Harry Potter şi Ordinul Phoenix



Yüklə 4,8 Mb.
səhifə30/35
tarix27.07.2018
ölçüsü4,8 Mb.
#60323
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35

CAPITOLUL XXXII

IEŞIREA DIN FOC
― Nu mă duc... nu e nevoie să mă duc în aripa spitalului... nu vreau...

Bâiguia în timp ce încerca să se îndepărteze de profe­sorul Tofty, care se uita la Harry foarte îngrijorat, după ce îl ajutase şi îl dusese în holul de intrare, în timp ce toţi ele­vii din jur se holbau la ei.

― Sunt... sunt bine, domnule, bolborosi Harry, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Sincer... doar am adormit... am avut un coşmar...

― Tensiunea examenelor, spuse vrăjitorul bătrân cu com­pasiune, bătându-l pe Harry pe umăr. Se mai întâmplă, tinere, se mai întâmplă! Acum, un pahar de apă răcoritor şi poate că vei reuşi să te întorci în Marea Sală, ce zici? Examenul aproape că s-a încheiat, dar crezi c-ai putea să termini fără probleme ultimul răspuns?

― Da, spuse Harry înfrigurat. Adică... nu... am făcut... am făcut cam tot ce am putut, cred...

― Foarte bine, foarte bine, zise vrăjitorul bătrân cu blân­deţe. Mă duc să îţi iau lucrarea şi te sfătuiesc să te duci fru­muşel şi să te întinzi.

― Aşa voi face, spuse Harry, încuviinţând din cap cu putere. Vă mulţumesc mult.

În clipa în care călcâiele bătrânului dispărură dincolo de pragul Marii Săli, Harry urcă în fugă scara de marmură, alergă atât de repede de-a lungul holurilor, încât portretele pe lângă care trecu murmurară nişte reproşuri, mai urcă nişte etaje şi până la urmă intră ca un uragan pe uşa dublă a aripii spitalului, făcând-o pe doamna Pomfrey ― care îi dă­dea să înghită lui Montague un lichid albastru strălucitor cu lingura ― să ţipe speriată.

― Potter, ce naiba faci?

― Trebuie să o văd pe doamna profesoară McGonagall, îngăimă Harry, cu răsuflarea tăiată. Acum... este urgent!

― Nu este aici, Potter, zise doamna Pomfrey cu tristeţe. P fost transferată în dimineaţa asta la Sf. Mungo. Patru Vrăji de Împietrire direct în piept la vârsta ei? Este un miracol că nu au omorât-o.

― A... plecat? zise Harry şocat.

Se sună de pauză în afara salonului şi auzi obişnuitul zgo­mot îndepărtat al elevilor care se revărsau pe holurile de deasupra şi dedesubtul lui. Rămase perfect nemişcat, uitân­du-se la doamna Pomfrey. Groaza i se cuibărea în suflet.

Nu mai avea cui să spună. Dumbledore plecase, Hagrid la fel, dar îşi imaginase mereu că profesoara McGonagall va fi acolo, irascibilă şi intransigentă, de acord, dar putându-se baza pe ea, prezentă întotdeauna unde era nevoie...

― Nu mă mir că eşti şocat, Potter, zise doamna Pomfrey, cu un fel de aprobare aprigă pe chip. De parcă unul dintre ei ar fi putut să o Împietrească pe Minerva McGonagall la lumina zilei! Laşitate, asta a fost... o laşitate de ultimă speţă... dacă nu mi-ar păsa de ce aţi păţi voi, elevii, fără mine, aş demisiona în semn de protest.

― Da, spuse Harry cu o voce albă.

Ieşi ca în transă din aripa spitalului, pe coridorul aglomerat unde rămase, strivit de mulţime, cu panica luând proporţii în corpul său, ca un fum otrăvitor, astfel încât mintea i se înceţoşa, iar el nu îşi dădea seama ce trebuia să facă...

Ron şi Hermione, zise o voce din mintea sa.

Fugea iar, dându-i la o parte pe elevi, ignorându-le protestele furioase. Coborî ca vântul două etaje şi ajunse în capul scării de marmură, când îi văzu apropiindu-se grăbiţi de el.

― Harry! zise Hermione imediat, părând foarte speriată. Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Eşti bolnav?

― Unde ai fost? întrebă Ron.

― Veniţi cu mine, zise Harry repede. Hai, trebuie să vă spun ceva.

Îi conduse pe coridorul de la primul etaj, uitându-se pe uşi, şi găsi în cele din urmă o clasă liberă în care se năpusti, închizând uşa după Ron şi Hermione imediat după ce intra­ră şi lipindu-se de ea, cu faţa spre interior.

― Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius.

― Poftim?

― Cum de... ?

― Am văzut. Chiar acum. Am adormit în timpul exa­menului.

― Dar... dar unde? Cum? spuse Hermione, albă ca varul.

― Nu ştiu cum, spuse Harry. Dar ştiu exact unde. Există o cameră în Departamentul Misterelor plină de rafturi înţesate cu nişte mingiuţe de sticlă, iar ei sunt la capătul rândului nouăzeci şi şapte... Încearcă să-l folosească pe Sirius ca să ia cine ştie ce de-acolo... Îl torturează... au spus că până la urmă o să-l omoare!

Harry descoperi că îi tremurau vocea şi genunchii. Se duse spre o bancă şi se aşeză, încercând să se controleze.

― Cum ajungem acolo? îi întrebă el.

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Ron zise:

― Să... să ajungem acolo?

― Să ajungem la Departamentul Misterelor, ca să-l salvăm pe Sirius! zise Harry tare.

― Dar, Harry... zise Ron încet.

― Ce? Ce e? spuse Harry.

Nu înţelegea de ce se uitau amândoi cu gura căscată la el, ca şi când le-ar fi cerut ceva iraţional iraţional.

― Harry, zise Hermione destul de speriată... ăă... cum... cum a ajuns Cap-de-Mort în Ministerul Magiei fără să-şi dea nimeni seama că e acolo?

― De unde să ştiu eu? făcu Harry. Întrebarea este cum o să ajungem noi acolo!

― Dar... Harry, gândeşte-te puţin, spuse Hermione făcând un pas spre el, este ora cinci după-amiaza... Ministerul Ma­giei trebuie să fie plin de angajaţi... cum ar fi putut să intre Cap-de-Mort şi Sirius fără să fie văzuţi? Harry... probabil că sunt cei mai căutaţi vrăjitori din lume... Crezi că ar putea să intre neobservaţi într-o clădire plină de Aurori?

― Nu ştiu, Cap-de-Mort a folosit o Pelerină Invizibilă sau ceva de genul ăsta! strigă Harry. Oricum, Departamentul Misterelor a fost pustiu de fiecare dată când am fost...

― Tu nu ai fost niciodată acolo, Harry, spuse Hermione încet. Doar ai visat locul ăla, atâta tot.

― Nu sunt vise normale! îi strigă Harry în faţă, ridicându-se, făcând un pas spre ea şi vrând să o scuture. Atunci cum ex­plici ce s-a întâmplat cu tatăl lui Ron, ce a fost toată povestea aia, cum de am ştiut ce a păţit?

― Are dreptate, spuse Ron încet, uitându-se la Hermione.

― Dar este pur şi simplu atât de... atât de puţin probabil! spuse Hermione disperată. Harry, cum Dumnezeu ar fi putut să-l prindă Cap-de-Mort pe Sirius, când el a fost tot timpul ăsta în Casa Cumplită?

― Sirius ar fi putut să cedeze şi să vrea să iasă la aer, spuse Ron îngrijorat. De foarte mult timp îşi doreşte cu disperare să iasă din casa aia...

― Dar de ce, insistă Hermione, de ce Dumnezeu ar vrea Cap-de-Mort să îl folosească pe Sirius ca să ia arma aia, sau ce-o fi?

― Nu ştiu, ar putea să existe o grămadă de motive! se răsti Harry la ea. Poate că lui Cap-de-Mort pur şi simplu nu-i pasă dacă Sirius e rănit sau nu...

― Ştii ceva, tocmai mi-a venit o idee, spuse Ron, coborân­du-şi vocea. Fratele lui Sirius a fost un Devorator al Morţii, nu este aşa? Poate că i-a spus lui Sirius secretul pentru a lua arma!

― Da... şi de asta Dumbledore îşi doreşte atât de mult ca Sirius să fie închis tot timpul, spuse Harry.

― Ascultaţi-mă, îmi pare rău, strigă Hermione, dar nici unul dintre voi nu gândeşte logic şi nu avem nici o dovadă, absolut nici o dovadă că Sirius şi Cap-de-Mort sunt într-adevăr acolo...

― Hermione, i-a văzut Harry! spuse Ron, contrând-o pe neaşteptate.

― În ordine, spuse ea, speriată şi totuşi hotărâtă, dar tre­buie să spun că...

― Ce?

― E vorba de tine... şi nu te critic, Harry! Dar... într-un fel... cum să zic, nu crezi că ai un fel de... de... problemă cu salvatul oamenilor? zise ea.



Harry se uită urât la ea.

― Cum adică, o "problemă cu salvatul oamenilor"?

― Păi... ai... continuă Hermione, mai neliniştită ca nicio­dată. Adică... anul trecut, de exemplu... În lac... În timpul turnirului... nu ar fi trebuit să... vreau să spun că nu ar fi tre­buit s-o salvezi pe micuţa Delacour... te-a luat puţin... valul...

Corpul lui Harry fu cuprins de un fior de mânie fierbinte şi usturător. Cum putea să-i amintească tocmai acum de gafa aceea?

― Mă rog, a fost foarte frumos din partea ta, spuse Her­mione repede, de-a dreptul îngrozită de expresia de pe chi­pul lui Harry, toţi au fost de acord că ai făcut o faptă mi­nunată...

― Foarte amuzant, spuse Harry cu o voce tremurândă, pentru că îmi amintesc perfect cum Ron mi-a zis că am pier­dut timpul făcând pe eroul... asta crezi că se întâmplă acum? Crezi că vreau să fac iar pe eroul?

― Nu, nu, nu! spuse Hermione înspăimântată. Nu cred asta deloc!

― Ei bine, zi ce ai de zis, pentru că pierdem timpul! strigă Harry.

― Încerc să-ţi spun... Cap-de-Mort te cunoaşte, Harry! A dus-o pe Ginny în Camera Secretelor ca să o ademenească acolo, aşa procedează, ştie că eşti... că eşti genul de per­soană care i-ar veni în ajutor lui Sirius! Dacă nu încearcă decât să te atragă în Departamentul Mis... ?

― Hermione, nu contează dacă a făcut-o ca să mă aducă sau nu acolo. Au dus-o pe McGonagall la Sf. Mungo şi n-a mai rămas nimeni din Ordin la Hogwarts căruia să-i putem spune. Dacă nu mergem, Sirius e mort!

― Dar, Harry, dacă visul tău a fost... a fost doar atât, un vis?

Harry scoase un răcnet de frustrare. Hermione se îndepărtă de el cu un pas, din cale-afară de speriată.

― Nu înţelegi! strigă Harry la ea. Nu am coşmaruri, nu visez! Pentru ce crezi că a fost toată povestea cu Occlumanţia, de ce crezi că a vrut Dumbledore să mă împiedice să văd toate astea? Pentru că sunt REALE, Hermione. Sirius este captiv, l-am văzut. L-a prins Cap-de-Mort şi nu mai ştie nimeni altcineva, iar asta înseamnă că suntem singurii care îl pol salva, şi dacă nu vrei să o faci, foarte bine, mă duc singur, ai înţeles? Şi dacă îmi aduc bine aminte, n-ai avut nimic împotriva "problemei mele cu salvatul oamenilor" când te-am salvat pe tine de Dementori, sau ― se întoarse spre Ron ― când am salvat-o pe sora ta de Vasilisc...

― Eu nu am zis niciodată că aş avea ceva împotrivă! spuse Ron cu patimă.

― Dar, Harry, tocmai tu ai spus-o, zise Hermione aprigă, Dumbledore a vrut să înveţi să îţi închizi mintea faţă lucrurile astea. Dacă ai fi făcut Occlumanţie cum trebuie, ai mai fi văzut niciodată...

― DACĂ TU CREZI CĂ O SĂ MĂ PORT CA ŞI CÂND NU AM VĂZUT NIMIC...

― Sirius ţi-a zis că nu există nimic mai important decât sil înveţi să îţi blochezi mintea!

― EI BINE, CRED CĂ AR ZICE ALTCEVA, DACĂ AR ŞTI CE AM VĂZUT...

Uşa clasei se deschise. Harry, Ron şi Hermione întoarseră imediat. Ginny intră cu un aer curios, urmată de Luna, care arăta ca de obicei de parcă ar fi plutit înăuntru din greşeală.

― Bună, zise Ginny nesigură. Am recunoscut vocea Harry. De ce ţipi?

― Nu e treaba ta, spuse Harry aspru.

Ginny ridică din sprâncene.

― Nu e nevoie să vorbeşti pe tonul ăsta cu mine, spuse ea calmă, doar mă întrebam dacă pot să te ajut.

― Ei bine, nu poţi, spuse Harry scurt.

― Să ştii că eşti cam nepoliticos, zise Luna senină.

Harry înjură şi se întoarse cu spatele. Ultimul lucru din lume pe care şi-l dorea acum era o conversaţie cu Luna Lovegood.

― Stai, spuse Hermione brusc. Stai... Harry, chiar ne pot ajuta.

Harry şi Ron se uitară la ea.

― Fii atent, Harry, continuă fata, trebuie să stabilim dacă Sirius a părăsit cu adevărat sediul.

― Ţi-am spus, am văzut...

― Harry, te implor, te rog frumos! spuse Hermione disperată. Te rog, hai să verificăm dacă Sirius nu-i acasă, înainte să o luăm la goană spre Londra. Dacă descoperim că nu e acolo, atunci jur că nu o să încerc să te opresc. Vin şi eu, o să... o să fac orice ca să încerc să-l salvez.

― Sirius este torturat ACUM! strigă Harry. Nu avem timp de pierdut.

― Dar dacă este o păcăleală a lui Cap-de-Mort, Harry? Trebuie să verificăm, n-avem încotro.

― Cum? întrebă Harry. Cum să verificăm?

― O să trebuiască să folosim focul lui Umbridge ca să vedem dacă îl putem contacta, spuse Hermione, absolut în­grozită de acest gând. O s-o atragem iar pe Umbridge în altă parte, dar ne trebuie oameni care să stea de pază, şi exact la asta or să ne ajute Ginny şi Luna.

Deşi era evident că se chinuia să înţeleagă ce se întâmpla, Ginny zise imediat, "Da, o facem", după care Luna întrebă:

― Când spui "Sirius", te referi la Stubby Boardman?

Nimeni nu îi răspunse.

― În ordine, îi spuse Harry agresiv lui Hermione, în ordine, dacă găseşti un mod ca s-o facem repede, sunt de acord, dacă nu, mă duc chiar în clipa asta la Departamentul Misterelor.

― La Departamentul Misterelor? zise Luna, uşor surprinsă. Dar cum vrei să ajungi acolo?

Harry o ignoră din nou.

― Bine, spuse Hermione, frângându-şi mâinile şi plim­bându-se încolo şi încoace printre bănci. Bine... păi... unul dintre noi trebuie să meargă, să o găsească pe Umbridge şi... şi s-o trimită într-o direcţie greşită, ca să fie departe de birou. Ar putea să-i spună, ştiu eu, că Peeves face ceva îngrozitor, ca de obicei...

― O fac eu, spuse Ron imediat. O să-i spun că Peeves dis­truge sala de Transfigurare sau altceva de genul ăsta. Sala e la câţiva kilometri depărtare de biroul ei. Dacă stau să mă gândesc mai bine, probabil că l-aş putea convinge pe Peeves să o facă, dacă o să mă întâlnesc cu el pe drum.

Faptul că Hermione nu zise nimic despre distrugerea sălii de Transfigurare indica gravitatea situaţiei.

― Bine, zise ea încruntată, continuând să se plimbe. Acum, trebuie să-i ţinem pe elevi departe de biroul ei în timp ce intrăm, altfel sigur o să ne pârască vreun Viperin.

― Luna şi cu mine putem să stăm la capetele holului, spuse Ginny prompt, şi să le spunem celorlalţi să nu meargă pe acolo, pentru că cineva a răspândit un gaz sugrumător.

Hermione păru surprinsă de cât de repede îi venise această minciună lui Ginny; aceasta ridică din umeri şi zise:

― Fred şi George plănuiau să o facă înainte să plece.

― Bine, spuse Hermione. Atunci, Harry, noi doi o să fim sub Pelerina Invizibilă şi o să ne furişăm în birou. În felul ăsta o să poţi vorbi cu Sirius...

― Nu este acolo, Hermione!

― Vreau să spun că o să poţi să verifici dacă Sirius este sau nu acasă, în timp ce eu o să stau de pază. Nu cred că trebui să fii singur acolo, Lee a dovedit deja că fereastra este sigură, trimiţând Nifflerii pe-acolo.

Cu toată furia şi nerăbdarea, Harry înţelese că Hermione se oferise să meargă cu el în biroul lui Umbridge în semn de solidaritate şi loialitate.

― Îţi... mă rog, îţi mulţumesc, bâigui el.

― În ordine, dar, chiar dacă facem toate astea, nu cred că o să putem să avem la dispoziţie mai mult de cinci minute, spuse Hermione, uşurată că Harry dădea semne să fi acceptat planul. Nu dacă o să dăm peste Filch şi nenorocitul ăla de Detaşament Inchizitorial care bântuie peste tot.

― Cinci minute vor fi de ajuns, spuse Harry. Hai, să mergem...

― Acum? spuse Hermione şocată.

― Sigur că acum! spuse Harry supărat. Ce credeai, că o să aşteptăm până după cină? Hermione, Sirius este torturat chiar în clipa asta!

― Aha, în... În regulă, spuse ea disperată. Du-te, ia-ţi Pele­rina Invizibilă şi ne întâlnim la capătul holului lui Umbridge, da?

Harry nu răspunse, ci ţâşni din cameră şi începu să-şi croiască drum prin mulţimea care se învârtea pe coridor. Două etaje mai sus, se întâlni cu Seamus şi Dean, care îl salutară jovial şi îi spuseră că plănuiau o sărbătorire a sfârşitului examenelor până a doua zi dimineaţă în camera de zi. Harry abia dacă îi auzi. Trecu prin gaura portretului, în timp ce ei încă se certau asupra a câte Berizero avea nevoie să ia de pe piaţa neagră şi ieşi pe aceeaşi gaură, având în geantă Pelerina Invizibilă şi cuţitul lui Sirius, înainte ca ei să fi observat că îi părăsise.

― Harry vrei să participi şi tu cu un galion? Harold Dingle zice că ar putea să ne vândă nişte whisky-foc...

Dar Harry alerga deja iar pe coridor, iar câteva minute mai târziu sări ultimele trepte ca să li se alăture lui Ron, Hermi­one, Ginny şi Luna, strânşi la capătul holului lui Umbridge.

― Le-am luat, gâfâi el. Aşa, sunteţi gata?

― În ordine, şopti Hermione în timp ce un grup de elevi gălăgioşi din anul şase trecu pe lângă ei. Ron, tu du-te şi fă-o pe Umbridge să plece... Harry şi cu mine o să ne ascundem sub Pelerină şi o să aşteptăm până când o să avem cale liberă...

Ron se îndepărtă, părul său roşu aprins fiind vizibil chiar şi la capătul holului; între timp, capul la fel de colorat al lui Ginny se mişca printre elevii care se împingeau în jurul lor, mergând în direcţia cealaltă, urmat de capul blond al Lunei.

― Treci aici, şopti Hermione, apucându-l pe Harry de încheietură şi trăgându-l înapoi într-o nişă unde se afla un bust oribil de piatră al unui vrăjitor medieval, care vorbea singur pe o coloană. Eşti... eşti sigur că eşti bine, Harry? Încă eşti foarte palid.

― Sunt bine, spuse el scurt, scoţând repede Pelerina Invizibilă din ghiozdan.

Adevărul era că îl durea cicatricea, însă nu atât de tare încât să bănuiască faptul că Sirius primise deja o lovitură fatală de la Cap-de-Mort; îl duruse mult mai tare atunci când Cap-de-Mort îl pedepsise pe Avery...

― Vino, zise el. Aruncă Pelerina Invizibilă peste amândoi şi rămaseră locului cu urechile ciulite, încercând să des­luşească şi altceva în afară de bombănelile în latină ale bus­tului din faţa lor.

― Nu puteţi să mergeţi pe aici! le striga Ginny celorlalţi. Nu, îmi pare rău, o să trebuiască să ocoliţi pe scara circu­lară, cineva a răspândit gaz sugrumător pe-aici...

Auziră câţiva elevi care se plângeau, iar o voce morocănoasă zise:

― Eu nu văd nici un gaz.

― Asta pentru că este incolor, spuse Ginny pe o voce dis­perată şi convingătoare, dar, dacă vrei să treci prin el, n-ai decât, atunci o să avem cadavrul tău ca dovadă pentru următorul idiot care n-o să ne creadă.

Încet, mulţimea se rări. Vestea despre gazul sugrumător părea să se fi răspândit; elevii nu o mai luau pe acolo. Când în sfârşit zona din jur fu destul de liberă, Hermione zise încet:

― Cred că mai bine de atât nu o să fie, Harry. Hai, să mergem.

O luară înainte, acoperiţi de pelerină. Luna stătea cu spatele la ei, la capătul îndepărtat al holului. Când trecură pe lângă Ginny, Hermione şopti:

― Bravo... nu uita de semnal.

― Care este semnalul? şopti Harry, în timp ce se apropi­au de uşa lui Umbridge.

― Refrenul "Weasley e al nostru rege", cântat tare, dacă văd că vine Umbridge, răspunse Hermione, în timp ce Harry băga lama cuţitului în crăpătura dintre uşă şi perete.

Încuietoarea se deschise, iar ei intrară în birou. Pisoii de prost gust stăteau tolăniţi în lumina de după-amiază târzie care le încălzea farfuriile, dar în rest biroul era la fel de inert şi pustiu ca data trecută. Hermione răsuflă uşurată.

― Am crezut că ar putea să fi pus încă o măsură de sigu­ranţă după al doilea Niffler.

Îşi dădură jos Pelerina; Hermione se duse repede la fe­reastră şi rămase într-un unghi mort, cercetând domeniul cu bagheta scoasă. Harry se năpusti spre şemineu, făcând nişte flăcări verzi ca smaraldul să prindă viaţă acolo. Îngenunche repede, îşi băgă capul în focul jucăuş şi strigă:

― Numărul doisprezece, Casa Cumplită!

Capul începu să i se învârtească exact ca şi când s-ar fi dat jos dintr-o maşină a unui parc de distracţii, deşi genunchii îi rămaseră lipiţi de podeaua rece a biroului. Ţinu ochii bine închişi din cauza cenuşii care vâjâia şi, când se opri din în­vârtit, îi deschise şi se trezi uitându-se la bucătăria lungă şi rece din Casa Cumplită.

Nu era nimeni acolo. Se aşteptase la asta, şi totuşi, nu era pregătit pentru valul incandescent de panică şi groază care păru să-i cuprindă stomacul când văzu camera pustie.

― Sirius? întrebă el. Sirius, eşti aici?

Vocea îi răsună în toată camera, însă nu primi nici un răspuns, în afara unui zgomot mic de picioare târşâite din dreapta focului.

― Cine-i acolo? strigă el, întrebându-se dacă nu era doar un şoarece.

Kreacher, Spiriduşul de casă, apăru pe furiş în câmpul lui vizual. Arăta de-a dreptul încântat dintr-un motiv anume, deşi părea să fi suferit de curând nişte răni destul de grave la ambele mâini, acoperite de bandaje.

― Este capul tânărului Potter în foc, informă Kreacher bu­cătăria goală, aruncând cu coada ochiului priviri ciudat de tri­umfătoare spre Harry. Oare de ce a venit, se întreabă Kreacher?

― Unde e Sirius, Kreacher? întrebă Harry.

Spiriduşul de casă chicoti răguşit.

― Stăpânul a ieşit, Harry Potter.

― Unde s-a dus? Unde s-a dus, Kreacher?

Kreacher se mulţumi să râdă.

― Te avertizez! spuse Harry, fiind perfect conştient că po­sibilitatea de a-l pedepsi pe Kreacher era aproape nulă de pe poziţia pe care era. Dar Lupin? Ochi-Nebun? Oricare dintre ei, e vreunul dintre ei aici?

― Nu e nimeni, în afară de Kreacher! spuse Spiriduşul vesel şi, întorcându-se cu spatele la Harry, începu să meargă încet spre uşa de la capătul bucătăriei. Kreacher crede că va pălăvră­gi puţin cu stăpâna sa, acum, da, nu a mai avut ocazia de mult timp, stăpânul lui Kreacher l-a ţinut departe de ea...

― Unde s-a dus Sirius? strigă Harry după spiriduş. Krea­cher, s-a dus la Departamentul Misterelor?

Kreacher încremeni. Harry abia putea să distingă ceafa ca­pului său chel prin pădurea de picioare de scaune din faţa lui.

― Stăpânul nu îi spune bietului Kreacher unde se duce, spuse Spiriduşul încet.

― Dar ştii! strigă Harry. Nu-i aşa? Ştii unde este!

Urmă o clipă de tăcere, apoi Spiriduşul râse mai tare decât până atunci.

― Stăpânul nu se va mai întoarce de la Departamentul Misterelor! zise el vesel. Kreacher şi stăpâna sa sunt din nou singuri!

Şi se târî înainte şi dispăru pe uşa către hol.

― Eşti un... !

Însă înainte să poată rosti o singură înjurătură sau insultă, Harry simţi o durere puternică în creştet; inhală o grămadă de cenuşă şi, înecându-se, se trezi tras înapoi printre flăcări, până când ajunse brusc să se uite în sus la chipul lat şi palid al profesoarei Umbridge, care îl scosese din foc, trăgându-l de păr şi dându-i acum capul pe spate cât putea de mult, de parcă ar fi vrut să-i taie gâtul.

― Crezi, şopti ea, dând capul lui Harry chiar şi mai pe spate, astfel încât el se uita la tavan, că după doi Niffleri aveam de gând să mai las o fiinţă mică, mizerabilă şi afurisită să intre în biroul meu fără să aflu? Am pus Vrăji cu Senzori Antifurt peste tot în jurul pragului după ce a intrat ultimul băiat nesăbuit. Ia-i bagheta, răcni ea la cineva pe care Harry nu îl văzu, dar simţi o mână cotrobăind în buzunarul de la piept al robei şi scoţându-i bagheta. Şi pe a ei.

Harry auzi zgomotul unei încăierări lângă uşă şi ştiu că şi lui Hermione i se luase bagheta cu forţa.

― Vreau să ştiu ce cauţi în biroul meu, spuse Umbridge, scuturând pumnul cu care îl ţinea de păr pe Harry, astfel încât băiatul se cutremură.

― Încercam... să îmi iau Fulgerul! spuse el răguşit.

― Mincinosule, zise profesoara şi-l scutură iar de cap. Ful­gerul tău este pus sub pază strictă la închisori, aşa cum bine ştii, Potter. Erai cu capul în focul meu. Cu cine comunicai?

― Cu nimeni... spuse Harry, încercând să se elibereze. Simţi cum mai multe fire de păr i se desprind de pielea capului.

― Mincinosule! strigă Umbridge.

Îl aruncă de lângă ea, făcându-i să se lovească de birou. Acum o văzu pe Hermione pironită de perete de către Milicent Bulstrode. Reacredinţă stătea sprijinit pe pervaz şi rânjea, în timp ce arunca în sus bagheta lui Harry cu o mână şi o prindea la loc.

Afară era agitaţie şi intrară mai mulţi Viperini masivi, ţinându-i strâns pe Ron, Ginny, Luna şi ― spre uimirea totală a lui Harry ― pe Neville, care era fixat de gât de Crabbe şi părea să fie într-un pericol iminent de a se sufoca. Toţi patru aveau căluşuri în gură.

― I-am prins pe toţi, spuse Warrington, împingându-l pe Ron cu putere în cameră. Asta, îl împunse el pe Neville cu un deget gros, a încercat să mă împiedice să o prind pe ea ― arătă spre Ginny, care încerca să o lovească în tibie pe fata masivă de la Viperini care o ţinea ― aşa că l-am adus şi pe el.

― Bravo, bravo, spuse Umbridge, urmărind cum se zbătea Ginny. Ei bine, se pare că Hogwarts va fi în curând o zonă fără alde Weasley, nu-i aşa?

Reacredinţă râse tare şi linguşitor. Umbridge zâmbi larg, mulţumită şi se aşeză pe un fotoliu acoperit cu pânză de bumbac, privindu-şi prizonierii ca o broască râioasă într-un strat de flori.

― Aşa, deci, Potter zise ea, ai pus oameni să stea de pază în jurul biroului meu şi l-ai trimis pe clovnul ăsta ― făcu un semn cu capul spre Ron, iar Reacredinţă râse chiar şi mai tare ― să-mi spună că strigoiul genera haos în sala de Trans­figurare, când eu ştiam foarte bine că era ocupat cu mur­dăritul cu cerneală al tuturor lentilelor telescoapelor din şcoală. Tocmai primisem această informaţie de la domnul Filch. Evident, era foarte important pentru tine să vorbeşti cu cineva. Cu Albus Dumbledore? Sau cu hibridul ăla de Hagrid? Mă îndoiesc că e vorba de Minerva McGonagall, am înţeles că este încă prea bolnavă ca să poată vorbi.

Reacredinţă şi alţi câţiva membri ai Detaşamentului Inchizitorial râseră şi acum, Harry realiză că era atât de plin de furie şi de ură, încât tremura.

― Nu este treaba dumneavoastră cu cine vorbesc, se răsti el.

Faţa vlăguită a lui Umbridge păru să se încordeze.

― Foarte bine, spuse ea pe vocea ei cea mai periculoasă şi dulce. Foarte bine, domnule Potter... Ţi-am oferit şansa să îmi spui de bunăvoie. Ai refuzat. Nu am altă variantă decât să te oblig. Draco, cheamă-l pe profesorul Plesneală.

Reacredinţă băgă bagheta lui Harry în buzunarul robei ieşi din cameră zâmbind batjocoritor, dar Harry abia dacă observă. Tocmai îşi dăduse seama de ceva; nu îi venea să creadă că fusese atât de prost ca să uite. Crezuse că toţi membrii Ordinului, toţi cei care ar fi putut să-l ajute să-l salveze pe Sirius, erau plecaţi ― dar se înşelase. Mai există un membru al Ordinului Phoenix la Hogwarts ― Plesneală.

În birou era o linişte întreruptă doar de fojgăielile şi încăierările care erau rezultatul eforturilor Viperinilor de a-i ţine sub control pe Ron şi pe ceilalţi. Lui Ron îi sângera buza pe covorul lui Umbridge, în timp ce încerca să scape din strân­soarea lui Warrington; Ginny încă se străduia să o calce pe picior pe fata din anul şase care o ţinea strâns de antebraţe; Neville se învineţea din ce în ce mai tare, pe când trăgea de braţele lui Crabbe; iar Hermione încerca, în van, să scape de Mlilicent Bulstrode. Luna, însă, stătea inertă lângă cel care o capturase, uitându-se în gol pe fereastră, de parcă ar fi fost oarecum plictisită de ce se întâmpla.

Harry se uită iar la Umbridge, care îl privea cu atenţie. Îşi menţinu deliberat expresia calmă şi neutră în timp ce pe holul de afară se auzeau paşi şi Draco Reacredinţă revenea în cameră, deschizându-i uşa lui Plesneală.

― Aţi vrut să mă vedeţi, doamnă directoare? zise Ples­neală, uitându-se în jur la toate perechile de elevi care se zbăteau cu o indiferenţă desăvârşită.

― A, domnule profesor Plesneală, spuse Umbridge, zâmbind larg şi ridicându-se. Da, aş mai vrea o sticluţă de Veritaserum, cât poţi de repede, te rog.

― Mi-aţi luat ultima sticluţă ca să-l interogaţi pe Potter, zise el, cercetând-o calm de sub claia de păr negru şi slinos. Doar n-aţi folosit-o pe toată. V-am spus că trei picături sunt de ajuns.

Umbridge roşi.

― Poţi să mai faci, nu-i aşa? spuse ea cu un glas mai copilăros şi mai dulce, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era mânioasă.

― Desigur, spuse Plesneală, strângând din buze. Dar e nevoie de un ciclu de lună plină pentru maturare, aşa că probabil că va fi gata peste vreo lună.

― O lună? ţipă Umbridge, umflându-se ca o broască râioasă. O lună? Dar îmi trebuie astă-seară, Plesneală! Tocmai am aflat că Potter îmi foloseşte focul pentru a vorbi cu una sau multe persoane neidentificate!

― Serios? spuse Plesneală, dând primul semn de oarecare interes, în timp ce se uita la Harry. Ei bine, nu mă mir. Potter nu a dat niciodată semne că i-ar plăcea să respecte regulamentul şcolar.

Ochii săi reci şi negri erau aţintiţi asupra ochilor lui Harry, care îi întâlni privirea fără să crâcnească, concen­trându-se din răsputeri asupra a ceea ce văzuse în vis, dorind ca Plesneală să îi citească gândurile, să înţeleagă...

― Vreau să-l interoghez! strigă Umbridge supărată, iar Plesneală îşi dezlipi privirea de pe Harry şi se uită la chipul ei care tremura de furie. Vreau să îmi dai o poţiune care să îl oblige să îmi spună adevărul!

― V-am spus deja, spuse Plesneală calm, că nu mai am rezerve de Veritaserum. Dacă nu cumva vreţi să-l otrăviţi pe Potter ― şi vă asigur că v-aş înţelege întru totul dacă aţi face-o ― nu vă pot ajuta. Singura problemă este că majoritatea veni­nurilor acţionează prea repede pentru a-i da timp victimei să spună adevărul.

Plesneală se uită iar la Harry, care se holbă la el, dornic să continue cu orice preţ comunicarea fără cuvinte.

Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius în Departamentul Misterelor, îşi zise el disperat. Cap-de-Mort l-a prins pe Sirius ―

― Eşti în perioadă de probă! urlă profesoara Umbridge. iar Plesneală se uită din nou la ea, cu sprâncenele puţin ridicate. Nu vrei să mă ajuţi! Mă aşteptam la ceva mai mult. Lucius Reacredinţă mi-a vorbit mereu în termeni elogioşi de tine! Acum ieşi din biroul meu!

Plesneală făcu o plecăciune ironică şi se întoarse să plece. Harry ştiu că ultima şansă de a anunţa Ordinul despre ce se întâmpla ieşea în clipa aceea pe uşă.

― L-a prins pe Amprentă! strigă el. L-a prins pe Amprentă la locul ascunzătorii!

Plesneală se oprise, cu mâna pe clanţa uşii lui Umbridge.

― Amprentă? urlă profesoara Umbridge, uitându-se nedumerită de la Harry la Plesneală. Cine sau ce este Amprentă? Unde se ascunde? La ce se referă, Plesneală?

Plesneală se uită la Harry. Chipul îi era impenetrabil. Harry nu-şi dădu seama dacă înţelesese sau nu, dar nu îndrăzni să vorbească mai clar de faţă cu Umbridge.

― Habar n-am, spuse Plesneală cu răceală. Potter, când o să vreau să strige cineva prostii după mine, o să-ţi dau o esenţă de pălăvrăgit. Şi, Crabbe, mai slăbeşte puţin strân­soarea. Dacă se sufocă Poponeaţă, o să fie nevoie de o gră­madă de hârţoage şi mă tem că va trebui să menţionez epi­sodul la referinţe, dacă te vei angaja vreodată.

Închise uşa după el cu o bufnitură, lăsându-l pe Harry într-o stare şi mai avansată de sfâşiere lăuntrică decât înainte; Plesneală fusese ultima sa speranţă. Se uită la Umbridge, care părea să se simtă la fel ca el; pieptul i se mişca de furie şi frustrare.

― Foarte bine, zise ea şi îşi scoase bagheta. Foarte bine... nu am altă soluţie... aceasta este mai mult decât o problemă de disciplină şcolară... este o problemă de securitate a Ministerului... da... da...

Părea să se convingă pe ea însăşi de ceva. Îşi muta greutatea de pe un picior pe altul, agitată, holbându-se la Harry, dând cu bagheta în palma liberă şi respirând greoi. În timp ce o privea, Harry se simţi total neputincios fără baghetă.

― Mă obligi, Potter... eu nu vreau să o fac, spuse Umbridge, mişcându-se în continuare pe loc, dar uneori circumstanţele justifică metoda... sunt sigură că domnul ministru va înţelege că nu am avut de ales...

Reacredinţă o privea cu o expresie hămesită pe chip.

― Blestemul Cruciatus ar trebui să-ţi dea drumul la limbă, spuse Umbridge încet.

― Nu! strigă Hermione. Doamnă profesoară Umbridge, este ilegal.

Dar Umbridge nu o băgă în seamă. Avea pe chip o expre­sie răutăcioasă, nerăbdătoare şi entuziasmată, pe care Harry nu o mai văzuse până atunci. Îşi ridică bagheta.

― Domnul ministru nu ar vrea să încălcaţi legea, doamnă profesoară Umbridge! strigă Hermione.

― Pe Cornelius nu îl poate atinge ceea ce nu ştie, spuse Umbridge, gâfâind puţin, în timp ce îşi aţintea bagheta pe rând către diferite părţi ale corpului lui Harry, parcă încer­ca să ghicească unde avea să-l doară cel mai mult. Nu a aflat niciodată că eu le-am ordonat vara trecută Dementorilor să se ducă după Potter, şi cu toate astea a fost încântat să aibă ocazia să îl exmatriculeze.

Dumneavoastră aţi fost? icni Harry. Dumneavoastră i-aţi trimis pe Dementori după mine?

― Cineva trebuia să facă ceva, zise Umbridge, în timp ce bagheta se aţinti asupra frunţii lui Harry. Toţi spuneau că ar trebui să fii redus cumva la tăcere ― să fii discreditat ― dar eu am fost cea care chiar a făcut ceva în privinţa asta... dar ai ieşit şi din asta, nu-i aşa, Potter? Însă nu şi azi, nu şi de data asta...

Şi, trăgând aer în piept, strigă:

Cruc...

― NU! ţipă Hermione cu o voce răguşită, din spatele lui Milicent Bulstrode. Nu! Harry, trebuie să-i spunem!

― În nici un caz! urlă Harry, uitându-se la ceea ce se vedea din Hermione.

― Trebuie, Harry, oricum o să te oblige să o spui, ce... ce mai contează?

Şi Hermione începu să plângă încet pe roba lui Milicent Bulstrode. Milicent renunţă imediat la încercarea de a o strivi de perete şi se dădu din faţa ei, scârbită.

― Măi, măi, măi! spuse Umbridge triumfătoare. Micuţa domnişoară Întreabă-Tot o să ne dea nişte răspunsuri! Hai, fetiţo, hai!

― Hermione... nu! strigă Ron prin căluş.

Ginny se holba la Hermione, de parcă nu ar mai fi văzut-o niciodată până atunci. Neville, care se străduia să-şi recapete suflul, se uita şi el la ea. Dar Harry tocmai observase ceva. Deşi Hermione plângea disperată în mâini, nu se vedea nici urmă de lacrimi.

― Îmi... îmi pare rău oameni buni, spuse ea. Dar... nu mai suport...

― Aşa, fetiţo haide, spuse Umbridge, apucând-o pe Her­mione de umeri, aruncând-o în fotoliul liber de pânză de bumbac şi aplecându-se peste ea. Ia zi... cu cine comunica Potter?

― Păi, înghiţi Hermione în sec... păi, încerca să-i vor­bească domnului profesor Dumbledore.

Ron încremeni, cu ochii mari; Ginny nu mai încercă să calce pe picioarele Viperinului care o ţinea captivă; până şi Luna păru puţin surprinsă. Din fericire, atenţia lui Umbridge şi a favoriţilor ei se concentrase exclusiv asupra lui Hermione, fără să pentru a mai observa aceste semne suspecte.

― Dumbledore? zise Umbridge entuziasmată. Înseamnă că, ştiţi unde e Dumbledore?

― Păi... nu, plânse Hermione. Am încercat la "Ceaunul crăpat" de pe Aleea Diagon şi la "Trei mături", chiar şi la "Capul de mistreţ"...

― Proasto, Dumbledore nu o să stea într-un bar, în timp ce îl caută tot Ministerul! strigă Umbridge, având dezamă­girea înscrisă pe fiecare trăsătură.

― Dar... trebuia să-i spunem ceva foarte important! se văită Hermione, ţinându-şi mâinile şi mai lipite de faţă, dar nu de suferinţă, după cum Harry ştia, ci ca să ascundă absenţa prelungită a lacrimilor.

― Da? spuse Umbridge, redevenind interesată. Ce vroiaţi să-i spuneţi?

― Vroiam... vroiam să-i spunem că e gata! spuse Her­mione cu sughiţuri.

― Ce e gata? întrebă Umbridge, care o apucă iar pe Hermione de umeri şi o scutură puţin. Ce e gata, fetiţo?

― Ar... arma, spuse Hermione.

― Arma? Arma? spuse Umbridge, şi ochii părură să-i iasă din orbite de entuziasm. Aţi creat un fel de metodă de opunere? O armă pe care să puteţi să o folosiţi împotriva Ministerului? La ordinele profesorului Dumbledore, desigur?

― D-d-da, făcu Hermione. Dar a trebuit să plece înainte să fie gata, a... a... acum i-am terminat-o şi nu p-p-putem să-l găsim şi s-s-să-i spunem!

― Ce fel de armă este? întrebă Umbridge severă, având mâinile mici şi butucănoase încleştate încă pe umerii lui Hermione.

― Noi n-n-nu înţelegem de fapt despre ce este vorba, spuse Hermione, trăgându-şi nasul cu putere. Noi d-d-doar am făcut ce ne-a zis d-d-domnul profesor Dumbledore.

Umbridge se îndreptă, arătând foarte bucuroasă.

― Du-mă la armă, spuse ea.

― Nu vreau să le arăt şi... lor, spuse Hermione sfredelitor, uitându-se în jur la Viperini printre degete.

― Nu tu pui condiţiile, spuse profesoara Umbridge cu asprime.

― Bine, spuse Hermione, plângând din nou în mâini. Bine... n-au decât s-o vadă, sper să o folosească împotriva dumneavoastră! De fapt, mi-aş dori să invitaţi foarte foarte multă lume să vină s-o vadă! As-asta meritaţi. Ah, cât mi-ar plăcea ca toa... toată şcoala să ştie unde este, şi cum să o folosească, şi atunci, dacă o să-i supăraţi pe unii dintre ei, or să poată s-să vă vină de hac!

Aceste cuvinte avură un impact considerabil asupra lui Umbridge: femeia aruncă priviri rapide şi suspicioase în jur, către Detaşamentul ei Inchizitorial, cu ochii exoftalmici oprindu-se pentru o clipă asupra lui Reacredinţă, care era prea tare de cap ca să îşi ascundă expresia de nerăbdare şi de lăcomie care îi apăruse pe chip.

Umbridge o contemplă pe Hermione clipe în şir, iar apoi îi vorbi cu o voce pe care o credea cât se poate de mămoasă.

― În ordine, draga mea, hai să mergem doar noi două... şi o să-l luăm şi pe Potter, da? Hai, ridică-te.

― Doamnă profesoară, spuse Reacredinţă entuziasmat, doamnă profesoară, cred că ar trebui să vină şi o parte din Detaşament cu dumneavoastră, ca să aibă grijă de...

― Sunt un reprezentant oficial şi capabil al Ministerului, Reacredinţă, chiar crezi că nu pot să mă descurc singură cu doi adolescenţi fără baghetă? întrebă Umbridge tăios. Ori­cum, se pare că arma asta nu trebuie văzută de restul elevilor. Veţi rămâne aici până când mă voi întoarce şi aveţi grijă ca nici unul dintre ei ― gesticulă spre Ron, Ginny, Neville şi Luna ― să nu scape.

― În ordine, spuse Reacredinţă, îmbufnat şi dezamăgit.

― Voi doi puteţi să o luaţi înaintea mea şi să îmi arătaţi drumul, spuse Umbridge, arătând cu bagheta spre Harry şi Hermione. Conduceţi-mă.


Yüklə 4,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin