Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXXVIII

ÎNCEPE CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI

CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE

"Vineri seara, într-o scurtă declaraţie, Ministrul Magiei Cornelius Fudge a confirmat că Cel Ce Nu Trebuie Numit s-a întors în această ţară şi este din nou activ.

"Cu mare regret, trebuie să confirm că vrăjitorul care îşi spune Lordul ― mă rog, ştiţi la cine mă refer ― este în viaţă şi din nou printre noi, " a spus Fudge, părând obosit şi tulburat când li s-a adresat reporterilor. "Cu aproape la fel de mult regret anunţăm revolta în masă a Dementorilor din Azkaban, care au arătat că nu doresc să mai rămână în slujba Ministerului. Credem că Dementorii ascultă în prezent indicaţiile Lordului ― ştiţi voi. Îndemnăm populaţia magică să rămână vigilentă. Ministerul va publica în scurt timp ghiduri de apărare elementară personală sau a casei, care vor fi trimise gratis la toate casele vrăjitoreşti pe parcursul lunii următoare. "

Declaraţia Ministrului a fost întâmpinată cu groază şi panică de către comunitatea vrăjitorească, aceeaşi care nu mai devreme de miercurea trecută primea asigurări din partea Ministrului că nu exista "absolut nici un sâmbure de adevăr în zvonurile persistente că Ştim-Noi-Cine acţionează din nou în mijlocul nostru. "

Detaliile despre evenimentele care au condus la întoarcerea cu 180 de grade a Ministerului sunt neclare, deşi se crede că Cel Ce Nu Trebuie Numit şi o bandă de adepţi (cunoscuţi drept Devoratorii Morţii) au reuşit să pătrundă în Ministerul Magiei joi seara.

Albus Dumbledore, repus în drepturi ca director al şcolii Hog­warts de Farmece şi Vrăjitorii, membru reabilitat al Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori şi Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei, nu a fost până acum disponibil pentru a-şi spune părerea. El a insistat pe tot parcursul anului trecut că Ştim-Noi Cine nu era mort, aşa cum se credea şi se spera în general, ci recruta adepţi pentru o nouă încercare de a ajunge la putere. Între timp, "băiatul care a supravieţuit"...
― Poftim, Harry, ştiam eu că o să te implice şi pe tine într-un fel sau altul, spuse Hermione, uitându-se la el peste ziar.

Erau în aripa spitalului. Harry stătea pe patul lui Ron la picioare şi o ascultau amândoi pe Hermione citind prima pa­gină a Profetului de duminică. Ginny, a cărei gleznă fusese vin­decată rapid de doamna Pomfrey, era ghemuită la picioarele patului lui Hermione. Neville, al cărui nas fusese de asemenea făcut să revină la mărimea şi forma normală, stătea pe un scaun între cele două paturi; iar Luna, care venise în vizită, ţinând strâns ultimul număr al Zeflemistului, citea revista cu susul în jos şi nu părea să audă nici un cuvânt din ce zicea Hermione.

― Acum iar e "băiatul care a supravieţuit", nu? spuse Ron sumbru. Nu mai e cel care se dă mare şi se amăgeşte, nu?

Se servi cu încă un pumn de broscuţe de ciocolată din mormanul imens de pe noptiera sa, le aruncă vreo câteva lui Harry, Ginny şi Neville şi rupse ambalajul broscuţei sale cu dinţii. Încă avea urme adânci pe antebraţe, acolo unde se înfăşuraseră tentaculele creierului în jurul lui. Conform spuselor doamnei Pomfrey, gândurile puteau să facă răni mai adânci decât aproape orice altceva, deşi, de când înce­puse să îl maseze cu cantităţi generoase din Unguentul de Uitare al doctorului Ubbly, părea să fi avut loc o ameliorare.

― Da, acum sunt foarte măgulitori în ceea ce te priveşte, Harry, spuse Hermione, cercetând articolul. "O voce singu­ratică a adevărului... perceput ca dezechilibrat, a rămas totuşi fidel convingerii sale... obligat să suporte ridiculizări şi defăimări... " Hmmm, spuse ea încruntându-se, văd că nu menţionează faptul că ei au fost cei care te-au ridiculizat şi defăimat în Profet...

Închise puţin ochii de durere şi îşi duse mâna la coaste. Blestemul pe care îl folosise Dolohov asupra ei, deşi mai puţin eficient decât dacă ar fi putut să rostească incantaţia cu voce tare, provocase, vorba doamnei Pomfrey, "şi aşa destule pagube". Hermione trebuia să ia zilnic zece tipuri diferite de poţiuni, făcea mari progrese şi se plictisise deja de aripa spitalului.

― "Ultima încercare a Ştim-Noi-Cui de a prelua puterea, paginile 2-4. Ce ar fi trebuit să ne fi spus Ministerul, paginile 6-8, Interviu în exclusivitate cu Harry Potter, pagina 9"... Păi, spuse Hermione, împăturind ziarul şi aruncându-i într-o parte, văd că le-a dat o groază de lucruri despre care să scrie. Iar interviul acela cu Harry nu este în exclusivitate, este cel care a apărut în Zeflemist cu luni în urmă...

― Tati l-a vândut spuse Luna vag, dând o pagină a Zeflemistului. Şi a primit o sumă frumoasă pe el, aşa că o să plecăm într-o expediţie în Suedia în vara asta, ca să vedem dacă putem să prindem un Snorhac Corn-Şifonat.

Hermione păru să dea o luptă nevăzută pentru o clipă, apoi zise:

― Sună minunat.

Ginny se uită la Harry şi îşi întoarse repede privirea, zâm­bind.

― Aşa, spuse Hermione, îndreptându-se puţin şi închi­zând iar ochii de durere, ce se mai întâmplă prin şcoală?

― Păi, Flitwick a scăpat de mlaştina lui Fred şi George, spuse Ginny. I-au trebuit trei secunde. Însă a lăsat un mic petic sub fereastră şi l-a înconjurat cu cordoane...

― De ce? zise Hermione speriată.

― A, cică e o dovadă de magie remarcabilă, spuse Ginny, ridicând din umeri.

― Eu cred că l-a lăsat drept monument pentru Fred şi George, spuse Ron, cu gura plină de ciocolată. Mi-au trimis toate astea, ştii, îi zise lui Harry, arătând spre micul munte de broscuţe de lângă el. Cred că merge bine magazinul ăla de glume, nu?

Hermione avu o expresie dezaprobatoare şi întrebă:

― Şi acum, că s-a întors Dumbledore, s-au terminat toate problemele?

― Da, zise Neville, totul a revenit la normal.

― Presupun că Filch e mulţumit, nu? întrebă Ron, spri­jinind de carafa cu apă o poză cu Dumbledore de la o broscuţă de ciocolată.

― Nicidecum, spuse Ginny. De fapt, este foarte, foarte nefericit...

Îşi coborî vocea până la şoaptă.

Repetă întruna că Umbridge este cel mai bun lucru de care a avut parte Hogwarts...

Toţi şase se uitară în jur. Profesoara Umbridge era întin­să pe un pat de vizavi de ei, cu ochii în tavan. Dumbledore intrase singur în Pădure ca să o salveze de centauri; cum o făcuse ― cum ieşise dintre copaci, susţinând-o pe Umbridge fără să aibă nici măcar o zgârietură ― nimeni nu ştia, iar Umbridge nu vroia să spună. De când se întorsese la castel nu rostise un cuvânt, din câte ştiau ei. Şi nimeni nu ştia ce păţise. Părul ei de obicei curat era foarte neîngrijit, având prinse în el diverse bucăţele de rămurele şi frunze, însă alt­fel părea nevătămată.

― Doamna Pomfrey spune că este doar în stare de şoc, şopti Hermione.

― E mai degrabă bosumflată, spuse Ginny.

― Dar dă semne de viaţă dacă faci aşa, zise Ron şi scoase nişte zgomote ca de copite cu limba.

Umbridge se ridică imediat în capul oaselor, uitându-se în jur disperată.

― S-a întâmplat ceva, doamnă profesoară? strigă doamna Pomfrey, scoţându-şi capul pe uşa de la birou.

― Nu... nu... zise Umbridge, culcându-se la loc pe perne. Nu, cred c-am visat...

Hermione şi Ginny îşi înăbuşiră râsul în aşternut.

― Apropo de centauri, zise Hermione, după ce îşi reveni cât de cât, cine e acum profesor de Preziceri despre Viitor? Rămâne Firenze?

― Trebuie, zise Harry, ceilalţi centauri nu vor să-l pri­mească înapoi, nu?

― Se pare că el şi Trelawney vor preda amândoi, spuse Ginny.

― Pariez că Dumbledore ar fi vrut să scape de Trelawney pentru totdeauna, zise Ron, mâncând acum a paisprezecea broscuţă. După mine, materia în sine e inutilă, Firenze nu e cu mult mai priceput...

― Cum poţi să spui asta? întrebă Hermione. După ce tocmai am aflat că există profeţii adevărate?

Inima lui Harry începu să bată repede. Nu le spusese lui Ron, Hermione sau altcuiva ce cuprindea profeţia. Neville le zisese că se spărsese în timp ce Harry îl trăgea în sus pe trep­tele din Camera Morţii, iar el nu corectase încă această impre­sie. Nu era pregătit să le vadă mutrele când avea să le spună că trebuia să fie ori ucigaş ori victimă, că nu exista altă cale...

― Ce păcat că s-a spart, zise Hermione încet, clătinând din cap.

― Da, aşa e, spuse Ron. Totuşi, cel puţin Ştii-Tu-Cine nu a aflat ce era în ea ― unde te duci? adăugă el, părând deopotrivă surprins şi dezamăgit când Harry se ridică.

― Ăă... la Hagrid, zise Harry. Ştiţi, tocmai s-a întors şi i-am promis că mă duc să-l văd şi să-i spun ce mai faceţi voi doi.

― A, atunci e în ordine, zise Ron morocănos, uitându-se pe fereastra dormitorului la peticul luminos de cer albastru. Mi-aş dori să venim şi noi.

― Salută-l din partea noastră! strigă Hermione, în timp ce Harry se îndrepta spre capătul celălalt al salonului. Şi întrea­bă-l ce mai face... ce mai face micul lui prieten!

Harry făcu un semn cu mâna ca să arate că auzise şi înţelesese când ieşi din salon.

Castelul părea foarte liniştit chiar şi pentru o zi de duminică. Era clar că toată lumea era afară pe domeniul însorit, bucurându-se de sfârşitul examenelor şi de perspectiva ultimelor câteva zile ale semestrului, nestingherite de reca­pitulări sau teme. Harry merse încet pe holul pustiu, uitân­du-se pe ferestre; văzu nişte jucători învârtindu-se prin aer deasupra stadionului de vâjthaţ şi câţiva din elevi înotând în lac, însoţiţi de caracatiţa uriaşă.

Îi era foarte greu să se hotărască dacă vroia sau nu să fie alături de oameni; ori de câte ori era în compania cuiva, vroia să plece, şi ori de câte ori era singur, vroia să fie în compania cuiva. Totuşi, se gândi că ar putea într-adevăr să se ducă în vizită la Hagrid, având în vedere că nu vorbise cu el pe îndelete de când se întorsese...

Harry abia coborâse ultima treaptă a scării de marmură către holul de intrare când Reacredinţă, Crabbe şi Goyle apărură pe o uşă din dreapta, despre care Harry ştia că ducea spre camera de zi a Viperinilor. Harry se opri locului, la fel ca Reacredinţă şi ceilalţi. Singurele sunete erau stri­gătele, râsetele şi bâldâbâc-urile plutind în hol dinspre do­meniu pe uşa dublă de la intrare.

Reacredinţă se uită în jur ― Harry ştiu că verifica dacă era vreun profesor pe acolo ― iar apoi se uită înapoi la Harry şi-i zise pe o voce joasă:

― Eşti mort, Potter.

Harry îşi ridică sprâncenele.

― Ciudat, zise el, atunci nu m-aş mai plimba...

Reacredinţă părea mai supărat decât îl văzuse Harry vre­odată; simţea un fel de satisfacţie detaşată când îi vedea chipul palid, ascuţit, contorsionat de furie.

― O să plăteşti, spuse Reacredinţă, pe o voce puţin mai tare decât o şoaptă. Eu te voi face să plăteşti pentru ce i-ai făcut tatălui meu...

― Ei bine, acum sunt chiar îngrozit, spuse Harry cu sar­casm. Presupun că Lordul Cap-de-Mort e doar o gustărică în comparaţie cu voi trei ― ce s-a întâmplat? adăugă el, căci Reacredinţă, Crabbe şi Goyle se arătară înspăimântaţi când îi auziră numele. E un amic al tatălui tău, nu-i aşa? Doar nu ţi-e teamă de el, nu?

― Te crezi grozav, Potter, spuse Reacredinţă, apropiindu-se, cu Crabbe şi Goyle flancându-l. Stai să vezi. Te prind eu. Nu poţi să-mi bagi tatăl în închisoare...

― Cred că tocmai am făcut-o, zise Harry.

― Dementorii au plecat din Azkaban, spuse Reacredinţă încet. Tata şi cu ceilalţi or să iasă într-o clipită...

― Da, presupun că or să iasă, zise Harry. Totuşi, cel puţin acum ştie toată lumea ce gunoaie sunt...

Mâna lui Reacredinţă zbură spre baghetă, dar Harry fu prea rapid pentru el; îşi scosese bagheta înainte ca degetele lui Reacredinţă să fi apucat să intre în buzunarul interior al robei.

― Potter!

Vocea răsună în holul de intrare. Plesneală venise scara care ducea în jos spre biroul său şi, când îl zări, Harry simţi un val de ură mai presus de ceea ce simţea faţă de Reacredinţă... Indiferent ce spusese Dumbledore, nu avea să-l ierte niciodată pe Plesneală... niciodată...

― Ce faci, Potter? zise Plesneală, la fel de rece ca întotdeauna, în timp ce se apropia cu paşi mari.

― Încerc să mă hotărăsc ce blestem să arunc asupra lui Reacredinţă, domnule, spuse Harry scurt.

Plesneală îl privi fix.

― Pune bagheta deoparte imediat, zise el scurt. Zece puncte de la Cerce...

Plesneală se uită spre clepsidrele uriaşe de perete şi zâmbi batjocoritor.

― Aha. Văd că n-au mai rămas puncte în clepsidra Cercetaşilor din care să pot să mai iau. În cazul acesta, Potter, pur şi simplu va trebui să...

― Adăugăm unele?

Profesoara McGonagall tocmai urcase şchiopătând pe treptele de piatră şi intrase în castel; ducea o geantă de voiaj ecosez într-o mână şi se sprijinea într-un baston cu cealaltă, dar altfel părea să fie destul de bine.

― Doamnă profesoară McGonagall! spuse Plesneală, tăindu-i calea. Văd că aţi ieşit de la Sf. Mungo!

― Da, domnule profesor Plesneală, zise profesoara McGonagall, dându-şi jos pelerina de drum de pe umeri, sunt aproape ca nouă. Voi doi, Crabbe şi Goyle...

Le făcu semn imperios să se apropie şi ei veniră, târân­du-şi picioarele mari şi părând stânjeniţi.

― Poftim, zise profesoara McGonagall, aruncând geanta de voiaj în pieptul lui Crabbe şi pelerina lui Goyle, duceţi astea la mine în birou.

Se întoarseră şi urcară greoi scara de marmură.

― În ordine, spuse profesoara McGonagall, uitându-se în sus la clepsidrele de pe perete. Ei bine, cred că Potter şi pri­etenii lui ar trebui să primească cincizeci de puncte de căciulă pentru că au alertat lumea în privinţa întoarcerii Ştii-Tu-Cui! Ce zici, domnule profesor Plesneală?

― Poftim? se răsti Plesneală, deşi Harry ştia că o auzise foarte bine. A... păi... presupun că da...

― Bun, cincizeci de puncte pentru Potter, pentru cei doi Weasley, Poponeaţă şi domnişoara Granger, zise profesoara McGonagall, moment în care un şuvoi de rubine căzură în bula de jos a clepsidrei Cercetaşilor. A, şi presupun că cinci­zeci de puncte şi pentru domnişoara Lovegood, adăugă ea, şi o mulţime de safire căzură în clepsidra Ochilor-de-Şoim. Acum, cred că vroiaţi să luaţi zece puncte de la domnul Potter, domnule profesor Plesneală ― aşa că poftim...

Câteva rubine se întoarseră în jumătatea de sus, lăsând însă grosul în partea de dedesubt.

― Ei bine, Potter, Reacredinţă, cred că ar trebui să fiţi afa­ră într-o zi atât de frumoasă, continuă vioi profesoara McGonagall.

Lui Harry nu trebui să i se spună de două ori; îşi băgă repede bagheta înapoi în buzunarul robei şi se îndreptă direct spre uşa dublă de la intrare, fără să mai arunce o privire către Plesneală şi Reacredinţă.

Soarele fierbinte îl lovi cu putere în timp ce traversa peluzele către coliba lui Hagrid. Elevii care stăteau pe iarbă, bronzându-se, vorbind, citind Profetul de duminică şi mâncând dulciuri, se uitară în sus la el când trecu pe lângă ei; unii îl strigară sau îi făcură cu mâna, fiind evident că vroiau să arate că şi ei, ca şi Profetul, hotărâseră că era un fel de erou. Harry nu le zise nimic. Habar nu avea cât ştiau din ceea ce se întâmplase cu trei zile în urmă, dar până atunci evitase să fie interogat şi prefera să fie aşa şi în continuare.

Când bătu la uşa colibei lui Hagrid, se gândi la început că uriaşul era plecat, însă chiar atunci Fang ţâşni de după colţ şi aproape că îl dădu jos de bucurie. Hagrid, deduse el, culegea fasole rapidă în grădina din spate.

― Hai noroc, Harry, zise el zâmbind, când băiatul se apropie de gard. Intră, intră, să bem o ceaşcă de suc de păpădie... Ce se mai întâmplă? îl întrebă apoi, după ce se aşezară la masa de lemn, fiecare cu câte un suc rece. Te... ăă... simţi bine, da?

Harry ştiu după expresia îngrijorată de pe chipul lui Hagrid că nu se referea la starea lui fizică.

― Sunt bine, spuse el repede, pentru că nu voia să discute despre lucrul la care ştia că se gândea Hagrid. Ia zi, unde ai fost?

― M-am ascuns în munţi, spuse Hagrid. Într-o peşteră, cum a făcut Sirius când a...

Hagrid se întrerupse, îşi drese vocea, se uită la Harry şi luă o sorbitură lungă de suc.

― Oricum, acum m-am întors, spuse el mai slab.

― Arăţi... arăţi mai bine, zise Harry, hotărât să nu-l aducă pe Sirius în discuţie.

― Poftim? spuse Hagrid, ridicând o mână masivă şi pipăindu-şi faţa. A, a, da. Păi, Grawpy e mult mai cuminte acum, mult mai cuminte. A părut de-a dreptul mulţumit să mă vadă când m-am întors, sincer să fiu. Până la urmă, e un flăcău de treabă... adevărul e că m-am gândit să încerc să-i găsesc o prietenă...

În mod normal Harry, ar fi încercat să-l convingă pe Hagrid să renunţe imediat la acest gând; perspectiva unui al doilea uriaş care să se stabilească în Pădure, poate chiar mai sălbatic şi mai violent decât Grawp, era de-a dreptul alar­mantă, dar Harry nu reuşi să se mobilizeze ca să-şi prezinte punctul de vedere. Începea să îşi dorească să fie iar singur şi, cu gândul de a-şi grăbi plecarea, luă câteva guri mari de suc de păpădie, golindu-şi paharul pe jumătate.

― Acum ştie toată lumea că ai spus adevărul, Harry, zise Hagrid cu blândeţe şi pe neaşteptate. Cred că e ceva mai bine, nu?

Harry ridică din umeri.

― Fii atent.

Hagrid se aplecă spre el peste masă.

― L-am cunoscut pe Sirius de mult mai multă vreme decât tine... a murit în luptă, şi aşa şi-ar fi dorit să moară...

― Nu a vrut deloc să moară! zise Harry supărat.

Hagrid îşi înclină capul mare şi lăţos.

― Eu aşa cred, zise el încet. Totuşi, Harry... nu a fost nicio­dată genul care să stea în casă şi să-i lase pe ceilalţi să se lupte. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată, dacă nu s-ar fi dus să te...

Harry sări în picioare.

― Trebuie să mă duc să-i vizitez pe Ron şi Hermione în aripa spitalului, zise el automat.

― A, spuse Hagrid, destul de supărat. A... bine, atunci, Harry... ai grijă de tine, şi mai vino când ai o cli...

― Da... bine...

Harry se duse la uşă cât de repede putu şi o deschise; ajunse afară, la soare, înainte ca Hagrid să fi terminat să-şi ia la revedere de la el şi traversă peluza. Elevii reîncepură să-l strige când trecu pe lângă ei. Închise ochii pentru câteva clipe, dorindu-şi să dispară toţi, să poată să deschidă ochii şi să se trezească singur pe domeniu...

Cu câteva zile în urmă, înainte să se fi terminat examenele şi să fi avut viziunea pe care i-o inculcase Cap-de-Mort, ar fi dat aproape orice pentru ca lumea vrăjitorească să ştie că spunea adevărul, să creadă că se întorsese Cap-de-Mort şi să ştie că nu era nici mincinos, nici nebun. Acum, însă...

Merse puţin în jurul lacului, se aşeză pe mal, protejat de privirile trecătorilor de un mănunchi de tufişuri, se uită la suprafaţa strălucitoare, şi căzu pe gânduri...

Poate că motivul pentru care vroia să fie singur era că se simţea izolat de toţi, de când vorbise cu Dumbledore. O barieră invizibilă îl despărţea de restul lumii. Era ― fusese întotdeauna ― un om marcat. Doar că nu înţelese întotdeauna ce însemna asta...

Şi totuşi, stând aici pe marginea lacului, măcinat de greutatea groaznică a suferinţei, cu pierderea lui Sirius atât de proaspătă în suflet, nu mai putea să încerce cine ştie ce sen­timent de teamă. Afară era soare, domeniul din jurul lui era plin de oameni care râdeau şi, chiar dacă se simţea la fel de departe de ei ca şi când ar fi aparţinut unei alte specii, îi era încă foarte greu să creadă că viaţa lui trebuia să includă o crimă sau să se termine cu ea...

Rămase acolo mult timp, uitându-se la apă, încercând să nu se gândească la naşul său şi să nu-şi amintească faptul că, vizavi de locul acela, pe malul celălalt, Sirius căzuse, încer­când să ţină la distanţă o sută de Dementori...

Soarele apusese înainte ca el să-şi fi dat seama că era frig. Se ridică şi se întoarse la castel, ştergându-se cu mâneca la ochi.
*
Ron şi Hermione părăsiră aripa spitalului complet vinde­caţi, cu trei zile înainte de terminarea semestrului. Her­mione tot dădea semne că ar fi vrut să vorbească despre Sirius, dar Ron scotea tot felul de zgomote pentru a o face să tacă, de fiecare dată când îi menţiona numele. Harry tot nu era sigur dacă vroia sau nu să vorbească despre naşul său; dorinţele variau o dată cu dispoziţia sa. Însă era sigur de un lucru: oricât de nefericit era în clipa aceea, avea să îi fie foarte dor de Hogwarts peste câteva zile, când avea să se întoarcă la numărul patru de pe Aleea Boschetelor. Chiar dacă acum înţelegea exact de ce trebuia să se întoarcă acolo în fiecare vară, nu se simţea câtuşi de puţin mai bine. Într-adevăr, niciodată nu îi fusese mai mare groază de întoarcerea acolo.

Profesoara Umbridge plecă de la Hogwarts în ziua de dina­inte de sfârşitul semestrului. Ieşi pe furiş din aripa spitalului în timpul cinei, sperând să treacă neobservată, dar, din neferi­cire pentru ea, se întâlni pe drum cu Peeves, care profită de ultima şansă de a face aşa cum îi indicase Fred şi o alungă din castel, lovind-o pe rând cu un baston şi o şosetă plină cu cretă. Mulţi elevi ieşiră în fugă pe holul de la intrare ca s-o vadă fu­gind pe alee şi şefii caselor încercară fără prea multă convin­gere să-i oprească. Mai mult, profesoara McGonagall se aşeză la loc pe scaunul de la masa profesorilor, după doar câteva mustrări uşoare, şi fu auzită limpede exprimându-şi regretul că nu putea să fugă ea însăşi după Umbridge, cu atât mai mult cu cât Peeves îi împrumutase bastonul.

Sosi şi ultima seară la şcoală; cei mai mulţi terminaseră de împachetat şi coborau deja spre serbarea de sfârşit de semestru, însă Harry nici măcar nu începuse.

― Las-o pe mâine! spuse Ron, care aştepta lângă uşa dor­mitorului lor. Hai, mor de foame...

Însă când uşa dormitorului se închise după Ron, Harry nu făcu nici un efort să împacheteze mai repede. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să meargă la serbarea de despărţire. Era îngrijorat că Dumbledore va face vreo referire la el în discur­sul său. Cu siguranţă, avea să menţioneze întoarcerea lui Cap-de-Mort; le vorbise despre asta şi anul trecut, până la urmă...

Harry scoase nişte robe şifonate chiar de pe fundul cufăru­lui, ca să facă loc altora împachetate şi în clipa aceea observă un pachet ambalat neglijent într-un colţ. Nu-şi dădea seama ce căuta acolo. Se aplecă, îl scoase de sub adidaşi şi îl examină.

Realiză ce era în câteva secunde. Sirius i-l dăduse chiar lângă uşa de intrare a Casei Cumplite, la numărul dois­prezece. "Foloseşte-o dacă ai nevoie de mine, bine?"

Harry se aşeză pe pat şi desfăcu pachetul. Din el căzu o oglindă mică, pătrată. Părea veche şi era cu siguranţă mur­dară. Harry o ridică în dreptul feţei şi îşi văzu imaginea întorcându-i privirea.

Întoarse oglinda. Pe partea cealaltă era un bilet de la Sirius.

Aceasta este o oglindă dus-întors, iar perechea ei e la mine. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, tot ce trebuie să faci este să spui numele meu în ea; tu vei apărea în oglinda mea şi eu voi putea să vorbesc în a ta. James şi cu mine le foloseam când eram în locuri de detenţie diferite.

Inima lui Harry începu să bată repede. Îşi aminti cum îi văzuse pe părinţii săi morţi în Oglinda lui Erised cu patru ani în urmă. Avea să vorbească iar cu Sirius, chiar acum, o ştia...

Se uită în jur, ca să se asigure că nu mai era nimeni acolo; dormitorul era cât se poate de gol. Se uită iar în oglindă, o ridică în faţa chipului, cu mâinile tremurându-i, şi zise tare şi clar: "Sirius".

Respiraţia aburi suprafaţa oglinzii. Ţinu oglinda şi mai aproape, cuprins de entuziasm, însă ochii care clipeau înapoi spre el prin ceaţă erau fără îndoială ai lui.

Şterse oglinda şi vorbi iar, astfel încât fiecare silabă să răsune limpede în toată camera.

― Sirius Black!

Nu se întâmplă nimic. Chipul frustrat care îl privea din oglindă era cu siguranţă tot al lui...

Sirius nu avea oglinda la el când trecuse prin arcadă, spuse o voce mică din mintea lui Harry. De asta nu mergea...