Harry Potter şi Ordinul Phoenix

LEUL ŞI ŞARPELE
Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Harry se sim­ţi ca şi când ar fi avut un fel de talisman în piept, un secret luminos, care îl ajuta să suporte orele cu Umbridge şi chiar îi permitea să-i poată zâmbi prietenos, în timp ce se uita în ochii ei îngrozitori şi exoftalmici. El şi A. D. rezistau chiar sub nasul ei, făcând exact lucrul de care ea şi Ministerul se temeau cel mai mult, şi de fiecare dată când ar fi trebuit să citească din cartea lui Wilbert Slinkhard la orele ei, medita, în schimb, asupra amintirilor plăcute ale celor mai recente întâl­niri, rememorând cum reuşise Neville să o dezarmeze pe Hermione, cum stăpânise Colin Creevey Vraja de Oprire du­pă ce se străduise din răsputeri în trei şedinţe, şi cum făcuse Parvati Patil un Blestem de Reducere atât de reuşit, încât mic­şorase masa, lăsând toate Tradarele pe praful de pe podea.

Îi era aproape imposibil să fixeze o anumită seară din săptămână pentru întâlnirile A. D., având în vedere că tre­buia să ţină cont de trei antrenamente separate ale echi­pelor de vâjthaţ, care erau adeseori reprogramate din cauza vremii urâte; dar lui Harry nu îi părea rău; din punctul lui de vedere, poate că era mai bine ca aranjarea întâlnirilor să fie imprevizibilă. Dacă îi urmărea cineva, le-ar fi fost greu să găsească un tipar.

Hermione elaboră în scurt timp o metodă foarte isteaţă de a le comunica tuturor membrilor data şi ora următoarei întâlniri, în cazul în care ar fi fost nevoie să le schimbe subit, fiindcă ar fi părut suspect ca elevi de la case diferite să fie văzuţi în repetate rânduri traversând Marea Sală pentru a vorbi între ei. Le dădu tuturor membrilor A. D. un galion fals (Ron fu foarte entuziasmat când văzu coşul pentru prima oară şi fu convins că împărţea galbeni adevăraţi).

― Vedeţi numerele de pe marginea monedelor? zise Her­mione, ridicând una pentru a o cerceta, la sfârşitul celei de-a patra întâlniri.

Moneda strălucea mare şi galbenă la lumina torţelor.

― Pe galionii adevăraţi există doar un număr de serie care face referinţă la goblinul care a făcut moneda. Însă pe aces­te monede false numerele se vor schimba, pentru a arăta da­ta şi ora următoarei întâlniri. Monedele se vor încălzi atunci când se vor schimba datele, aşa că, dacă o să le purtaţi în buzunar, o să le puteţi simţi. Vom lua câte una fiecare şi, după ce Harry va fixa data următoarei întâlniri, o să schim­be numerele de pe moneda lui, şi pentru că am aruncat o Vrajă Protean asupra ei, toate se vor schimba în acelaşi fel.

Cuvintele lui Hermione fură întâmpinate de o tăcere confuză. Se uită în jur la toate chipurile oarecum derutate, întoarse spre ea.

― Păi... m-am gândit că ar fi o idee bună, zise ea nesigură, adică... şi dacă Umbridge ne-ar pune să ne întoarcem buzunarele pe dos, nu este deloc ciudat dacă ai un galion la tine, nu-i aşa? Dar... mă rog, dacă nu vreţi să le folosiţi...

― Poţi să faci o Vrajă Protean? zise Terry Boot.

― Da, spuse Hermione.

― Dar asta este... este de nivelul T.V.E.E., zise el cu o voce mică.

― A, zise Hermione, încercând să pară modestă. A... mă rog... da, presupun că aşa este.

― Cum de nu eşti la Ochi-de-Şoim? întrebă el, uitându-se la Hermione cu o privire aproape extaziată. Cu un creier ca al tău?

― Păi, Jobenul Magic chiar s-a gândit să mă trimită la Ochi-de-Şoim în timpul sortatului, zise Hermione veselă, dar până la urmă a ales Cercetaşii. Bun, înţeleg că folosim galionii?

Se auzi un murmur de încuviinţare şi toţi se apropiară ca să ia câte unul din coş. Harry se uită pieziş la Hermione.

― Ştii de ce îmi amintesc astea?

― Nu, de ce?

― De cicatricele Devoratorilor Morţii. Cap-de-Mort atinge una dintre ele, cicatricele îi ard pe toţi şi ştiu că trebuie să i se alăture.

― Păi... da, zise Hermione încet, de acolo mi-a venit ideea... dar te rog să observi că am decis să gravez data pe bucăţi de metal şi nu pe pielea membrilor.

― Da... prefer metoda ta, zise Harry zâmbind, în timp ce îşi băga galionul în buzunar. Presupun că singurul pericol cu ăştia este că i-am putea cheltui din greşeală.

― Slabe şanse, zise Ron, care îşi examina propriul galion fals cu un aer puţin trist. Eu nu am nici un galion adevărat cu care să îl confund.

Având în vedere că se apropia primul meci de vâjthaţ din acel sezon, Cercetaşii împotriva Viperinilor, întâlnirile A.D. fură amânate, pentru că Angelina insista să se antreneze aproape în fiecare zi. Faptul că nu mai avusese loc de atâta timp Cupa de Vâjthaţ sporea semnificativ interesul şi entuzi­asmul faţă de meciul apropiat; cei de la Ochi-de-Şoim şi As­tropufi erau foarte interesaţi de rezultat, pentru că ei, desi­gur, aveau să joace cu ambele echipe pe parcursul anului; şi şefii Caselor echipelor adverse, deşi încercau să se ascundă sub o aparenţă de sportivitate, erau hotărâţi să îşi vadă pro­pria echipă victorioasă. Harry realiză cât de mult îşi dorea profesoara McGonagall să îi bată pe Viperini când aceasta nu le dădu teme în săptămâna dinaintea meciului.

― Cred că în momentul de faţă aveţi destule de făcut, zise ea cu un aer superior.

Nimănui nu îi veni să-şi creadă urechilor, până când ea nu se uită direct la Harry şi Ron şi zise poruncitor:

― Băieţi, m-am obişnuit să văd Cupa de Vâjthaţ în biroul meu, şi zău că nu vreau să fiu nevoită să i-o dau profesorului Plesneală, aşa că să folosiţi timpul liber ca să vă antrenaţi, da?
*
Plesneală, la fel de evident de părtinitor, rezervase atât de des stadionul de vâjthaţ pentru Viperini, încât Cercetaşilor le era greu să ajungă acolo ca să joace. De asemenea, se făcea că nu aude numeroasele încercări raportate ale Viperinilor de a-i blestema pe jucătorii Cercetaşi pe holuri. Când Alicia Spin­net apăru în aripa spitalului cu sprâncenele crescându-i atât de des şi de repede, încât îi acopereau ochii şi îi astupau gura, Plesneală insistă că trebuia să fi încercat să arunce o Vrajă de Însănătoşire a părului asupra ei însăşi şi refuză să îi asculte pe cei paisprezece martori oculari care stăruiau că îl văzuseră pe portarul Viperinilor, Miles Bletchly, blestemând-o pe la spate, în timp ce învăţa la bibliotecă.

Harry era optimist în legătură cu şansele Cercetaşilor; până la urmă nu pierduseră niciodată în faţa echipei lui Reacredinţă. Într-adevăr, Ron încă nu juca la nivelul lui Bas­ton, dar făcea mari eforturi să se perfecţioneze. Marea sa slăbiciune era tendinţa de a-şi pierde încrederea în sine după ce făcea o gafă; dacă încasa un gol, devenea agitat şi drept urmare era posibil să mai ia şi altele. Pe de altă parte, Harry îl văzuse pe Ron apărând spectaculos de câteva ori, când era în formă; în timpul unui antrenament memorabil, se atârnase cu o singură mână de mătură şi lovise balonul atât de tare în partea opusă stâlpilor porţii, încât acesta tra­versă stadionul în zbor şi trecu prin cercul din mijloc din capătul celălalt; ceilalţi din echipă fură de părere că această paradă putea fi comparată cu succes cu una realizată de curând de Barry Ryan, portarul naţionalei irlandeze contra înaintaşului polonez Ladislaw Zamojski. Chiar şi Fred spu­sese că mai erau şanse ca Ron să-i facă mândri pe el şi pe George, şi că meditau serios dacă să recunoască sau nu că era rudă cu ei, deşi încercaseră să-l nege de patru ani.

Singurul fapt care îl îngrijora cu adevărat pe Harry era cât de mult se lăsa Ron afectat de tactica echipei Viperinilor de a-l şicana chiar înainte să fi ajuns pe stadion. Harry, desigur, le suporta de patru ani comentariile răutăcioase, aşa că şuşo­telile gen "Hei, Potty, am auzit că Warrington a jurat că sâmbătă o să te dea jos de pe mătură", departe de a-i îngheţa sân­gele în vine, îl făceau să râdă. "Warrington ţinteşte atât de jal­nic, încât aş fi mai îngrijorat dacă ar viza-o pe persoana de lân­gă mine", replica el, făcându-i pe Ron şi Hermione să râdă şi ştergând zâmbetul de pe chipul lui Pansy Parkinson.

Însă Ron nu mai îndurase niciodată o campanie asiduă de insulte, batjocuri şi intimidări. Când, în timp ce treceau pe hol, unii Viperini, din anul şapte şi mult mai mari ca el îi arun­cau "ţi-ai rezervat un pat în aripa spitalului, Weasley?" nu râdea, ci căpăta o nuanţă de verde deschis. Când Draco Reacredinţă îl imita pe Ron cum scăpa balonul (ceea ce făcea de fiecare dată când se vedeau), lui Ron i se înroşeau urechile şi mâinile îi tremurau atât de tare, încât era foarte posibil să scape orice altceva avea în mână în momentul acela.

Octombrie se stinse cu o avalanşă de vânturi vijelioase şi ploi torenţiale, iar noiembrie sosi rece ca fierul îngheţat, cu o chiciură aspră în fiecare dimineaţă şi cu pale de vânt gla­cial, care înfiorau mâinile şi chipurile descoperite. Cerul şi tavanul din Marea Sală prinseră o nuanţă deschisă de gri-sidefiu, munţii din jurul Hogwarts-ului erau cu crestele înzăpezite şi temperatura din castel coborî atât de mult, încât în pauzele dintre ore mulţi dintre elevi purtau mănuşi groase din piele de dragon pe holuri.

În ziua meciului, era o dimineaţă luminoasă şi rece. Când Harry se trezi, se uită spre patul lui Ron şi îl văzu pe acesta ud în capul oaselor, cu braţele în jurul genunchilor, ui­tându-se în gol.

― Eşti bine? zise Harry.

Ron încuviinţă din cap, dar nu vorbi. Harry îşi aminti foarte bine de data când Ron îşi aruncase din greşeală o Vrajă de Vomitat-Melci asupra lui însuşi; părea să fie la fel de palid şi transpirat ca şi atunci, plus că nu prea vroia să deschidă gura.

― Nu trebuie decât să mănânci ceva, zise Harry încurajator. Hai!

Când sosiră, Marea Sală se umplea rapid. Se vorbea mai tare şi era o atmosferă mai exuberantă decât de obicei. Când trecură pe lângă masa Viperinilor, avu loc o explozie de zgo­mote. Harry se uită la ei şi văzu că, pe lângă obişnuitele fulare şi pălării verzi cu argintiu, fiecare dintre ei purta o insignă argintie care părea să aibă forma unei coroane. Nu ştia de ce, dar mulţi îi făcură cu mâna lui Ron, râzând în hohote. În timp ce trecea prin dreptul lor, Harry încercă să vadă ce scria pe insigne, însă era prea preocupat să-l ducă pe Ron dincolo de masa lor ca să zăbovească destul timp pentru a le citi.

La masa Cercetaşilor fură întâmpinaţi de o primire plină de entuziasm. Acolo toată lumea era îmbrăcată în roşu cu auriu, însă, departe de a-l înveseli pe Ron, se părea că uralele îi storseseră şi ultima picătură de curaj; se prăbuşi pe cea mai apropiată bancă, arătând de parcă ar fi fost ultima oară când lua masa.

― Am fost nebun când am acceptat, zise el într-o şoaptă răguşită. Nebun.

― Nu fi prost, zise Harry hotărât, dându-i un amestec de cereale, o să te descurci foarte bine. E normal să ai emoţii.

― Sunt la pământ, mormăi Ron. Sunt jalnic. Nu pot să joc bine nici dacă mă pici cu ceară. Ce-o fi fost în capul meu?

― Vino-ţi în fire, zise Harry cu fermitate. Gândeşte-te la cum ai salvat cu piciorul golul ăla acum câteva zile, chiar şi Fred şi George au zis că ai fost extraordinar.

Ron se întoarse spre Harry cu o expresie chinuită.

― A fost din întâmplare, şopti el distrus. Nu am vrut să o fac... am alunecat de pe mătură când nu v-aţi uitat nici unul şi am lovit balonul din greşeală, în timp ce încercam să mă urc la loc.

― Ăă... zise Harry, revenindu-şi repede de pe urma aces­tei surprize neplăcute, cu încă vreo câteva întâmplări ca asta meciul e ca şi câştigat, nu-i aşa?

Hermione şi Ginny se aşezară vizavi de ei, purtând fulare, mănuşi şi rozete roşii cu auriu.

― Cum te simţi? îl întrebă Ginny pe Ron, care acum se holba la urmele de lapte de pe fundul bolului gol de cereale, de parcă s-ar fi gândit serios dacă să se înece sau nu în el.

― Are emoţii, spuse Harry.

― Păi, ăsta este un semn bun, mie mi se pare că întotdea­una ai rezultate mai bune la examene dacă ai emoţii, zise Hermione cu însufleţire.

― Bună, zise o voce difuză şi visătoare din spatele lor.

Harry îşi ridică privirea: Luna Lovegood plutise spre ei de la masa Ochilor-de-Şoim. Mulţi se holbau la ea, iar câţiva chiar râdeau şi o arătau cu degetul; reuşise să facă rost de o pălărie în forma unui cap de leu în mărime naturală, pe care o purta într-un echilibru precar.

― Ţin cu Cercetaşii, zise Luna, făcând un semn spre pălă­rie fără să fi fost nevoie. Uite ce face...

Întinse mâna şi atinse pălăria cu bagheta. Aceasta deschise gura larg şi scoase un răget extrem de realist, care îi făcu să tresară pe toţi cei din jur.

― E reuşită, nu? zise Luna fericită. Ştiţi, am vrut să o fac să mestece un şarpe care să-i reprezinte pe Viperini, dar nu am avut timp. Oricum... baftă, Ronald!

Se îndepărtă plutind. Încă nu îşi reveniseră de pe urma şocului trezit de pălăria Lunei, când Angelina se apropie în grabă de ei, însoţită de Katie şi Alicia, ale cărei sprâncene reveniseră la normal datorită ajutorului doamnei Pomfrey.

― Când sunteţi gata, zise ea, o să mergem direct pe sta­dion, să verificăm cum stau lucrurile şi să ne schimbăm.

― Venim imediat, o asigură Harry. Stai să mănânce şi Ron ceva.

Însă după zece minute fu clar că Ron nu mai putea să mănânce nimic şi Harry se gândi că era mai bine să-l ducă la vestiare. Când se sculară de la masă, se ridică şi Hermione, care îl trase deoparte, apucându-l de mână.

― Să nu-l laşi pe Ron să vadă ce scrie pe insignele Viperinilor, îi şopti ea imperios.

Harry o privi întrebător, însă ea clătină din cap preveni­tor; Ron tocmai se apropie agale de ei, părând pierdut şi disperat.

― Baftă, Ron, zise Hermione, ridicându-se în vârful picioa­relor şi pupându-l pe obraz. Şi ţie, Harry...

Ron păru să îşi revină puţin, cât timp traversară iar Marea Sală. Atinse locul de pe obraz unde îl pupase Hermione, oarecum derutat, de parcă nu era sigur de ceea ce se întâmplase. Părea prea absorbit ca să mai observe ce era în jur, însă Harry aruncă o privire curioasă spre insig­nele în formă de coroană când trecură pe lângă masa Vipe­rinilor, şi de data asta descifra cuvintele gravate pe ele:
WEASLEY E AL NOSTRU REGE
Cu presentimentul sumbru că nu avea cum să fie de bine, îl grăbi pe Ron să traverseze holul de la intrare şi să coboare treptele de piatră, ajungând afară, în aerul glacial.

Iarba acoperită cu chiciură le scârţâia sub picioare, în timp ce parcurgeau grăbiţi peluzele în pantă către stadion. Vântul nu bătea deloc şi cerul era de un alb sidefiu uniform, ceea ce însemna că vizibilitatea avea să fie bună, neafectată de lumina directă a soarelui care să le intre în ochi. Harry îi sublinie lui Ron aceşti factori încurajatori în drumul lor, dar nu era sigur că Ron îl asculta.

Angelina se schimbase deja şi, când intrară, vorbea cu res­tul echipei. Harry şi Ron îşi puseră robele (Ron încercă să îşi îmbrace roba pe dos timp de câteva minute, înainte ca Aliciei să i se facă milă de el şi să se ducă să îl ajute), apoi se aşezară să asculte discursul de dinainte de meci, în timp ce zumzetul vocilor de afară devenea din ce în ce mai tare, mulţimea pă­răsind castelul în număr mare şi îndreptându-se spre stadion.

― Bine, tocmai am aflat aşezarea finală în teren a Vipe­rinilor, zise Angelina, consultând o foaie de pergament. Au plecat prinzătorii de anul trecut, Derrick şi Bole, însă se pa­re că Montague i-a înlocuit cu nişte gorile, nu cu persoane care pot să zboare foarte bine. Sunt doi tipi pe care îi chea­mă Crabbe şi Goyle, nu ştiu prea multe despre ei...

― Noi da, spuseră Harry şi Ron într-un glas.

― Păi, nu par destul de inteligenţi ca să deosebească un capăt al măturii de celălalt, zise Angelina, punând perga­mentul în buzunar, dar pe de altă parte m-am mirat întot­deauna cum reuşeau Derrick şi Bole să găsească stadionul fără indicatoare.

― Crabbe şi Goyle sunt de aceeaşi teapă, o asigură Harry.

Auzeau cum sute de persoane se aşezau pe băncile dis­puse simetric ale tribunelor. Unii cântau, dar Harry nu putea să descifreze cuvintele. Începea să aibă emoţii, însă ştia că nodul din stomacul său nu se compara cu cel al lui Ron, care stătea cu mâinile lipite de corp şi se uita iar în gol, cu maxilarul încleştat şi cu chipul pământiu.

― A sosit timpul, zise Angelina cu o voce tăcută, uitându-se la ceas. Haideţi... baftă.

Jucătorii se ridicară, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră înşiruiţi din vestiar în lumina zăpăcitoare de afară. Fură în­tâmpinaţi de o avalanşă de zgomote printre care Harry încă auzea cântecele, deşi erau estompate de urale şi fluierături.

Erau aşteptaţi de echipa Viperinilor. Iar ei purtau acele in­signe argintii în formă de coroană. Noul căpitan, Montague, avea în linii mari construcţia lui Dudley Dursley, cu nişte ante­braţe mari ca nişte jamboane păroase. În spatele său stăteau la pândă Crabbe şi Goyle, aproape la fel de mari, clipind ca nişte idioţi în lumina soarelui şi rotindu-şi bâtele de prinzători. Reacredinţă stătea într-o parte, cu părul blond-alb strălucind în lumina soarelui. Îi întâlni privirea lui Harry şi-i zâmbi batjo­coritor, atingând insigna în formă de coroană prinsă în piept.

― Căpitanii să-şi dea mâinile, ordonă arbitrul, doamna Hooch, când Angelina şi Montague ajunseră unul lângă celălalt.

Harry îşi dădu seama că Montague încerca să-i strivească degetele Angelinei, cu toate că aceasta nu avu nici o tresărire.

― Urcaţi-vă pe mături... !

Doamna Hooch îşi duse fluierul la gură şi suflă.

Mingile fură eliberate şi cei paisprezece jucători ţâşniră spre văzduh. Harry îl văzu cu coada ochiului pe Ron cum goni spre stâlpii porţii. Harry zbură şi mai sus ferindu-se de un balon-ghiulea, şi făcu un tur larg al terenului, uitându-se în jur după sclipirea aurie; de partea cealaltă a stadionului, Draco Reacredinţă făcea exact acelaşi lucru.

― Iat-o pe Johnson Johnson are balonul, ce bine joacă fata asta, o spun de ani întregi, dar tot nu vrea să iasă cu mine...

― JORDAN! strigă profesoara McGonagall.

― ... era doar un detaliu pentru amuzament, doamnă pro­fesoară, dă o notă de interes ― Johnson se fereşte de Warring­ton, trece de Montague, este... au!... lovită pe la spate de un balon-ghiulea trimis de Crabbe... Montague prinde balonul, se ridică la loc şi... un frumos balon-ghiulea trimis de George Weasley, Montague este lovit în cap de un balon-ghiulea, îl scapă, balonul este prins de Katie Bell de la Cercetaşi, care îi pasează în spate Aliciei Spinnet, iar Spinnet porneşte...

Comentariul lui Lee Jordan răsuna în tot stadionul şi Harry asculta din răsputeri, cu vântul vâjâindu-i în urechi şi cu mulţimea gălăgioasă care ţipa, huiduia şi cânta.

― ... se fereşte de Warrington, evită un balon-ghiulea... ca prin urechile acului, Alicia... şi mulţimea este încântată, ascultaţi-i, ce cântă?

Când Lee se opri ca să asculte, cântecul se ridică tare şi limpede din marea de verde cu argintiu din partea tri­bunelor Viperinilor:

Weasley nimic nu poate să apere,

Un cerc măcar să blocheze nu poate,

De asta Viperinii vor toţi să cânte:

Weasley e al nostru rege.
Weasley s-a născut printre pubele

Mereu lasă balonul să intre

Weasley o să ne aducă o victorie

Weasley e al nostru rege.
― ... şi Alicia îi pasează înapoi Angelinei! strigă Lee.

În timp ce cotea, lui Harry îi fierbea stomacul din cauza a ceea ce tocmai auzise: ştia că Lee încerca să acopere cuvin­tele cântecului.

― Haide Angelina... se pare că nu mai trebuie să treacă decât de portar!... trage la poartă... şut!... aaaah!...

Bletchley, portarul Viperinilor, salvase golul; îi aruncă balonul lui Warrington, care goni cu el, zburând în zigzag printre Alicia şi Katie; cântecul de dedesubt era din ce în ce mai tare, pe măsură ce Narrington se apropia de Ron.

Weasley e al nostru rege,

Weasley e al nostru rege,

Mereu lasă balonul să intre

Weasley e al nostru rege.
Harry nu se putu abţine: renunţând să caute Hoţoaica, îşi întoarse Fulgerul spre Ron, o siluetă singuratică din capătul îndepărtat al stadionului, plutind în faţa celor trei cercuri, în timp ce uriaşul Warrington gonea spre el.

― ... balonul este la Warrington, Warrington se îndreaptă spre poartă, a ieşit din raza baloanelor-ghiulea şi nu îl mai are în faţă decât pe portar...

Dinspre tribunele Viperinilor, de dedesubt, se ridică un val răsunător de cântece:
Weasley nimic nu poate să apere,

Un cerc măcar să blocheze nu poate...
― ... acesta este primul test pentru Weasley, noul portar al Cercetaşilor, fratele prinzătorilor Fred şi George, şi un tânăr talent promiţător al echipei... haide, Ron!

Însă strigătele de încântare veniră dinspre capătul Vipe­rinilor: Ron zburase haotic, cu braţele întinse, şi balonul trecuse direct printre ele şi prin cercul din mijloc.

― Viperinii marchează! se auzi vocea lui Lee printre uralele şi huiduielile mulţimii de dedesubt, aşa că este zece la zero pentru Viperini... ai avut ghinion, Ron.

Viperinii cântară şi mai tare:

WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE

MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE...

― ... Cercetaşii sunt iar în posesia balonului, şi iat-o pe Katie Bell croindu-şi drum pe teren... strigă Lee cu vitejie, deşi cântecele erau atât de răsunătoare, încât abia putea să se mai facă auzit peste ele.
WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE

WEASLEY E AL NOSTRU REGE...

― Harry, CE FACI? strigă Angelina, zburând pe lângă el ca să ţină pasul cu Katie. VEZI-ŢI DE JOC!

Harry realiză că rămăsese locului în aer peste un minut, urmărind desfăşurarea meciului fără să se gândească deloc unde era Hoţoaica. Coborî îngrozit şi începu iar să dea roată terenului, uitându-se în jur şi încercând să ignore refrenul care acum tuna în tot stadionul:

WEASLEY E Al NOSTRU REGE

WEASLEY E AL NOSTRU REGE...

Oriunde se uita, nu era nici urmă de Hoţoaică; Reacre­dinţă dădea ture în jurul stadionului, ca şi el. Trecură unul pe lângă altul pe la jumătatea terenului, zburând în direcţii opuse, iar Harry îl auzi pe Reacredinţă cântând tare:
WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE...
― ... şi iată-l din nou pe Warrington, răcni Lee, care îi pasează lui Pucey, Pucey trece de Spinnet, haide, Angelina, poţi să-l opreşti ― se pare că nu ― însă un frumos balon-ghiulea trimis de Fred Weasley, adică, de George Weasley, ah, cui îi pasă, oricum, de unul dintre ei, Warrington scapă balonul şi Katie Bell... ăă... Îl scapă şi ea... aşa că iată-l pe Montague cu balonul, Montague, căpitanul Viperinilor, ia balonul şi se ridică, haideţi, Cercetaşilor, blocaţi-l!

Harry zbură pe lângă capătul stadionului, prin spatele stâlpilor porţii Viperinilor, forţându-se să nu se uite la ce se întâmpla în partea lui Ron. În timp ce trecea vâjâind pe lângă portarul Viperinilor, îl auzi pe Bletchley cântând şi el cu mulţimea de dedesubt:

WEASLEY NIMIC NU POATE SA APERE...
―... Pucey o evită iar pe Alicia şi se îndreaptă direct spre poartă, opreşte-l, Ron!

Harry nu fu nevoit să se uite ca să vadă ce se întâmplase: se auzi un mormăit teribil dinspre capătul Cercetaşilor, însoţit de noi zbierete şi aplauze de la Viperini. Uitându-se în jos, Harry o văzu în tribune pe Pansy Parkinson, cu faţa ei de mops, chiar în primele rânduri, cu spatele la teren, în timp ce-i dirija pe suporterii Viperini care răcneau:

DE-ASTA TOŢI VIPERINII VOR SĂ CÂNTE

WEASLEY E AL NOSTRU REGE.

Însă douăzeci la zero era o nimica toată, Cercetaşii încă aveau timp să-i ajungă din urmă sau să prindă Hoţoaica. Câteva goluri şi aveau să conducă iar ca de obicei, se asigură Harry pe sine, plutind, croindu-şi drum printre ceilalţi jucă­tori şi urmărind ceva strălucitor, care se dovedi cureaua de la ceasul lui Montague.

Însă Ron mai încasă două goluri. Acum în dorinţa lui Harry de a prinde Hoţoaica apăru şi un dram de panică. Măcar dacă ar fi putut să o prindă curând şi să termine meciul repede.

... Katie Bell de la Cercetaşi îl evită pe Pucey, se fereşte de Montague, bună întoarcere, Katie, îi pasează lui Johnson, Angelina Johnson ia balonul, trece de Warrington, se în­dreaptă spre poartă, haide, Angelina ― CERCETAŞII MARCHEAZĂ! Este patruzeci la zece, patruzeci la zece pen­tru Viperini şi Pucey preia balonul...

Harry auzi printre uralele Cercetaşilor răgetul pălăriei ridicole cu leu a Lunei şi se simţi încurajat; mai erau doar treizeci de puncte, o nimica toată, puteau să se redreseze uşor. Harry se feri de un balon ghiulea pe care Crabbe îl trimise vâjâind spre el şi reîncepu să cerceteze terenul înne­bunit după Hoţoaică, cu un ochi pe Reacredinţă, în caz că dădea semne să o fi zărit, însă Reacredinţă, ca şi el, zbura în continuare în jurul stadionului, căutând fără succes...

―... Pucey îi pasează lui Warrington, Warrington lui Montague, Montague înapoi lui Pucey... intervine Johnson, Johnson preia balonul, Johnson către Bell, arată bine... adică rău... Bell este lovită de un balon-ghiulea trimis de Goyle de la Viperini şi Pucey intră iar în posesia balonului...
WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE

MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE

WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE...
Însă Harry o văzu în sfârşit: micuţa Hoţoaică Aurie îna­ripată plutea la câţiva metri deasupra solului în partea de teren a Viperinilor.

Coborî în picaj...

În câteva secunde, Reacredinţă coborî în goană din văz­duh, în stânga lui Harry ― o siluetă verde cu argintiu, neclară, lipită de mătură...

Hoţoaica ocoli unul dintre stâlpii porţii la bază şi porni către partea opusă a tribunelor; schimbarea ei de direcţie îi fu favorabilă lui Reacredinţă, care era mai aproape; Harry îşi întoarse Fulgerul; acum el şi Reacredinţă erau umăr la umăr...

La câţiva metri de pământ, Harry îşi desprinse mâna dreaptă de pe mătură, întinzându-se după Hoţoaică... În dreapta sa, întinse braţul şi Reacredinţă, care încerca să ajungă la ea şi s-o apuce...

Totul se termină în două secunde efemere şi disperate, de respiraţie tăiată... degetele lui Harry se strânseră în jurul micuţei mingi mişcătoare... unghiile lui Reacredinţă zgâri­ară deznădăjduite dosul palmei lui Harry... Harry se ridică pe mătură, ţinând în mână mingea care se zbătea, iar spec­tatorii Cercetaşi strigară la unison...

Erau salvaţi, nu conta că Ron încasase acele goluri, nimeni nu avea să îşi amintească, atâta timp cât câştigaseră Cercetaşii...

ZDUF.

Harry fu lovit de un balon-ghiulea în şale şi fu aruncat de pe mătură. Din fericire, era la doar doi-trei metri de pământ, având în vedere că plonjase atât de jos ca să prindă Hoţoaica, însă tot era rănit şi căzu pe spate pe terenul îngheţat. Auzi fluierul strident al doamnei Hooch, o explozie dinspre tri­bune, compusă din huiduieli, strigăte de supărare şi batjocori­toare, o bufnitură şi apoi vocea alarmată a Angelinei.

― Eşti bine?

― Sigur că da, zise Harry sumbru, apucând-o de mână şi lăsând-o să-l ridice.

Doamna Hooch zbura către unul dintre jucătorii Viperini de deasupra lui, deşi nu putea să-şi dea seama cine era din unghiul acela.

― A fost matahala aia de Crabbe, zise Angelina supărată, a lovit balonul-ghiulea spre tine în clipa în care a văzut că prinseseşi Hoţoaica... dar am câştigat, Harry, am câştigat!

Harry auzi pe cineva pufnind în spatele său şi se întoarse, ţi­nând încă strâns Hoţoaica în mână: Draco Reacredinţă ateriza­se în apropiere. Cu faţa albă ca varul de mânie, tot îşi bătea joc.

― I-ai salvat pielea lui Weasley, nu-i aşa? îi zise lui Harry. Nu am văzut niciodată un portar atât de prost... dar a fost născut printre pubele... ţi-au plăcut versurile mele, Potter?

Harry nu răspunse. Se întoarse cu spatele ca să întâm­pine restul echipei, ai cărei membri aterizau unul câte unul, strigând şi lovind triumfători aerul cu pumnii; toţi, în afară de Ron, care se dăduse jos de pe mătură lângă stâlpii porţii şi părea să îşi croiască drum către vestiare de unul singur.

― Am vrut să mai scriem nişte versuri! strigă Reacredinţă, în timp ce Katie şi Alicia îl îmbrăţişau pe Harry. Dar nu am găsit rime pentru "grasă" şi "urâtă"... ştii, am vrut să cântăm şi despre mama lui...

― Aşa e cu strugurii acri, zise Angelina, aruncându-i o privire dezgustată lui Reacredinţă.

― ... şi nu am putut să includem nici "inutil"... pentru tatăl lui, mă înţelegi tu...

Fred şi George îşi dăduseră seama la ce se referea Reacredinţă. În timp ce dădeau mâna cu Harry, înţepeniră, întorcându-şi privirea spre Reacredinţă.

― Lasă! zise Angelina imediat, luându-i de braţ pe Fred. Lasă, Fred, lasă-l să ţipe, este supărat că a pierdut, parveni­tul mic şi...

― ... dar ţie îţi place familia Weasley, nu, Potter? zise Rea­credinţă batjocoritor, ţi-ai petrecut vacanţele la ei şi aşa mai departe, nu-i aşa? Nu înţeleg cum poţi să suporţi putoarea, dar presupun că, atunci când eşti crescut de Încuiaţi, până şi cocioaba familiei Weasley miroase bine...

Harry îl prinse pe George. Între timp, fu nevoie de efor­turile combinate ale Angelinei, Aliciei şi ale lui Katie pen­tru a-l împiedica pe Fred să sară pe Reacredinţă, care râdea în gura mare. Harry se uită în jur după doamna Hooch, care încă îl mustra pe Crabbe pentru atacul său nepermis cu balonul-ghiulea.

― Sau, Potter, zise Reacredinţă, râzând batjocoritor, în timp ce se dădea înapoi, poate că ţii minte cum puţea casa mamei tale, iar cocina familiei Weasley îţi aminteşte de ea...

Harry nu fu conştient că îi dăduse drumul lui George, şi nu ştiu decât că, o clipă mai târziu, amândoi alergau spre Reacredinţă. Uitase complet că îi priveau toţi profesorii: nu vroia decât să-i provoace cât mai multă durere posibil lui Reacredinţă; neavând timp să îşi scoată bagheta, doar îşi retrase pumnul în care ţinea Hoţoaica şi îl afundă cât putu de tare în stomacul lui Reacredinţă...

― Harry! HARRY! GEORGE! NU!

Auzi voci de fete care strigau, pe Reacredinţă ţipând, pe George înjurând, un fluierat şi răcnetele mulţimii din jurul lui, însă nu îi păsa. Abia când cineva din apropiere strigă "Impedimenta!" şi puterea vrăjii îl aruncă înapoi, abandonă încercarea de a-l toca pe Reacredinţă centimetru cu cen­timetru.

― Ce credeţi că faceţi? strigă doamna Hooch, în timp ce Harry se ridica în picioare.

Se părea că ea fusese cea care aruncase Vraja de Oprire asupra lui; ţinea fluierul într-o mână şi bagheta în cealaltă; mă­tura fusese abandonată la câţiva metri depărtare. Reacredinţă era ghemuit pe pământ, scâncind şi gemând, şi îi curgea sânge din nas; George avea o buză umflată; Fred încă era ţinut cu greutate de cei trei înaintaşi, iar Crabbe chicotea.

― Nu am mai văzut un asemenea comportament... Înapoi la castel, amândoi, şi să vă duceţi direct la biroul şefului casei voastre! Duceţi-vă! Acum!

Harry şi George părăsiră terenul cu paşi mari, gâfâind amândoi, fără să-şi spună nimic unul altuia. Strigătele şi cu­vintele batjocoritoare ale mulţimii deveniră din ce în ce mai şterse, până când ajunseră în holul de intrare, unde nu mai auziră nimic, în afară de propriii lor paşi. Harry realiză că încă îi zvâcnea ceva în mâna dreaptă, având pumnul vătămat de la maxilarul lui Reacredinţă. Uitându-se în jos, văzu ari­pile arginti ale Hoţoaicei ieşindu-i printre degete şi zbătân­du-se să se elibereze.

Nici nu ajunseră bine la uşa biroului profesoarei McGo­nagall, când ea se apropie cu paşi mari de-a lungul holului din spatele lor. Purta un fular de la Cercetaşi, dar şi-l dădu jos de la gât cu mâinile tremurânde, în timp ce se apropia de ei, părând neagră de supărare.

― Înăuntru! zise ea mânioasă, arătând spre uşă.

Harry şi George intrară. Profesoara se duse în spatele biroului şi rămase în faţa lor, tremurând de furie şi aruncân­du-şi pe jos fularul Cercetaşilor.

― Ei, bine? zise ea. Nu am văzut niciodată o asemenea demonstraţie condamnabilă. Doi contra unu! Explicaţi!

― Ne-a provocat Reacredinţă, zise Harry cu rigiditate.

― V-a provocat? strigă profesoara McGonagall, dând cu pumnul în birou, astfel încât cutia de metal cu carouri alu­necă de pe el şi se deschise cu putere, umplând podeaua cu Tritoni de turtă dulce. Tocmai pierduse, nu-i aşa? Sigur că vroia să vă provoace! Dar ce ar fi putut să vă spună ca să jus­tifice ce aţi...

― Mi-a insultat părinţii, se răsti George. Şi pe mama lui Harry.

― Dar în loc să o lăsaţi pe doamna Hooch să lămurească situaţia, aţi decis să faceţi o demonstraţie de duel Încuiat, nu-i aşa? răcni profesoara McGonagall. Aveţi idee ce aţi...?

― Hm, hm.

Harry şi George se întoarseră amândoi. Dolores Um­bridge stătea în prag, înfăşurată într-o pelerină verde de tweed, care evidenţia considerabil asemănarea ei cu o dita­mai broasca râioasă, şi zâmbea neatrăgător, şters, într-un fel de rău augur, pe care Harry ajunsese să-l lege de o nenoro­cire iminentă.

― Pot să te ajut, doamnă profesoară McGonagall? întrebă profesoara Umbridge cu vocea ei otrăvitor de dulce.

Profesoarei McGonagall i se urcă sângele la cap.

― Să mă ajuţi? repetă ea, cu o voce sugrumată. Cum adică, să mă ajuţi?

Profesoara Umbridge se apropie de centrul biroului, cu acelaşi surâs şters.

― Vai, m-am gândit că îmi vei fi recunoscătoare pentru un plus de autoritate.

Harry nu ar fi fost surprins dac-ar fi văzut-o pe profe­soara McGonagall scoţând scântei pe nări.

― Te-ai gândit greşit, zise ea, întorcându-se cu spatele la Umbridge. Ascultaţi cu atenţie. Nu îmi pasă cum v-a provocat Reacredinţă, nu îmi pasă dacă v-a insultat fiecare mem­bru al familiei pe care îl aveţi, comportamentul vostru a fost dezgustător şi vă dau fiecăruia o săptămână de detenţie! Potter, nu te uita aşa la mine, o meriţi! Dacă vreunul dintre voi mai...

― Hm, hm.

Profesoara McGonagall închise ochii, parcă rugându-se să aibă răbdare, în timp ce îşi întoarse iar chipul către pro­fesoara Umbridge.

― Da?

― Eu cred că merită ceva mai mult decât nişte simple detenţii, zise Umbridge, zâmbind chiar mai larg.

Ochii profesoarei McGonagall se deschiseră brusc cât erau de mari.

― Din păcate, zise ea, cu o tentativă de zâmbet reciproc care o făcea să arate de parcă i se blocase maxilarul, ceea ce contează este ce cred eu, având în vedere că sunt în casa mea, Dolores.

― Păi, Minerva, de fapt, surâse afectată profesoara Umbridge, cred că vei descoperi că ceea ce cred eu chiar contează. Ah, unde este? Tocmai mi l-a trimis Cornelius... adică ― scoase un mic râset, în timp ce cotrobăia prin gean­tă ― tocmai mi l-a trimis ministrul... a, da...

Scoase o foaie de pergament pe care o desfăşură, dregân-du-şi pedant vocea înainte să citească:

― Hm, hm... "Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Cinci".

― Altul! exclamă profesoara McGonagall violent.

― Păi, da, zise Umbridge, zâmbind în continuare. Sinceră sa fiu, Minerva, tu ai fost cea care m-a făcut să-mi dau seama că mai aveam nevoie de un amendament... Îţi aminteşti cum ai trecut peste mine, când nu am vrut să permit reîn­fiinţarea echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor? Cum i-ai prezentat situaţia lui Dumbledore, care a insistat să i se permită echipei să joace? Ei bine, zău că nu puteam să accept aşa ceva. Am luat imediat legătura cu ministrul, care a fost de acord cu mine că Marele Inchizitor trebuie să aibă puterea de a-i priva pe elevi de privilegii, altminteri acesta... adică eu... ar avea mai puţină autoritate decât profesorii de rând! Şi acum, înţelegi, nu-i aşa, Minerva, câtă dreptate am avut să încerc să împiedic reînfiinţarea echipei Cercetaşilor? Groaznice apucături... mă rog, citeam amendamentul... hm, hm... "Marele Inchizitor va avea de acum autoritate supremă asupra tuturor pedepselor, sancţiunilor şi privării de privilegii în ceea ce-i priveşte pe elevii de la Hogwarts, precum şi puterea de a modifica aceste pedepse, sancţiuni şi privări de privilegii care ar fii putut fi ordonate de alţi profesori. Semnat, Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, Ordinul lui Merlin Clasa Întâi etc. etc."

Rulă pergamentul şi îl puse înapoi în geantă, zâmbind în continuare.

― Deci... chiar cred că voi fi nevoită să le interzic celor doi să mai joace vâjthaţ vreodată, zise ea, uitându-se de la Harry la George şi invers.

Harry simţi Hoţoaica zbătându-se înnebunită în mâna sa.

― Ne interziceţi? zise el, cu un glas ciudat de depărtat, să mai jucăm... vreodată.

― Da, domnule Potter, cred că o interzicere pe viaţă va avea rezultatul dorit, zise Umbridge, zâmbind şi mai larg, în timp ce îl urmărea cum se chinuia să înţeleagă ce spusese. Tu şi domnul Weasley aici de faţă. Şi cred, pentru mai multă siguranţă, că ar trebui împiedicat şi fratele geamăn al acestui tânăr... Dacă nu l-ar fi oprit coechipierii, sunt sigură că l-ar fi atacat şi el pe tânărul domn Reacredinţă. Desigur, aş dori să li se confişte măturile; le voi ţine în siguranţă în biroul meu, ca să mă asigur că nu îmi va fi încălcată inter­dicţia. Însă nu exagerez, doamna profesoară McGonagall, continuă ea, întorcându-se iar spre profesoara McGonagall, care acum stătea la fel de nemişcată ca şi când ar fi fost cio­plită din gheaţă, cu ochii la ea. Restul echipei poate să conti­nue să joace, din partea lor nu am văzut nici un semn de violenţă. Ei bine... bună ziua.

Şi, cu o expresie de satisfacţie maximă, Umbridge ieşi din cameră, lăsând o tăcere îngrozită în urma ei.
*
― Interdicţie, zise Angelina pe o voce pustie, mai târziu în cursul serii în camera de zi. Interdicţie. Fără căutător, fără prinzători... ce Dumnezeu o să facem?

Nu se simţeau deloc câştigători. Oriunde se uita Harry, vedea chipuri dezamăgite şi supărate; chiar şi membrii echipei erau prăbuşiţi în jurul focului, toţi în afară de Ron, care nu mai fusese văzut de când se terminase meciul.

― Dar este cumplit de nedrept, zise Alicia în gol. Şi mă rog, cum rămâne cu Crabbe şi cu acel balon-ghiulea pe care l-a trimis după ce se auzise fluierul? Lui i s-a interzis?

― Nu, zise Ginny amărâtă, încadrându-l cu Hermione pe Harry. Doar i s-a dat de scris, l-am auzit pe Montague râzând din cauza asta la cină.

― Şi să îi interzică lui Fred, care nici măcar nu a făcut nimic! zise Alicia mânioasă, dându-şi cu pumnul în genunchi.

― Nu sunt eu de vină că nu am făcut nimic, zise Fred cu o expresie foarte sumbră pe chip, l-aş fi bătut pe nenorocitul ăla mic până îl luau cu făraşul, dacă nu m-aţi fi oprit voi trei.

Harry se uită amărât pe fereastra întunecată. Ningea.

Hoţoaica pe care o prinsese mai devreme zbura acum cu viteză prin camera de zi; oamenii îi urmăreau traiectoria ca şi când ar fi fost hipnotizaţi, iar Şmecherilă sărea de pe un scaun pe altul, încercând să o prindă.

― Mă duc la culcare, zise Angelina, ridicându-se încet. Poate că până la urmă o să se dovedească totul un vis urât... poate că o să mă trezesc mâine şi o să descopăr că încă nu am jucat...

Fu urmată în scurt timp de Alicia şi Katie. Fred şi George se duseră şi ei să se culce ceva mai târziu, uitându-se urât la toţi cei pe lângă care trecură, iar Ginny îi imită imediat după aceea. Lângă foc nu mai rămaseră decât Harry şi Hermione.

― L-ai văzut pe Ron? întrebă Hermione cu o voce joasă.

Harry clătină din cap.

― Cred că ne evită, zise Hermione. Unde-o fi... ?

Dar, chiar în clipa aceea, se auzi un scârţâit în spatele lor când Doamna Grasă se aplecă înainte şi Ron intră stre­curându-se prin gaura portretului. Era într-adevăr foarte palid şi avea zăpadă în păr. Când îi văzu pe Harry şi Her­mione, încremeni locului.

― Unde ai fost? zise Hermione neliniştită, ridicându-se imediat.

― M-am plimbat, bâigui Ron, îmbrăcat în continuare cu hainele de vâjthaţ.

― Pari îngheţat, spuse Hermione. Vino şi stai jos!

Ron se duse lângă şemineu şi se prelinse în scaunul care era cel mai departe de Harry, fără să se uite la el. Hoţoaica furată vâjâi pe deasupra capetelor lor.

― Îmi pare rău, murmură Ron, uitându-se în jos.

― Pentru ce? zise Harry.

― Pentru că am crezut că pot să joc vâjthaţ, spuse Ron. O să plec de la echipă mâine la prima oră.

― Dacă pleci, spuse Harry, înciudat, n-or să mai rămână decât trei jucători în echipă.

Văzându-i pe Ron derutat, adăugă:

― Mie mi s-a interzis pe viaţă. La fel şi lui Fred şi George.

― Poftim? strigă Ron.

Hermione îi spuse toată povestea; Harry nu fu în stare să o mai spună o dată. După ce fata termină, Ron păru mai chinuit ca niciodată.

― Este numai vina mea...

― Nu tu m-ai pus să-l pocnesc pe Reacredinţă, zise Harry supărat.

― ... dacă nu aş fi atât de nepriceput la vâjthaţ...

― ... nu are nici o legătură cu asta.

― ... m-a afectat cântecul ăla...

― ... oricine ar fi fost afectat.

Hermione se ridică şi se duse la fereastră, departe de discuţia celor doi, privind cum zăpada era viscolită spre ochiul de geam.

― Ştii ceva, te rog, las-o baltă! izbucni Harry. E destul de greu şi fără să te învinovăţeşti pentru toate!

Ron nu spuse nimic, ci rămase privind mâhnit tivul umed al robei sale. După un timp spuse cu o voce pustie:

― În viaţa mea nu m-am simţit mai rău ca acum.

― Mersi la fel, spuse Harry cu amărăciune.

― Ei bine, spuse Hermione, cu vocea tremurându-i puţin. Mie nu îmi vine în minte decât un singur lucru care v-ar putea înveseli pe amândoi.

― Serios? zise Harry sceptic.

― Serios, spuse Hermione, cu un zâmbet larg pe chip, întorcându-se cu spatele la fereastra neagră ca tăciunele, plină de urme de zăpadă. S-a întors Hagrid.

CAPITOLUL XX