

― Pur şi simplu nu am avut chef.

― Aşa e, spuse Luna, cercetându-l cu ochii ei straniu de înceţoşaţi şi exoftalmici. Cred că n-ai avut. Bărbatul ăla pe care l-au ucis Devoratorii Morţii era naşul tău, nu-i aşa? Mi-a zis Ginny.

Harry încuviinţă scurt din cap, însă descoperi că nu îl deranja faptul că Luna vorbea despre Sirius. Tocmai îşi amintise că şi ea putea să-i vadă pe Thestrali.

― Tu ai... Începu el. Adică, pe cine... a murit vreun cunos­cut al tău?

― Da, spuse Luna firesc, mama. Era o vrăjitoare cu totul extraordinară, să ştii, dar îi cam plăcea să facă experimente şi într-o bună zi a greşit o vrajă. Aveam nouă ani.

― Îmi pare rău, murmură Harry.

― Da, a fost groaznic, spuse Luna dezinvoltă. Şi acum mă mai întristez uneori. Însă îl am pe tata. Şi oricum, nu se poate spune că nu o s-o mai văd pe mama, nu?

― Ăă... păi nu e aşa? spuse Harry nesigur.

Ea clătină din cap nevenindu-i să creadă.

― Ah, fii serios. Şi tu i-ai auzit, chiar după văl, nu-i aşa?

― Vrei să spui că...

― În camera cu arcada. Doar se ascundeau, atâta tot. I-ai auzit.

Se uitară unul la altul. Luna zâmbea uşor. Harry nu ştiu ce să zică sau ce să gândească; Luna credea atâtea lucruri extraordinare... şi totuşi, şi el fusese convins că auzise voci de dincolo de văl.

― Eşti sigură că nu vrei să te ajut să îţi cauţi lucrurile? zise el.

― A, nu, spuse Luna. Nu, cred că o să mă duc jos, o să mănânc nişte budincă şi o să aştept să apară totul... aşa se întâmplă mereu până la urmă... bun, vacanţă plăcută, Harry.

― Da... da, şi ţie.

Se îndepărtă de el şi, în timp ce o privea, descoperi că greutatea îngrozitoare din stomacul său mai scăzuse puţin.

*
A doua zi, călătoria spre casă cu Expresul de Hogwarts fu plină de tot felul de evenimente. În primul rând, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care era clar că aşteptaseră toată săptămâna să atace fără să fie văzuţi de vreun profesor, încercară să îl prindă pe Harry într-o ambuscadă la jumătatea trenului, pe când se întorcea de la toaletă. Ar fi putut să le reuşească, dacă nu ar fi ales prost locul de desfăşurare a atacului, chiar în faţa unui compartiment plin de membri A. D., care văzură pe geam ce se întâmpla şi se ridicară într-o suflare ca să-i sară în ajutor lui Harry. Când Ernie Macmillan, Hannah Abbott, Susan Bones, Justin Finch-Fletchley, Anthony Goldstein şi Terry Boot terminară de folosit o varietate de vrăji şi blesteme învăţate de la Harry, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle semănau foarte bine cu trei limacşi uriaşi, înghesuiţi în uniformele de la Hogwarts, după care Harry, Ernie şi Justin îi ridicară, îi pu­seră în plasa de bagaje şi îi lăsară acolo.

― Trebuie să recunosc, abia aştept să văd faţa mamei lui Reacredinţă când o să coboare din tren, spuse Ernie cu o oarecare satisfacţie, în timp ce îl privea pe Reacredinţă zvârcolindu-se deasupra lui.

Ernie nu reuşise să treacă peste modul nedemn în care Reacredinţă luase puncte de la Astropufi în timpul aparte­nenţei sale de scurtă durată la Detaşamentul Inchizitorial.

― Dar mama lui Goyle o să fie foarte mulţumită, zise Ron, care venise să cerceteze sursa agitaţiei. Acum arată mult mai bine. Oricum, Harry, tocmai s-a apropiat căruciorul cu mân­care, dacă vrei ceva...

Harry le mulţumi celorlalţi şi îl însoţi pe Ron înapoi în compartimentul lor, unde cumpărară un morman de prăji­turi de ceaun şi pateuri de dovleac. Hermione citea iar Pro­fetul zilei, Ginny făcea un test din Zeflemist şi Neville îşi mângâia planta mimbulus mimbletonia, care crescuse consi­derabil pe parcursul anului şi acum scotea nişte hârâituri ciudate când era atinsă.

Harry şi Ron îşi petrecură cea mai mare parte a călătoriei jucând şahul vrăjitorilor, în timp ce Hermione le citea frag­mente din Profet. Acum era plin de articole de alungat Dementorii, de încercările Ministerului de a-i găsi pe Devo­ratorii Morţii şi de scrisori isterice, care pretindeau că au­torul lor îl văzuse pe Lordul Cap-de-Mort trecând chiar în acea dimineaţă prin faţa casei lui...

― Încă nu a început cu adevărat, oftă Hermione sumbră, împăturind iar ziarul. Însă nu mai e mult...

― Ia uită-te, Harry, spuse Ron încet, făcând semn cu capul spre fereastra către culoar.

Harry se uită. Trecea Cho, însoţită de Marietta Edgecombe, care purta o căciulă groasă. Pentru o clipă, privirea i se întâlni cu cea a lui Cho. Fata roşi şi merse mai departe. Harry se uită la tabla de şah la timp pentru a vedea cum unul dintre pioni fu eliminat de calul lui Ron.

― Apropo, ce... ăă... ce se mai întâmplă cu voi doi?

― Nimic, spuse Harry sincer.

― Păi... am auzit că acum iese cu altcineva, zise Hermione.

Harry fu surprins să realizeze că această informaţie nu îl afectă deloc. Vremea când vroia să o impresioneze pe Cho aparţinea unui trecut care nu mai avea legătură cu el; mai nou, la fel se întâmpla cu atâtea lucruri pe care şi le dorise înainte de moartea lui Sirius... Săptămâna care se scursese de când îl văzuse pentru ultima oară părea să fi durat mult, nepermis de mult; făcea parte din două universuri, cel cu Sirius, şi cel fără.

― Mai bine că ai scăpat, prietene, spuse Ron cu convin­gere. Adică, e destul de frumuşică şi aşa mai departe, dar ar fi de preferat cineva mai vesel.

― Probabil că e cât se poate de veselă cu altcineva, spuse Harry, ridicând din umeri.

― Cu cine e acum, de fapt? o întrebă Ron pe Hermione, dar cea care răspunse fu Ginny.

― Cu Michael Corner, zise ea.

― Michael? Bine, dar..., începu Ron, întorcându-se în sca­un. Dar parcă tu ieşeai cu el!

― Nu mai ies, spuse Ginny hotărâtă. Nu i-a plăcut că Cercetaşii i-au bătut pe cei de la Ochi-de-Şoim la vâjthaţ şi s-a bosumflat foarte tare, aşa că i-am dat papucii. Dar s-a dus repede să o consoleze pe Cho în schimb.

Îşi scărpină nasul cu capătul penei, întoarse Zeflemistul cu susul în jos şi începu să îşi noteze răspunsurile. Ron păru extrem de încântat.

― Mă rog, întotdeauna am crezut că era cam tâmpit, spuse el, împingându-şi regina spre tura lui Harry, care tremura. Bravo ţie. Dar să alegi pe cineva mai... bun... data viitoare.

Aruncă o privire pe furiş spre Harry când vorbi.

― Păi, l-am ales pe Dean Thomas, eşti de părere că el e mai bun? întrebă Ginny vag.

― POFTIM? strigă Ron, ridicând tabla de şah dintr-un capăt.

Şmecherilă se năpusti după piese, iar Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră şi strigară supărate de deasupra.

În timp ce trenul încetinea, apropiindu-se de King's Cross, Harry se gândi că niciodată nu îşi dorise mai puţin să coboare. Chiar se întrebă pentru o fracţiune de secundă ce s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu ar fi refuzat să se dea jos şi ar fi ales să rămână acolo până la întâi septembrie, când trenul avea să îl ducă înapoi la Hogwarts. Însă când locomotiva se opri cu un pufăit, dădu jos colivia lui Hedwig şi se pregăti să îşi coboare cufărul din tren, ca de obicei.

Când cel care verifica biletele le făcu semn lui Harry, Ron şi Hermione că aveau cale liberă să treacă prin bariera magică dintre peroanele nouă şi zece, găsi o surpriză aşteptându-l în partea cealaltă: un grup de oameni veniţi ca să-l întâmpine, un lucru la care nu se aşteptase câtuşi de puţin.

Îl văzu pe Ochi-Nebun Moody, arătând la fel de sinistru, cu melonul tras mult peste ochiul magic, cu degetele noduroase încleştate pe un baston lung şi cu corpul înfăşurat într-o voluminoasă pelerină de drum. Tonks era chiar în spatele lui, iar părul ei roz deschis ca cel al gumelor strălucea în lumina soarelui, filtrată prin geamurile murdare de pe tavanul gării. Purta nişte blugi foarte peticiţi şi un tricou mov aprins, pe care scria Surorile Stranii. Lângă Tonks era Lupin; avea chipul palid, părul cărunt, o haină lungă şi cu ţesătura rărită, care acoperea un pulover, şi nişte pantaloni ponosiţi. În faţa grupului erau domnul şi doamna Weasley, îmbrăcaţi în cele mai bune haine Încuiate, precum şi Fred şi George, care purtau amândoi jachete nou-nouţe dintr-un material verde-închis cu solzi.

― Ron, Ginny! strigă doamna Weasley, avansând grăbită şi îmbrăţişându-şi copiii. Ah, Harry, dragul meu, ce faci?

― Bine, minţi Harry, în timp ce femeia îl strângea tare în braţe.

Peste umărul ei îl văzu pe Ron holbându-se la noile haine ale gemenilor.

― Din ce sunt astea? întrebă el, arătând spre jachete.

― Din cea mai bună piele de dragon, frăţioare, spuse Fred, trăgându-şi puţin fermoarul. Afacerile sunt înflori­toare şi ne-am gândit să ne răsfăţăm puţin.

― Bună, Harry, spuse Lupin, după ce doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry şi se întoarse să o întâmpine pe Hermione.

― Bună, spuse Harry. Nu mă aşteptam să... ce faceţi toţi aici?

― Ei bine, spuse Lupin cu un surâs, ne-am gândit să avem o mică discuţie cu mătuşa şi cu unchiul tău, înainte să-i lăsăm să te ia acasă.

― Nu ştiu dacă e o idee bună, spuse Harry repede.

― A, ba cred că da, mormăi Moody, care se apropie şchio­pătând. Ei trebuie să fie, nu, Potter?

Arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă spre stânga cu câţiva centimetri ca să vadă spre ce arăta Ochi-Nebun şi, într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la vederea comitetului de primire al lui Harry.

― A, Harry! spuse domnul Weasley, întorcându-se de la părinţii lui Hermione, pe care tocmai îi întâmpinase entuzias­mat şi care acum o îmbrăţişau pe fată. Păi, ce ziceţi, o facem?

― Da, eu aşa zic, Arthur, spuse Moody.

El şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în podea. Hermione se dezlipi delicat de mama ei ca să se ală­ture grupului.

― Bună ziua, îi spuse domnul Weasley amabil unchiului Vernon după ce se opri în faţa lui. Poate vă amintiţi cum mă cheamă, mă numesc Arthur Weasley.

Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul sin­gur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar fără să izbutească.

― Ne-am gândit să vorbim puţin cu dumneavoastră despre Harry, spuse domnul Weasley, zâmbind în continuare.

Mustaţa unchiului Vernon păru să se zbârlească de indig­nare. Poate pentru că melonul îi dădea impresia cu totul greşită că avea de-a face cu un suflet înrudit, i se adresă lui Moody.

― Nu ştiam că vă priveşte ce se întâmplă în casa mea...

― Presupun că ceea ce nu ştiai ar putea umple o biblio­tecă, Dursley, mormăi Moody.

― Oricum, nu asta contează, interveni Tonks, al cărei păr roz o şocă pe mătuşa Petunia mai mult decât toate celelalte întâmplări, motiv pentru care închise ochii în loc să se uite la ea. Un singur lucru contează. Dacă aflăm că v-aţi purtat urât cu Harry...

― ... şi fiţi siguri că vom afla, adăugă Lupin amabil.

― Da, spuse domnul Weasley, chiar şi dacă nu o să-l lăsaţi să folosească feletonul-

― Telefonul, şopti Hermione.

― Da, dacă primim cel mai mic semn că Potter este mal­tratat în vreun fel, nouă ne veţi da socoteală, spuse Moody.

Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de ciudaţi.

― Mă ameninţi, domnule? zise el atât de tare, încât trecă­torii chiar se întoarseră să se uite la el.

― Da, te ameninţ, spuse Ochi-Nebun, mulţumit că unchiul Vernon înţelesese atât de repede acest fapt.

― Şi arăt eu a genul de om care poate fi intimidat? răcni unchiul Vernon.

― Păi... Începu Moody, dându-şi pe spate melonul şi dezvăluindu-şi sinistrul ochi magic care se învârtea.

Unchiul Vernon sări în spate îngrozit şi se lovi cu putere de un cărucior de bagaje.

― Da, trebuie să spun că da, Dursley.

Se întoarse dinspre unchiul Vernon pentru a-l suprave­ghea pe Harry.

― Păi, Potter... strigă-ne, dacă ai nevoie de noi. Dacă nu te auzim trei zile la rând, o să trimitem pe cineva...

Mătuşa Petunia scânci înduioşător. Era cât se poate de limpede că se gândea la ce aveau să spună vecinii dacă îi vedeau pe aceşti oameni mergând pe aleea din grădină.

― Bun, asta ar fi. La revedere, Potter, spuse Moody, prinzându-l pe Harry de umăr pentru o clipă cu mâna lui noduroasă.

― Ai grijă, Harry, ţinem legătura.

― Harry, te luăm de aici cât putem de repede, şopti doam­na Weasley, îmbrăţişându-i din nou.

― Pe curând, prietene, spuse Ron neliniştit, dând mâna cu Harry.

― Foarte pe curând, Harry, spuse Hermione sinceră. Promitem.

Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce, nu găsea cuvin­tele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb, zâmbi, îşi ridică mâna în semn de salut, se întoarse şi ieşi în fruntea lor din gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa.

―-------------------------------------