Harry Potter şi Ordinul Phoenix

ORDINUL PHOENIX
― Mama ― ?

― Da, iubita mea mamă, zise Sirius. De o lună tot încer­căm să o dăm jos, dar credem că a aruncat o Vrajă de Lipire Permanentă pe spatele tabloului. Hai să coborâm repede, înainte să se trezească iar cu toţii.

― Dar ce caută aici un portret al mamei tale? întrebă Harry uluit, când ieşiră din hol pe o uşă şi coborâră un etaj de trepte înguste de piatră, urmaţi îndeaproape de ceilalţi.

― Nu ţi-a spus nimeni? Aceasta este casa părinţilor mei, zise Sirius. Însă eu sunt ultimul Black rămas în viaţă, aşa că acum este a mea. I-am oferit-o lui Dumbledore ca sediu ― este cam singurul lucru folositor pe care am putut să îl fac.

Harry, care se aşteptase la o primire mai frumoasă, ob­servă gravitatea şi amărăciunea din vocea lui Sirius. Îşi urmă naşul până la capătul scărilor şi apoi dincolo de o uşă care ducea la bucătăria de la subsol.

Era doar un pic mai puţin mohorâtă decât holul de dea­supra, o cameră întunecată, cu pereţi de piatră. Cea mai mare parte a luminii venea de la un foc mare din capătul camerei. O ceaţă de fum de pipă era suspendată în aer ca fumul unei bătălii, prin care se distingeau formele înspăi­mântătoare ale unor oale şi tigăi masive de fier atârnate de (avanul întunecat. În cameră fuseseră îngrămădite multe scaune pentru întrunire, iar o masă lungă de lemn era aşeza­tă chiar în mijlocul lor, plină cu suluri de pergament, pocale, sticle goale de vin şi o grămadă de cârpe. Domnul Weasley şi fiul său cel mare, Bill, vorbeau încet, apropiindu-şi capetele în partea cealaltă a mesei.

Doamna Weasley îşi drese vocea. Soţul ei, un bărbat slab, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de corn, se uită în jur şi sări în picioare.

― Harry! spuse domnul Weasley, apropiindu-se de el în grabă ca să îl salute, şi strângându-i mâna zdravăn. Mă bucur că te văd!

Harry îl văzu peste umărul lui pe Bill, care încă purta părul lung prins în coadă, strângând în grabă metrii de pergament rămaşi pe masă.

― A fost bine pe drum, Harry? strigă Bill, încercând să adune douăsprezece suluri odată. Înseamnă că Ochi-Nebun nu te-a adus prin Groenlanda?

― A încercat, zise Tonks, ducându-se să-l ajute pe Bill şi răsturnând imediat o lumânare pe ultimul pergament. O, nu ― scuze ―

― Stai, draga mea, spuse doamna Weasley, părând exas­perată şi reparând pergamentul cu o rotire de baghetă.

În lumina fulgerătoare făcută de vraja doamnei Weasley, Harry zări ceva ce părea să fie planul unei clădiri. Doamna Weasley îl văzuse că se uită. Înşfăcă planul de pe masă şi îl puse în braţele deja încărcate ale lui Bill.

― Genul ăsta de lucruri ar trebui strânse imediat după ce se termină întrunirile, se răsti ea, înainte să se apropie în grabă de un dulap de unde începu să scoată farfurii pentru cină.

Bill îşi scoase bagheta, murmură "Evanesco!" şi perga­mentele dispărură.

― Stai jos, Harry, zise Sirius. L-ai cunoscut pe Mun­dungus, nu-i aşa?

Ceea ce Harry crezuse că era un maldăr de zdrenţe scoa­se un sforăit lung şi gros, apoi se trezi subit.

― A zis cineva ceva de mine? bâigui Mundungus adormit. Sunt de acord cu tine, Sirius...

Ridică o mână foarte jerpelită, de parcă ar fi votat, cu ochii întredeschişi şi injectaţi uitându-se în gol.

Ginny chicoti.

― S-a terminat întrunirea, Dung, zise Sirius, în timp ce se aşezau cu toţii la masă în jurul lui. A venit Harry.

― Cum? spuse Mundungus, uitându-se cu amărăciune la Harry de dincolo de părul său roşcat deschis şi mat. Pe onoarea mea, chiar a venit. Da... eşti bine, Harry?

― Da, spuse Harry.

Mundungus se căută agitat în buzunare, încă uitându-se la Harry, şi scoase o pipă neagră şi murdară. O duse la gură, îi a­prinse capătul cu bagheta şi trase un fum prelung. În câteva se­cunde, fu acoperit de norii mari de fum verde care se ridicară.

― Îţi datorez scuze, mormăi o voce din mijlocul norului mirositor.

― Pentru ultima oară, Mundungus, strigă doamna Weas­ley, vrei să nu mai fumezi chestia aia în bucătărie, mai ales nu când ne pregătim să mâncăm?!

― Ah, zise Mundungus. Corect. Îmi pare rău, Molly.

Norul de fum dispăru când Mundungus îşi băgă pipa la loc

În buzunar, însă tot rămase un miros neplăcut de şosete arse.

― Şi dacă vreţi să mâncaţi înainte de miezul nopţii, trebuie să mă ajutaţi, le zise doamna Weasley celor din cameră. Nu, tu poţi să rămâi unde eşti, Harry dragă, ai avut un drum lung.

― Eu ce pot să fac, Molly? spuse Tonks entuziasmată, să­rind în faţă.

Doamna Weasley ezită, părând neliniştită.

― Hm ― nu, e în ordine, Tonks, odihneşte-te şi tu, ai făcut destule azi.

― Nu, nu, vreau să te ajut! spuse Tonks veselă, dărâmând un scaun când alergă spre dulapul de unde Ginny lua tacâmurile.

În curând, mai multe cuţite mari tăiau carnea şi legumele după bunul lor plac, supravegheate de domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley amesteca într-un ceaun atârnat deasupra focului, iar ceilalţi scoteau farfuriile, câteva pocale şi mâncarea din cămară. Harry rămase la masă cu Sirius şi cu Mundungus, care încă îl privea cu jale.

― Ai mai văzut-o pe Figgy de atunci? întrebă el.

― Nu, spuse Harry, nu am mai văzut pe nimeni.

― Ştii, nu aş fi plecat, zise Mundungus, aplecându-se în faţă, şi având o notă rugătoare în glas, însă am avut o posi­bilitate de afaceri...

Harry simţi ceva care trecu pe lângă genunchii săi şi se sperie, dar era doar Şmecherilă, pisica roşcată cu picioare dungate a lui Hermione, care se frecă o dată de picioarele lui Harry, torcând, şi apoi sări în poala lui Sirius, unde se ghemui. Sirius o mângâie absent după urechi, în timp ce se întorcea, încă posomorât, spre Harry.

― Ai avut o vară frumoasă până acum?

― Nu, a fost oribil, zise Harry.

Pentru prima oară, pe chipul lui Sirius apăru un fel de zâmbet fugar.

― Eu, unul, nu înţeleg de ce te plângi.

― Cum? spuse Harry, nevenindu-i să creadă.

― Eu aş fi primit atacul Dementorilor cu braţele deschise.

O luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletul meu ar fi între­rupt la fix monotonia. Crezi că ţie ţi-a fost greu, cel puţin tu ai putut să te plimbi prin jur, să-ţi întinzi picioarele, să te baţi... eu sunt blocat înăuntru de o lună.

― Cum aşa? întrebă Harry, încruntându-se.

― Pentru că încă mă caută Ministerul Magiei, iar Cap-de-Mort trebuie să ştie deja că sunt un Animagus, trebuie să-i fi spus Şobo, aşa că măreaţa mea deghizare este inutilă. Nu pot să fac prea multe pentru Ordinul Phoenix... sau cel puţin aşa crede Dumbledore.

În tonul şters din glasul lui Sirius, când rosti numele lui Dumbledore, apăru ceva care îi spuse lui Harry că nici Sirius nu era tocmai mulţumit de director. Harry simţi un val subit de afecţiune faţă de naşul său.

― Cel puţin tu ai ştiut ce se întâmplă, zise el, ca să-l încurajeze.

― A, da, spuse Sirius sarcastic. Ascultând raporturile lui Plesneală, fiind nevoit să suport toate aluziile lui meschine din cauza faptului că el este afară, riscându-şi viaţa, în timp ce eu stau aici, simţindu-mă foarte bine... Întrebându-mă cum merge curăţenia...

― Ce curăţenie? întrebă Harry.

― Încercăm să facem locul ăsta potrivit pentru a fi locuit de oameni, spuse Sirius, arătând cu mâna în jur prin bucătăria deprimantă. De zece ani nu a mai trăit nimeni aici, de când a murit iubita mea mamă, dacă nu îl pui la so­coteală pe bătrânul ei spiriduş de casă, care a luat-o razna ― nu a mai curăţat nimic de ani întregi.

― Sirius, zise Mundungus, care nu părea să fi fost deloc atent la conversaţie, însă examinase îndeaproape un pocal gol. Asta e argint masiv, amice?

― Da, zise Sirius, privindu-i cu dezgust. Cel mai valoros argint prelucrat de goblini în secolul cincisprezece, gravat cu blazonul familiei Black.

― Însă asta poate să iasă, mormăi Mundungus, lustruin­du-l cu mâneca.

― Fred ― George ― NU, DOAR DUCEŢI-LE ÎN MÂNĂ! strigă doamna Weasley.

Harry, Sirius şi Mundungus se uitară în jur şi, într-o fracţi­une de secundă, se îndepărtară de masă, aruncându-se în par­tea cealaltă. Fred şi George vrăjiseră un ceaun mare de tocană, o carafă de fier de Berezero şi un tocător de lemn masiv pen­tru tăiatul pâinii, echipat cu tot cu cuţit, ca să zboare către ei. Ceaunul cu tocana alunecă pe toată lungimea mesei şi se opri chiar la capăt, lăsând o urmă lungă şi neagră de arsură pe su­prafaţa de lemn; carafa de Berezero căzu cu un zgomot puter­nic, vărsând conţinutul peste tot; cuţitul de pâine alunecă de pe tocător şi ateriză, cu vârful în jos şi tremurând primejdios, exact unde fusese mâna lui Sirius cu câteva secunde înainte.

― PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! ţipă doamna Weasley. NU ERA CAZUL ― M-AM SĂTURAT DE TOATE ASTEA ― DOAR PENTRU CĂ ACUM AVEŢI VOIE SĂ FA­CEŢI VRĂJI, NU E NEVOIE SĂ FOLOSIŢI BAGHETELE PENTRU ORICE LUCRU NEÎNSEMNAT!

― Am vrut doar să economisim puţin timp! zise Fred, grăbindu-se să smulgă cuţitul de pâine din masă. Scuze, Sirius, amice ― n-am vrut să...

Harry şi Sirius râdeau amândoi; Mundungus, care căzuse cu scaunul pe spate, se ridică înjurând, iar Şmecherilă şuie­ră supărat şi se băgă ca săgeata sub dulap, de unde ochii mari şi galbeni îi străluceau în întuneric.

― Băieţi, zise domnul Weasley, ridicând ceaunul şi ducân­du-i înapoi în mijlocul mesei, mama voastră are dreptate, ar trebui să daţi dovadă de simţ de răspundere, acum că sun­teţi majori -

― Nici unul dintre fraţii voştri nu a creat asemenea pro­bleme! urlă doamna Weasley la gemeni când unul dintre ei trânti o nouă carafă de Berezero pe masă, vărsând aproape la fel de mult. Bill nu simţea nevoia să Apară din doi în doi metri! Charlie nu vrăjea tot ce-i ieşea în cale! Percy...

Amuţi subit, trăgându-şi răsuflarea şi uitându-se speriată la soţul ei, a cărui expresie împietrise brusc.

― Să mâncăm, zise Bill repede.

― Arată minunat, Molly, spuse Lupin, punând în locul ei o porţie generoasă de tocană pe o farfurie şi dând-o mai departe, spre capătul celălalt al mesei.

Preţ de câteva minute fu linişte, cu excepţia clinchetului farfuriilor şi al cuţitelor, şi al târâtului scaunelor, în timp ce toată lumea se aşeză la masă. Apoi doamna Weasley se întoarse spre Sirius.

― Vroiam să-ţi spun, Sirius, că e ceva închis în biroul acela din salon. Se tot se zbate şi face zgomot. Ar putea să fie un Bong, desigur, însă m-am gândit să-l rugăm pe Alastor să se uite la el înainte să-i dăm drumul.

― Cum zici tu, spuse Sirius indiferent.

― Şi draperiile din camera aia sunt pline de Doxii, con­tinuă doamna Weasley. M-am gândit că am putea încerca să rezolvăm mâine.

― Abia aştept, zise Sirius.

Harry simţi sarcasmul din glasul lui, însă nu era sigur că nu fusese singurul.

Vizavi de Harry, Tonks le distra pe Hermione şi Ginny, transformându-şi nasul printre înghiţituri. Strângând din ochi de fiecare dată cu aceeaşi expresie chinuită pe care o avusese în camera lui Harry, nasul i se umflă până ajunse o excrescenţă ca un cioc care semăna cu al lui Plesneală, se micşoră până deveni cât o ciupercuţă şi apoi îi crescu mult păr în fiecare nară. Se părea că era o distracţie de masă obiş­nuită, pentru că Hermione şi Ginny îi cereau cât de curând să le arate nasurile lor preferate.

― Fă-o pe aia cu râtul, Tonks.

Tonks le ascultă şi Harry, ridicându-şi privirea, avu pen­tru câteva clipe impresia că un Dudley feminin îi zâmbea de pe partea cealaltă a mesei.

Domnul Weasley, Bill şi Lupin aveau o discuţie profundă despre goblini.

― Încă nu dau nici un semn, zise Bill. Tot nu pot să-mi dau seama dacă ei cred sau nu că s-a întors. Sigur s-ar putea să prefere să rămână neutri. Să nu se implice.

― Sunt convins că nu s-ar duce niciodată la Ştiţi-Voi-Cine, zise domnul Weasley, clătinând din cap. Şi ei au suferit pier­deri; mai ţineţi minte familia de goblini pe care a omorât-o ultima dată, undeva pe lângă Nottingham?

― Cred că depinde de ce li se oferă, spuse Lupin. Şi nu mă refer la aur. Dacă li se oferă libertăţile pe care noi li le refuzăm de secole întregi, or să fie tentaţi. Tot nu ai sorţi de izbândă cu Ragnok, Bill?

― Momentan e cam antivrăjitori, zise Bill, tot vorbeşte despre treaba aia cu Bagman. Bănuieşte că Ministerul a mu­şamalizat totul, că goblinii nu şi-au primit niciodată aurul de la el, ştiţi voi...

Un ropot de râsete din mijlocul mesei acoperi restul cuvintelor lui Bill. Fred, George, Ron şi Mundungus se prăpădeau de râs pe scaunele lor.

― ... şi atunci, chicoti Mundungus, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi, şi atunci, dacă puteţi să credeţi, îmi zice, "Auzi, Dung, de unde ai luat toate broaştele astea? Pentru că mie mi le-a furat un nenorocit!" Şi eu spun, "ţi-a furat broaştele, Will, şi acum ce o să faci? Să înţeleg că vrei altele, nu? Şi dacă mă credeţi, băieţi, himera nemâncată şi-a cumpărat toate broaş­tele de la mine cu mai mult decât plătise la început...

― Sinceră să fiu, nu cred că este cazul să îţi mai ascultăm afacerile povestite, Mundungus, zise doamna Weasley tran­şant, în timp ce Ron se prăbuşi pe masă, tăvălindu-se de râs.

― Să mă ierţi, Molly, spuse Mundungus imediat, ştergân­du-se la ochi şi făcându-i cu ochiul lui Harry. Dar, ştii, Will le-a furat de fapt de la Warty Harris, aşa că n-am făcut ceva foarte rău.

― Nu ştiu de unde ai învăţat tu ce este bine şi ce este rău, Mundungus, însă mi se pare că ai pierdut nişte lecţii cru­ciale, spuse doamna Weasley cu răceală.

Fred şi George îşi ascunseră chipurile după nişte pocale de Berezero; George sughiţa. Dintr-un anumit motiv, doam­na Weasley îi aruncă o privire foarte urâtă lui Sirius, înainte să se ridice şi să aducă nişte rubarbă mărunţită pentru bud­incă. Harry se uită la naşul său.

― Molly nu este de acord cu Mundungus, spuse Sirius în şoaptă.

― Cum de este în Ordin? zise Harry foarte încet.

― Este folositor, murmură Sirius. Ştie toţi borfaşii ― mă rog, e şi normal, fiind şi el unul dintre ei. Însă îi este şi foar­te loial lui Dumbledore, care l-a ajutat cândva să iasă dintr-o încurcătură. E bine să ai pe cineva ca Dung prin preajmă, aude lucruri pe care noi nu le auzim. Însă Molly crede că este exagerat să-l invităm la cină. Nu l-a iertat pentru că a plecat de la post când trebuia să te păzească.

După trei porţii de rubarbă tocată şi budincă, talia blugilor lui Harry deveni neplăcut de strânsă (ceea ce în­semna ceva având în vedere că blugii fuseseră cândva ai lui Dudley). Când puse lingura jos, conversaţia ajunse într-un punct mort: domnul Weasley se rezemă de spătarul scau­nului, părând sătul şi relaxat; Tonks căsca larg, iar nasul îi revenise acum la normal; Ginny, care îl ispitise pe Şmecherilă să iasă de sub dulap, stătea cu picioarele încrucişate pe podea, aruncându-i dopuri de Berezero după care să alerge.

― Cred că e aproape ora de culcare, zise doamna Weas­ley, căscând.

― Nu chiar, Molly, spuse Sirius, dând la o parte farfuria goală şi întorcându-se spre Harry. Ştii, mă surprinzi. Cre­deam că primul lucru pe care o să-l faci când o să ajungi aici o să fie să începi să întrebi de Cap-de-Mort.

Atmosfera din cameră se schimbă cu rapiditatea pe care o asocia Harry venirii Dementorilor. Dacă acum câteva secunde fusese relaxată şi adormită, acum ea era alertă, chiar încordată. Un fior făcuse turul mesei când fusese menţionat numele lui Cap-de-Mort. Lupin, care fusese pe punctul să ia o sorbitură de vin, îşi coborî încet pocalul, părând precaut.

― Am întrebat! zise Harry indignat. I-am întrebat pe Ron şi Hermione, dar mi-au spus că nu avem voie în Ordin, aşa că...

― Şi au dreptate, zise doamna Weasley. Sunteţi prea mici.

Stătea perfect dreaptă pe scaun, cu pumnii încleştaţi pe braţele lui, fără urmă de somnolenţă.

― De când trebuie să fie cineva în Ordinul Phoenix ca să pună întrebări? întrebă Sirius. Harry a fost închis o lună în casa aia Încuiată. Are dreptul să ştie ce s-a întâm...

― Stai puţin! îl întrerupse George, ridicând vocea.

― Cum, lui Harry i se răspunde la întrebări? spuse Fred supărat.

― Noi încercăm de o lună să scoatem ceva de la voi şi nu ne-aţi spus absolut nimic! zise George.

― Sunteţi prea tineri, nu sunteţi în Ordin, spuse Fred, pe o voce subţire, care suna nefiresc de asemănătoare cu cea a mamei sale. Harry nici măcar nu e major!

― Nu este vina mea că nu vi s-a spus ce face Ordinul, spuse Sirius calm, este hotărârea părinţilor voştri. Harry, pe de altă parte...

― Nu decizi tu ce este bine pentru Harry! zise doamna Weasley tranşant.

Expresia de pe chipul ei, în mod normal binevoitoare, părea ameninţătoare.

― Presupun că nu ai uitat ce a spus Dumbledore?

― Care parte? întrebă Sirius politicos, însă cu aerul unui om care se pregătea pentru o luptă.

― Partea în care i se interzice lui Harry să ştie mai mult decât trebuie să ştie, spuse doamna Weasley, punând accen­tul cu putere pe ultimul cuvânt.

Ron, Hermione, Fred şi George întorceau capetele când spre Sirius, când spre doamna Weasley, de parcă ar fi privit un meci de tenis. Ginny stătea în genunchi, într-o grămadă de dopuri de Berezero abandonate, urmărind conversaţia cu gura uşor întredeschisă. Ochii lui Lupin erau fixaţi pe Sirius.

― Nu am de gând să-i spun mai mult decât trebuie să ştie, Molly, zise Sirius. Dar având în vedere că el a fost cel care a văzut întoarcerea lui Cap-de-Mort (iarăşi, se iscă un fior ge­neral în jurul mesei la auzul numelui) este mai îndreptăţit decât majoritatea...

― Nu este un membru al Ordinului Phoenix! zise doam­na Weasley. Are doar cincisprezece ani şi...

― Şi a trecut prin la fel de multe ca şi cei mai mulţi din Ordin, spuse Sirius, ba chiar prin mai multe decât unii din­tre ei.

― Nimeni nu neagă ce a făcut! zise doamna Weasley, ridicând vocea, cu pumnii tremurându-i pe braţele scaunului. Însă este încă...

― Nu este un copil! zise Sirius, pierzându-şi răbdarea.

― Nu este nici adult! spuse doamna Weasley, îmbujorân­du-se brusc. Nu este James, Sirius!

― Mulţumesc, Molly, dar sunt perfect conştient cine este, spuse Sirius cu răceală.

― Eu nu sunt sigură că eşti! zise doamna Weasley. Uneori, după cum vorbeşti cu el, ai zice că crezi că ţi s-a întors cel mai bun prieten!

― Şi care este problema? zise Harry.

― Problema, Harry, este că nu eşti tatăl tău, oricât de mult ai semăna cu el! spuse doamna Weasley, cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Sirius. Eşti încă la şcoală, şi adulţii care sunt responsabili pentru tine nu ar trebui să o uite!

― Adică, sunt un naş iresponsabil? întrebă Sirius, ridicând vocea.

― Adică, se ştie că faci lucruri nechibzuite, Sirius, ăsta e motivul pentru care Dumbledore îţi tot reaminteşte să stai în casă şi să...

― În discuţia asta, te rog să lăsăm deoparte instrucţiunile lui Dumbledore! zise Sirius tare.

― Arthur! spuse doamna Weasley, întorcându-se spre soţul ei. Arthur, susţine-mă!

Domnul Weasley nu vorbi imediat. Îşi scoase ochelarii şi îi şterse încet de robă, fără să se uite la soţia sa. Răspunse doar după ce şi-i puse la loc pe nas.

― Dumbledore ştie că s-a schimbat situaţia, Molly. Acceptă că Harry va trebui să fie pus la curent, într-o anu­mită măsură, acum că stă la sediu.

― Da, dar este o diferenţă între asta şi a-l lăsa să întrebe lot ce vrea!

― Personal, zise Lupin încet, dezlipindu-şi în sfârşit ochii de pe Sirius, când doamna Weasley se întoarse repede către el, sperând că până la urmă avea să aibă şi ea un aliat, cred că este mai bine ca Harry să ştie datele ― nu toate datele, Molly, dar imaginea de ansamblu ― de la noi decât decât să primească o versiune înflorită de la... alţii.

Expresia sa era blândă, însă Harry era sigur că Lupin, cel puţin, ştia că unele Urechi Extensibile supravieţuiseră con­trolului doamnei Weasley.

― Mă rog, zise doamna Weasley, trăgând aer în piept şi uitându-se în jurul mesei după o susţinere care nu sosi, mă rog... văd că sunt în minoritate. Nu vă spun decât atât: Dum­bledore trebuie să aibă motivele lui pentru care nu vrea ca Harry să ştie prea multe, şi vorbesc ca cineva care îi vrea binele lui Harry...

― Nu este fiul tău, spuse Sirius încet.

― E ca şi când ar fi, spuse doamna Weasley înverşunată. Pe cine altcineva mai are?

― Mă are pe mine!

― Da, spuse doamna Weasley, strângându-şi buzele, însă a fost cam greu să ai grijă de el cât ai fost închis în Azkaban, nu-i aşa?

Sirius dădu să se ridice de la masă.

― Molly, nu eşti singura persoana de la masa asta care ţine la Harry, spuse Lupin tranşant. Sirius, stai jos.

Buza de jos a doamnei Weasley tremura. Sirius se aşeză încet pe scaun, cu chipul alb ca varul.

― Cred că şi Harry ar trebui să îşi spună părerea, continuă Lupin, este destul de mare ca să ia decizii.

― Vreau să ştiu ce se întâmplă, zise Harry imediat.

Nu se uită la doamna Weasley. Fusese emoţionat când spu­sese că era ca şi copilul ei, dar nu mai avea răbdare pentru protecţia ei exagerată. Sirius avea dreptate, nu era un copil.

― Foarte bine, zise doamna Weasley, cu un glas resemnat. Ginny ― Ron ― Hermione ― Fred ― George ― vreau să ieşiţi din această bucătărie, acum.

Urmă imediat un cor de proteste.

― Suntem majori! ţipară Fred şi George într-un glas.

― Dacă Harry are voie, eu de ce nu am? strigă Ron.

― Mamă, vreau să ştiu! se tângui Ginny.

― NU! strigă doamna Weasley, ridicându-se, cu ochii scânteind. Vă interzic categoric!

― Molly, nu poţi să-i opreşti pe Fred şi George, zise dom­nul Weasley obosit. Sunt majori.

― Sunt încă la şcoală.

― Însă acum sunt adulţi, spuse domnul Weasley, cu ace­eaşi voce obosită.

Doamna Weasley avea acum chipul roşu ca focul.

― Ah, bine atunci, Fred şi George pot să rămână, dar Ron...

― Harry o să ne spună oricum tot ce-i ziceţi mie şi lui Hermione! spuse Ron înflăcărat. Nu-i ― nu-i aşa? adăugă el nesigur, întâlnindu-i ochii lui Harry.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să-i zică lui Ron că nu-i va spune nici un cuvânt, ca să vadă şi el cum era să fii lăsat pe dinafară şi să vadă dacă îi plăcea. Însă impul­sul răutăcios dispăru când se uitară unul la altul.

― Sigur că da, zise Harry.

Ron şi Hermione zâmbiră.

― Bine! strigă doamna Weasley. Bine! Ginny ― LA CUL­CARE!

Ginny nu plecă în linişte. O auziră ţipând şi strigând la mama ei până în capul scărilor, iar când ajunse pe hol, urletele doamnei Black se alăturară gălăgiei. Lupin se duse grăbit la portret ca să restabilească tăcerea. Abia după ce se întoarse, închizând uşa de la bucătărie în urma sa şi aşezân­du-se la loc la masă, Sirius vorbi.

― Bine, Harry... ce vrei să ştii?

Harry trase aer în piept şi puse întrebarea care îl obsedase în ultima lună.

― Unde este Cap-de-Mort? zise el, ignorând noile cutre­murări şi tresăriri la auzul numelui. Ce face? Am încercat să mă uit la ştirile Încuiate, însă încă nu a apărut nimic care să aibă legătură cu el, nici o moarte stranie, nimic.

― Asta pentru că încă nu a existat vreo moarte stranie, zise Sirius, oricum, nu din câte ştim noi... şi ştim destul de multe.

― În orice caz, mai multe decât crede el, spuse Lupin.

― Cum de nu mai omoară oameni? întrebă Harry.

Ştia că anul trecut Cap-de-Mort omorâse, şi nu o dată.

― Pentru că nu vrea să atragă atenţia asupra lui, spuse Sirius. Ar fi periculos pentru el. Ştii, întoarcerea sa nu s-a desfăşurat exact aşa cum şi-a dorit. A stricat-o.

― Sau mai bine zis, i-ai stricat-o tu, zise Lupin, cu un zâm­bet mulţumit.

― Cum? întrebă Harry perplex.

― Nu ar fi trebuit să supravieţuieşti! zise Sirius. Nimeni în afară de Devoratorii Morţii nu ar fi trebuit să ştie că s-a întors. Însă tu ai supravieţuit ca martor.

― Ultima persoană care vroia să fie anunţată de întoarcerea lui era Dumbledore, spuse Lupin. Şi tu te-ai asigurat ca Dumbledore să ştie imediat.

― Şi la ce a folosit asta? întrebă Harry.

― Glumeşti? zise Bill, nevenindu-i să creadă. Dumbledore era singurul de care îi era frică Ştii-Tu-Cui!

― Datorită ţie, Dumbledore a putut să reînfiinţeze Ordi­nul Phoenix cam la o oră după ce s-a întors Cap-de-Mort spuse Sirius.

― Şi ce a făcut Ordinul? zise Harry, uitându-se în jur la toţi

― Ne-am străduit cât am putut să nu-l lăsăm pe Cap-de-Mort să-şi îndeplinească planurile, spuse Sirius.

― De unde ştiţi care îi sunt planurile? întrebă Harry repede.

― Dumbledore are o idee vicleană, zise Lupin, şi de obi­cei ideile viclene ale lui Dumbledore se dovedesc corecte.

― Atunci, ce bănuieşte Dumbledore că pune la cale?

― Păi, în primul rând, vrea să îşi refacă armata, spuse Sirius. Pe vremuri, avea mulţimi întregi sub controlul său: vrăjitoare şi vrăjitori pe care îi obligase sau îi vrăjise să îl ur­meze, loialii săi Devoratori ai Morţii, o mare varietate de creaturi întunecate. L-ai auzit plănuind să recruteze uriaşi; ei bine, ei sunt exact unul dintre grupurile pe care le caută. Sigur, nu va încerca să înfrunte Ministerul Magiei doar cu doisprezece Devoratori ai Morţii.

― Deci, încercaţi să-l împiedicaţi să mai strângă adepţi?

― Încercăm cât putem, spuse Lupin.

― Cum?

― Păi, partea cea mai importantă este să încercăm să con­vingem cât mai mulţi oameni că s-a întors Cap-de-Mort cu ade­vărat, să-i punem în gardă, zise Bill. Însă văd că nu e simplu.

― De ce?

― Din cauza atitudinii Ministerului, zise Tonks. Harry, l-ai văzut pe Cornelius Fudge după ce s-a întors Ştii-Tu-Cine. Ei bine, nu şi-a schimbat deloc punctul de vedere. Refuză cu îndărătnicie să creadă că s-a întâmplat.

― Dar de ce? zise Harry disperat. De ce e atât de prost? Dacă Dumbledore...

― Ah, ei bine, ai pus punctul pe "i", spuse domnul Weasley cu un zâmbet crispat. Dumbledore.

― Ştii, lui Fudge îi este teamă de el, spuse Tonks cu tristeţe.

― Îi este teamă de Dumbledore? zise Harry uluit.

― Îi este teamă de ceea ce pune la cale, zise domnul Weasley. Fudge crede că Dumbledore plănuieşte să-l dea jos. Crede că Dumbledore vrea să fie Ministrul Magiei.

― Dar Dumbledore nu vrea să...

― Sigur că nu, zise domnul Weasley. Nu a dorit niciodată postul de ministru, deşi mulţi l-au sfătuit să accepte după ce a ieşit la pensie Millicent Bagnold. Fudge a venit la putere, însă nu a uitat niciodată cât de popular şi susţinut a fost Dumbledore, chiar dacă Dumbledore nu s-a înscris nicio­dată pentru postul acesta.

― În sufletul lui, Fudge ştie că Dumbledore este mult mai inteligent ca el, un vrăjitor mult mai puternic, şi la începutul său în Minister îi tot cerea lui Dumbledore ajutor şi sfaturi, zi­se Lupin. Însă se pare că a îndrăgit puterea şi că are mult mai multă încredere în sine. Adoră să fie Ministrul Magiei şi a reu­şit să se autoconvingă că este cel mai deştept şi că Dumble­dore pur şi simplu creează probleme ca să se afle în treabă.

― Cum poate să creadă aşa ceva? spuse Harry supărat. Cum poate să creadă că Dumbledore ar inventa pur şi sim­plu totul ― că eu aş inventa totul?

― Pentru că, dacă acceptă că s-a întors Cap-de-Mort, apar nişte probleme cum nu a mai avut Ministerul de aproape pais­prezece ani, zise Sirius cu amărăciune. Fudge pur şi simplu nu este în stare să o creadă. Este mult mai plăcut să se convingă pe el însuşi că Dumbledore minte ca să-i pună beţe în roate.

― Vezi care este problema? spuse Lupin. În timp ce Mi­nisterul insistă că nu este nici un pericol din partea lui Cap-de-Mort, este greu să-i convingi pe oameni că s-a întors, mai ales că ei nu vor să o creadă din start. Mai mult decât atât, Ministerul face mari presiuni asupra Profetului zilei, pentru ca acesta să nu raporteze nimic din ceea ce ei numesc zvonurile intrigante ale lui Dumbledore, aşa că majoritatea comunităţii vrăjitoreşti habar n-are că s-a întâmplat ceva, şi asta îi face ţinte uşoare pentru Devoratorii Morţii, dacă folo­sesc Blestemul Imperius.

― Însă le spuneţi oamenilor, nu-i aşa? spuse Harry, uitân­du-se în jur la domnul Weasley, Sirius, Bill, Mundungus, Lupin şi Tonks. Anunţaţi oamenii că s-a întors?

Zâmbiră toţi nefericiţi.

― Păi, având în vedere că toată lumea crede că sunt un cri­minal în masă nebun şi că Ministerul a pus un preţ de zece mii de galioni pe capul meu, nu prea pot să mă plimb pe stradă şi să încep să împart fluturaşi, nu? spuse Sirius agitat.

― Şi nici eu nu sunt oaspetele cel mai iubit al celor mai mulţi din comunitate, zise Lupin. Este consecinţa profe­sională a faptului că sunt vârcolac.

― Tonks şi Arthur şi-ar pierde slujbele de la Minister dacă ar începe să vorbească, spuse Sirius, şi este foarte important pentru noi să avem spioni în Minister, pentru că în mod sigur Cap-de-Mort va veni după ei.

― Totuşi, am reuşit să convingem câţiva oameni, zise domnul Weasley. Tonks, aici de faţă, de exemplu ― este prea tânără ca să fi fost în Ordinul Phoenix data trecută, şi faptul că avem Aurori de partea noastră este un avantaj ex­traordinar. Şi Kingsley Shacklebolt a fost o achiziţie valo­roasă; se ocupă de căutarea lui Sirius, aşa că transmite la Minister informaţii conform cărora Sirius este în Tibet.

― Însă dacă nici unul dintre voi nu daţi de veste că s-a întors Cap-de-Mort ― începu Harry.

― Cine a zis că nici unul dintre noi nu dă de veste? zise Sirius. De ce crezi că are Dumbledore atâtea probleme?

― Ce vrei să spui?

― Încearcă să-l discrediteze, spuse Lupin. Nu ai citit Profetul zilei săptămâna trecută? Au raportat că fusese votat pentru înlăturarea de la Conducerea Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori pentru că a îmbătrânit şi şi-a pierdut îndemânarea, însă nu este adevărat; a fost înlăturat de vrăjitorii din Minister după ce a rostit un discurs în care anunţa întoarcerea lui Cap-de-Mort. L-au retrogradat din funcţia de Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei ― asta este Înalta Curte a Vrăjitorilor ― şi sunt pe cale să-i retragă şi Ordinul lui Merlin, Clasa Întâi.

― Însă Dumbledore spune că nu îi pasă ce fac, atâta timp cât nu-l scot de pe imaginile Broaştelor de Ciocolată, zise Bill, zâmbind.

― Nu este de râs, spuse domnul Weasley tranşant. Dacă va continua să sfideze Ministerul, ar putea să ajungă în Azkaban, şi ultimul lucru pe care îl vrem este ca Dum­bledore să fie închis. Atâta timp cât Ştii-Tu-Cine ştie că Dumbledore este undeva aici şi ştie ce pune la cale, va fi precaut. Dacă Dumbledore nu îi mai stă în cale ― ei bine, Ştii-Tu-Cine va avea drum liber.

― Dar, dacă încearcă să recruteze mai mulţi Devoratori ai Morţii, sigur se va afla că s-a întors Cap-de-Mort, nu-i aşa? întrebă Harry disperat.

― Cap-de-Mort nu se duce la casele oamenilor şi nu le bate la uşă, Harry, spuse Sirius. Păcăleşte, blestemă şi îi şantajează. Are mult antrenament la lucratul în taină. Oricum, strângerea adepţilor nu este singurul lucru care îl interesează. Are şi alte planuri, pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând, şi momentan se concentrează asupra lor.

― Ce mai doreşte, în afară de adepţi? întrebă Harry încet. I se păru că Sirius şi Lupin schimbaseră cea mai fugară

privire posibilă înainte ca Sirius să-i răspundă.

― Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt. Cum Harry continuă să pară derutat, Sirius spuse:

― Ca de pildă o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.

― Ca atunci când a fost puternic ultima oară?

― Da.

― Ce fel de armă? spuse Harry. Ceva mai rău decât Abra­cadabra?

― De ajuns!

Doamna Weasley vorbi din umbră, de lângă uşă. Harry nu observase când se întorsese, după ce o dusese sus pe Ginny. Stătea cu braţele încrucişate şi părea mânioasă.

― Vreau să mergeţi la culcare, acum. Toţi, adăugă ea, uitându-se la Fred, George, Ron şi Hermione.

― Nu poţi să ne spui ce să facem ― începu Fred.

― Vei vedea că pot, se răsti doamna Weasley.

Tremură puţin când se uită la Sirius.

― I-ai dat destule informaţii lui Harry. Dacă îi mai spui ceva, poţi să-l şi înscrii în Ordin.

― De ce nu? zise Harry repede. Mă voi alătura, vreau să mă alătur, vreau să lupt.

― Nu.

De data aceasta nu vorbise doamna Weasley, ci Lupin.

― Ordinul este format doar din vrăjitori majori, spuse el. Vrăjitori care au terminat şcoala, adăugă el, când Fred şi George deschiseră gura. Este vorba de nişte pericole de care nici nu aţi auzit, nici unul dintre voi... cred că Molly are dreptate, Sirius. Am spus destule.

Sirius ridică puţin din umeri, însă nu îl contrazise. Doa­mna Weasley le făcu semn imperios fiilor ei şi lui Hermi­one. Unul câte unul, se ridicară, iar Harry, dându-se bătut, le urmă exemplul.

CAPITOLUL VI

NOBILA ŞI FOARTE VECHEA CASĂ BLACK

Doamna Weasley îi urmă sus supărată.

― Vreau să vă duceţi direct la culcare, fără un cuvânt, zise ea când ajunseră la primul etaj. Mâine avem o zi plină. Presupun că Ginny a adormit, îi zise ea lui Hermione, aşa că încearcă să nu o trezeşti.

― A adormit, da, sigur, spuse Fred în şoaptă, după ce Hermi­one le zise noapte bună şi urcară la următorul nivel. Dacă Ginny nu este trează, aşteptând-o pe Hermione să-i povestească tot ce s-a vorbit jos, atunci eu sunt un vierme fosforescent...

― Bine, Ron, Harry, spuse doamna Weasley la etajul doi, făcându-le semn spre camera lor. În pat cu voi!

― Noapte bună, le spuseră Harry şi Ron gemenilor.

― Somn uşor, zise Fred, făcând cu ochiul.

Doamna Weasley închise uşa după Harry cu un zgomot puternic şi scurt. Camera părea, dacă era posibil, chiar mai umedă şi mai sinistră decât la prima vedere. Tabloul gol de pe perete respira acum foarte încet şi adânc, de parcă loca­tarul său invizibil adormise. Harry îşi puse pijamaua, îşi scoase ochelarii şi se băgă în patul său rece, în timp ce Ron arunca nişte mâncare de bufniţe pe dulap, ca să le liniş­tească pe Hedwig şi Pigwidgeon, care ciripeau şi băteau din aripi neliniştite.

― Nu putem să le dăm drumul să se ducă la vânătoare în fiecare noapte, îi explică Ron lui Harry, în timp ce îşi punea pijamaua maro. Dumbledore nu vrea să zboare prea multe bufniţe prin piaţă, crede că o să pară ciudat. A da... am uitat...

Se duse la uşă şi o închise cu zăvorul.

― De ce ai făcut asta?

― Kreacher, spuse Ron când stinse lumina. În prima noapte a venit să bântuie pe aici la trei noaptea. Crede-mă, nu ţi-ar plăcea să te trezeşti şi să descoperi că îţi inspectează camera.

Se vârî în pat, se întinse sub plapumă şi apoi se întoarse să se uite la Harry pe întuneric; Harry îi distinse silueta la lumina lunii care era filtrată prin fereastra mohorâtă.

― Tu ce zici?

Harry nu avu nevoie să-l întrebe pe Ron la ce se referea.

― Păi, nu ne-au zis multe pe care nu le-am fi putut ghici noi înşine, nu-i aşa? zise el, gândindu-se la tot ce se spusese jos. Adică, nu ne-au spus decât că Ordinul încearcă să-i îm­piedice pe oameni să i se alăture lui Cap...

Ron se auzi trăgând aer în piept cu putere.

― Cap-de-Mort, zise Harry hotărât. Când o să începi să îi foloseşti numele? Sirius şi Lupin îi spun pe nume.

Ron ignoră această ultimă replică.

― Da, ai dreptate, zise el, ştiam deja aproape tot ce ne-au spus, folosind Urechile Extensibile. Singura noutate a fost...

Poc.

― AAAU!

― Vorbeşte mai încet, Ron, sau o să vină mama.

― Aţi Apărut exact pe genunchii mei!

― Da, mă rog, este mai greu pe întuneric.

Harry văzu siluetele şterse ale lui Fred şi George dându-se jos din patul lui Ron. Arcurile patului gemură şi salteaua lui Harry se lăsă în jos cu câţiva centimetri când George se aşeză lângă picioarele lui.

― Şi, v-aţi prins? zise George entuziasmat.

― Care este arma de care vorbea Sirius? zise Harry.

― Mai degrabă, care i-a scăpat, spuse Fred încântat, stând acum lângă Ron. De asta nu am auzit nimic cu Extensibilele, nu-i aşa?

― Voi ce credeţi că este? zise Harry.

― Poate fi orice, spuse Fred.

― Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul Abra­cadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât moartea?

― Poate că este ceva care poate omorî mulţi oameni odată, sugeră George.

― Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a oamenilor, spuse Ron temător.

― Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient.

Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau ce orori ar putea produce această armă.

― Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George.

― Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin neliniştit.

― Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse Fred.

― Unde? zise Ron repede. La Hogwarts?

― Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra Filozofală.

― Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! zise Ron.

― Nu neapărat, spuse Fred.

― Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită-te la Ginny.

― Ce vrei să spui? zise Harry.

― Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un Bles­tem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa?

― Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! Tăcură. Se auzeau paşi pe scări.

― Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele patului său.

Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, veri­ficând dacă vorbeau sau nu.

Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi George.

― Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să vor­bească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe ceilalţi urcând... de fapt, în faţa camerei lui treceau încet într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile Magice, zicea "Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o să studiem armele... " iar Harry observă că animalele aveau tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el... se feri...

Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea răsunătoare a lui George umplea camera.

― Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Do­xii decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea.

O jumătate de oră mai târziu, Harry şi Ron, care se îmbră­caseră şi mâncaseră repede, intrară în salon, o cameră lungă, cu un tavan înalt şi cu pereţi verzi de culoarea măslinei, aco­periţi cu tapiserii murdare. Covorul scotea norişori de praf de fiecare dată când călca cineva pe el şi draperiile lungi de cati­fea verzi ca muşchiul zumzăiau, de parcă ar fi fost pline de roiuri de albine invizibile. În jurul acestora erau strânşi doam­na Weasley, Hermione, Ginny, Fred şi George, arătând toţi cam ciudat, pentru că îşi legaseră câte o cârpă peste nas şi gură. De asemenea, fiecare dintre ei ţinea şi o sticlă mare de lichid negru, cu o duză la gură.

― Acoperiţi-vă feţele şi luaţi-vă un spray, le zise doamna Weasley lui Harry şi Ron de cum îi văzu, arătând spre alte două sticle de lichid negru care erau aşezate pe o masă cu picioare din fusuri. Este Doxicid. Nu am văzut niciodată o infestare atât de gravă ― ce o fi făcut Spiriduşul ăla de casă în ultimii zece ani...

Chipul lui Hermione era pe jumătate ascuns de un şer­vet, însă Harry o văzu clar aruncându-i doamnei Weasley o privire plină de reproş.

― Kreacher este foarte bătrân, probabil că nu a putut să...

― Ai fi uimită dacă ai şti câte poate să facă Kreacher când vrea, Hermione, zise Sirius, care tocmai intrase în cameră, ducând un sac pătat de sânge în care păreau să fie şobolani morţi. Tocmai l-am hrănit pe Buckbeak, adăugă el, răspun­zând privirii cercetătoare a lui Harry. Îl ţin sus, în camera maică-mii. Oricum... biroul ăsta...

Aruncă sacul de şobolani pe un fotoliu, apoi se aplecă să examineze dulăpiorul închis care, Harry observă acum pen­tru prima oară, se cutremura uşor.

― Ei bine, Molly, sunt destul de sigur că este un Bong, zise Sirius, uitându-se pe gaura cheii, dar poate că ar trebui să-l lăsăm pe Ochi-Nebun să arunce o privire înainte să-i dăm drumul ― din câte o ştiu pe mama, ar putea să fie ceva mult mai rău.

― Ai dreptate, Sirius, spuse doamna Weasley.

Vorbeau amândoi pe un ton aparent destins şi politicos, ceea ce îi spuse lui Harry că în mod sigur nici unul dintre ei nu uitase de discuţia din seara precedentă.

Se auzi un clopoţel sunând puternic la parter, urmat de o groază de urlete şi gemete, la fel ca acelea declanşate sea­ra trecută de Tonks, când răsturnase suportul de umbrele.

― Le-am zis să nu sune la sonerie! spuse Sirius exasperat, ieşind grăbit din cameră.

Îl auziră coborând furtunos pe scări, în timp ce strigătele doamnei Black cuprinseră casa din nou:

― Pete de dezonoare, corcituri mizere, trădători de sânge, progenituri ale gunoiului...

― Harry, te rog, închide uşa, zise doamna Weasley. Harry închise uşa de la salon, trăgând de timp cât mai mult cu putinţă; vroia să asculte ce se întâmpla jos. Era evi­dent că Sirius reuşise să tragă draperiile peste portretul mamei sale, pentru că femeia se oprise din ţipat. Auzi paşii lui Sirius pe hol, pe urmă zuruitul lanţului de la uşa de la intrare şi apoi o voce joasă, pe care o recunoscu drept cea a lui Kingsley Shacklebolt, care spunea:

― Hestia tocmai m-a înlocuit, aşa că acum pelerina lui Moody este la ea, m-am gândit să îi las un raport pentru Dumbledore...

Simţind ochii doamnei Weasley aţintiţi asupra cefei sale, Harry închise uşa salonului cu regret şi se întoarse în mijlocul Doxiilor.

Doamna Weasley se aplecă pentru a cerceta pagina despre Doxii din Ghidul lui Gilderoy Lockhart despre paraziţii domestici, care era deschis pe canapea.

― În ordine, trebuie să aveţi grijă, pentru că Doxiile muşcă şi au dinţii otrăviţi. Am o sticlă de antidot aici, însă aş prefera să nu aibă nimeni nevoie de ea.

Se ridică, se aşeză drept în faţa draperiilor şi le făcu semn să se apropie.

― Când dau semnalul, începeţi să daţi imediat cu spray, zise ea. Presupun că vor veni în zbor spre noi, însă pe sprayuri scrie că o singură pulverizare le paralizează. După ce sunt imobilizate aruncaţi-le pur şi simplu în găleata asta.

Se dădu cu grijă din linia focului şi ridică propriul spray.

― Gata ― pulverizaţi!

Harry pulverizase doar de două secunde, când o Doxie adultă veni în zbor dintr-un fald al materialului, bătând din aripile strălucitoare ca de cărăbuş, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca acele, cu corpul său subţire acoperit cu un păr negru şi des şi cu cei patru pumnişori încleştaţi de supărare. Harry o nimeri chiar în faţă cu o doză de Doxicid. Încremeni în aer şi căzu, cu o bufnitură surprinzător de puternică, pe covorul tocit de dedesubt. Harry o ridică şi o aruncă în găleată.

― Fred, ce faci? zise doamna Weasley tranşant. Pulveri­zează imediat şi arunc-o!

Harry se uită în jur. Fred ţinea o Doxie care i se zbătea între arătător şi degetul mare.

― Bine, spuse Fred vesel, pulverizându-i rapid Doxiei substanţa în faţă, încât creatura leşină, însă în clipa în care se întoarse doamna Weasley, cu spatele o puse în buzunar, fă­când cu ochiul.

― Vrem să testăm veninul de Doxie pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, îi spuse George în şoaptă lui Harry.

Pulverizând cu dexteritate spre două Doxii deodată când acestea se aruncară direct spre nasul lui Harry, se apropie de George şi murmură cu jumătate de gură:

― Ce sunt Cutiile de Gustări cu Surprize?

― O varietate de dulciuri de la care ţi se face rău, şopti George, uitându-se prevăzător la spatele doamnei Weasley. Dar nu foarte rău, doar destul de rău ca să ieşi din clasă când vrei. Fred şi cu mine le prelucrăm vara asta. Dacă mănânci jumătatea portocalie a Pastilelor Vărsate, vomiţi. În clipa în care eşti dat afară din clasă şi trimis repede în aripa spitalului, înghiţi jumătatea mov ― care te face la fel de bine ca înainte, permiţându-ţi să urmezi orice activitate plăcută doreşti timp de o oră, perioadă în care altfel te-ai fi plictisit crâncen. Oricum, asta spunem în reclame, şopti Fred, care acum ieşise din câmpul vizual al doamnei Weas­ley şi lua nişte Doxii pierdute de pe jos, punându-le şi pe ele în buzunar. Însă tot mai trebuie să lucrăm puţin la ele. Momentan, instrumentele noastre de testare nu prea pot să se oprească din vărsat ca să înghită jumătatea mov.

― Instrumente de testare?

― Noi, zise Fred. Facem cu rândul. George a luat Iluzia Leşinului ― am încercat amândoi Nugaua Sânge-din-Nas.

― Mama a crezut că ne-am duelat, spuse George.

― Să înţeleg că a mai rămas valabil magazinul de glume? murmură Harry, prefăcându-se că aranja duza de la sticlă.

― Păi, încă nu am avut ocazia să ne luăm autorizaţia, zise Fred, vorbind şi mai încet când doamna Weasley îşi şterse fruntea cu eşarfa, înainte să se întoarcă la atac, aşa că mo­mentan îl conducem ca pe un serviciu poştal. Am făcut reclamă în Profetul zilei săptămâna trecută.

― Şi totul datorită ţie, amice, spuse George. Dar nu-ţi face griji... mama habar nu are. Nu mai citeşte Profetul zilei, pen­tru că publică minciuni despre tine şi Dumbledore.

Harry zâmbi. Îi obligase pe gemenii Weasley să ia pre­miul de o mie de galioni pe care îl câştigase în Turnirul Trivrăjitor, ca să-i ajute să îşi împlinească visul de a deschide un magazin de glume, însă tot era mulţumit să ştie că rolul său în împlinirea planurilor lor rămăsese necunoscut doam­nei Weasley. Femeia nu credea că a conduce un magazin de glume era o carieră potrivită pentru doi dintre fiii ei.

Dedoxicizarea draperiilor luă cam toată dimineaţa. Era trecut de prânz când doamna Weasley îşi scoase în sfârşit eşarfa de protecţie, se prăbuşi într-un fotoliu lăsat şi sări ca arsă, cu un strigăt de dezgust, după ce se aşeză pe sacul de şobolani morţi. Draperiile nu mai zumzăiau; atârnau strâm­be şi umede de la pulverizatul continuu. Sub ele stăteau îngrămădite în găleată Doxiile inconştiente, lângă un cas­tron de ouă negre, pe care acum le mirosea Şmecherilă şi spre care Fred şi George aruncau priviri viclene.

― Cred că o să ne ocupăm de ele după prânz, arătă doam­na Weasley spre dulapurile cu vitrine pline de praf, care erau aşezate de o parte şi de alta a şemineului.

Erau pline de un amestec straniu de obiecte: o colecţie de pumnale ruginite, gheare, o piele de şarpe încolăcită, mai mul­te cutii de argint mate, inscripţionate în limbi pe care Harry nu putea să le înţeleagă şi, cel mai neplăcut, o sticlă de cristal decorată, cu un opal mare incrustat în dop, plină de ceea ce Harry era sigur că era sânge.

Clinchetul soneriei se auzi iar. Toţi se uitară la doamna Weasley.

― Staţi aici, zise ea hotărâtă, înşfăcând sacul de şobolani în timp ce la parter urletele doamnei Black se declanşară din nou. O să vă aduc nişte sandvişuri.

Ieşi din cameră, închizând cu grijă uşa în urma ei. Ime­diat, toţi se duseră repede la fereastră, ca să se uite în faţa uşii. Văzură creştetul unui cap blond-roşcat ciufulit şi o gră­madă de ceaune în echilibru instabil.

― Mundungus! zise Hermione. De ce-o fi adus toate ceaunele alea?

― Probabil că vrea să caute un loc sigur unde să le ţină, spuse Harry. Nu asta făcea în noaptea în care trebuia să mă urmărească pe mine? Nu cumpăra ceaune pe ascuns?

― Da, ai dreptate! zise Fred, când se deschise uşa de la intrare.

Mundungus intră cărându-şi ceaunele şi dispăru.

― Pe onoarea mea, mamei nu o să-i placă deloc chestia asta...

El şi George se duseră la uşă şi rămaseră lângă ea, ascul­tând cu atenţie. Ţipetele doamnei Black se opriseră.

― Mundungus vorbeşte cu Sirius şi Kingsley, murmură Fred, încruntându-se concentrat. Nu aud cum trebuie... crezi că am putea să riscăm să folosim Urechile Extensibile?

― Poate că merită, zise George. Aş putea să mă furişez sus şi să iau vreo două...

Însă chiar în acel moment se auzi o explozie de sunete la parter, care făcu Urechile Extensibile inutile. Auziseră cu toţii exact ce striga doamna Weasley cât o ţineau puterile.

― NU SUNTEM DEPOZIT DE BUNURI FURATE!

― Ador să o aud pe mama cum ţipă la alţii, spuse Fred, cu un zâmbet mulţumit pe chip, când întredeschise uşa cu câţiva centimetri, pentru ca vocea doamnei Weasley să poată pă­trunde mai bine în cameră, este o schimbare foarte plăcută.

― COMPLET IRESPONSABIL, DE PARCĂ NU AVEM DESTULE PE CAP FĂRĂ SĂ ADUCI TU CEAUNE FURA­TE ÎN CASĂ...

― Idioţii o lasă să-şi intre în mână, zise George, clătinând din cap. Trebuie să o opreşti la început, altfel se ambalează singură şi continuă aşa ore întregi. Şi abia aşteaptă să-i zică vreo două lui Mundungus, încă de când a plecat pe furiş, când ar fi trebuit să te urmărească pe tine, Harry ― auzi-o, iar începe. E mama lui Sirius.

Glasul doamnei Weasley se pierdu printre noile urlete şi zbierete ale portretelor de pe hol.

George dădu să închidă uşa ca să estompeze zgomotul, însă, înainte să o poată face, în cameră se strecură un spiri­duş de casă.

Cu excepţia cârpei murdare, legată în jurul bazinului, era complet gol. Părea foarte bătrân. Pielea parcă îi era de şapte ori mai mare decât ar fi trebuit şi, deşi era chel, ca toţi spiri­duşii de casă, îi creştea mult păr alb din urechile mari ca de liliac. Ochii îi erau injectaţi şi cenuşii, iar nasul cărnos era mare şi semăna cu un rât.

Spiriduşul nu îi băgă deloc în seamă pe Harry şi pe cei­lalţi. Purtându-se de parcă nu putea să-i vadă, îşi târî picioa­rele cocoşat, încet şi cu perseverenţă, către capătul îndepăr­tat al camerei, bombănind tot timpul în şoaptă pe o voce joasă, groasă ca a unei broaşte-bou.

― ... miroase ca o gură de canal canal şi e un criminal din cap până în picioare, dar nici ea nu este mai brează, trădă­toare de sânge afurisită, cu odraslele ei care distrug casa stăpânei mele, vai, biata mea stăpână, dacă ar şti, dacă ar şti ce gunoaie au intrat în casa ei, ce i-ar spune bătrânului Kreacher, vai, ce ruşine, Sânge-Mâli, vârcolaci, trădători şi hoţi, bietul, bătrânul Kreacher, ce poate să facă...

― Bună, Kreacher, zise Fred foarte tare, trântind uşa.

Spiriduşul de casă încremeni locului, se opri din bom­bănit şi tresări extrem de surprins.

― Kreacher nu te-a văzut, tinere stăpân, zise el, întorcân­du-se şi făcând o plecăciune în faţa lui Fred.

Stând mai departe cu faţa spre covor, adăugă, perfect inteligibil:

― Progenitură afurisită de trădător de sânge.

― Poftim? zise George. Nu am auzit ultima parte.

― Kreacher nu a spus nimic, zise Spiriduşul, făcând o a doua plecăciune către George şi adăugând pe un ton clar: Uite-i şi fratele geamăn, tot o bestie de pe altă lume.

Harry nu ştiu dacă să râdă sau nu. Spiriduşul se ridică, privindu-i pe toţi răuvoitor şi, aparent convins că nu puteau să îl audă, continuă să bombăne.

― ... şi uite şi Sânge-Mâlul, stând acolo dreaptă ca săgea­ta, vai, dacă ar şti stăpâna mea, vai, cum ar mai plânge, şi mai este şi un băiat nou, Kreacher nu ştie cum îl cheamă. Ce caută aici? Kreacher nu ştie...

― Kreacher, el este Harry, zise Hermione. Harry Potter. Kreacher îşi deschise larg ochii spălăciţi şi bombăni mai repede şi mai supărat ca niciodată.

― Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher de parcă este priete­na mea, dacă l-ar vedea stăpâna lui Kreacher într-o aseme­nea companie, ah, ce ar spune...

― Nu-i spune Sânge-Mâl! ziseră Ron şi Ginny într-un glas, furioşi.

― Nu contează, şopti Hermione, nu este întreg la minte, nu ştie ce...

― Nu te amăgi singură, Hermione, ştie exact ce spune, zise Fred, privindu-i pe Kreacher cu o mare antipatie.

Kreacher bombănea în continuare, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.

― Este adevărat? Este Harry Potter? Kreacher vede cica­tricea, trebuie să fie adevărat, acesta este băiatul care l-a oprit pe Lordul Întunecat, Kreacher se întreabă cum a reuşit...

― Ca noi toţi, Kreacher, spuse Fred.

― Ce vrei, de fapt? întrebă George.

― Kreacher face curat, zise el evaziv.

― O scuză credibilă, spuse o voce din spatele lui Harry. Se întorsese Sirius, care se uita urât la spiriduş din uşă.

Zgomotul de pe hol încetase; probabil că doamna Weasley şi Mundungus îşi continuaseră cearta în bucătărie. Când îl văzu pe Sirius, Kreacher se aruncă într-o plecăciune ridicol de joasă, turtindu-şi de podea nasul ca un rât.

― Ridică-te, spuse Sirius nerăbdător. Acum, ce pui la cale?

― Kreacher face curat, repetă Spiriduşul. Kreacher trăieşte ca să servească Nobila Casă Black ―

― Şi este mai neagră pe zi ce trece, este groaznic de murdară, zise Sirius.

― Stăpânului i-a plăcut mereu această glumiţă a sa, spuse Kreacher, făcând iar o plecăciune, şi continuând în şoaptă: Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care i-a frânt inima mamei sale...

― Mama mea nu a avut inimă, Kreacher, se răsti Sirius. S-a menţinut în viaţă doar din ciudă.

Kreacher îşi plecă iar capul când vorbi.

― Cum zice stăpânul, murmură el mânios. Stăpânul nu merită nici să şteargă noroiul de pe pantofii mamei sale, vai, biata mea stăpână, ce ar zice dacă l-ar vedea pe Kreacher servindu-l, cât l-a urât, ce dezamăgire a fost...

― Te-am întrebat ce pui la cale, spuse Sirius cu răceală. De fiecare dată când apari prefăcându-te că deretici, duci ceva pe furiş la tine în cameră, ca să nu putem să îl aruncăm.

― Kreacher nu ar muta niciodată ceva de la locul său de drept din casa stăpânului, zise Spiriduşul, care apoi murmură foarte repede:

Stăpâna nu l-ar ierta niciodată pe Kreacher dacă ar fi arun­cată tapiseria, de şapte secole este în familie, Kreacher trebuie să o salveze, Kreacher nu o să-l lase pe stăpân, pe trădătorii de sânge şi pe odrasle să o distrugă...

― Mă gândeam eu că ar putea să fie asta, spuse Sirius, aruncând o privire dispreţuitoare către peretele de vizavi. Nu mă îndoiesc că trebuie să-i fi pus în cârcă o altă Vrajă de Lipire Permanentă, însă dacă o să pot să scap de ea, sigur o voi face. Acum du-te, Kreacher.

Se părea că Kreacher nu îndrăznea să nesocotească un ordin direct; cu toate acestea, privirea pe care i-o aruncă lui Sirius când îşi târî paşii pe lângă el era plină de o ură pro­fundă, aşa că bombăni tot timpul până ieşi din cameră.

― Se întoarce din Azkaban dându-i ordine lui Kreacher, ah, biata mea stăpână, ce ar spune dacă ar vedea casa acum, cu gunoaiele care trăiesc în ea, comorile ei aruncate, a jurat că nu o mai recunoştea ca mamă şi s-a întors, se mai zice că este şi criminal...

― Continuă să bombăni şi chiar o să fiu criminal! spuse Sirius nervos şi trânti uşa după spiriduş.

― Sirius, nu este întreg la cap, zise Hermione în apărarea lui, nu cred că îşi dă seama că îl auzim.

― A fost singur prea mult timp, spuse Sirius, primind ordine smintite de la portretul mamei şi vorbind de unul singur, însă întotdeauna a fost un afurisit şi un...

― Poate că, dacă l-ai elibera, zise Hermione plină de spe­ranţă, poate că...

― Nu putem să-l eliberăm, ştie prea multe despre Ordin, spuse Sirius ferm. Şi oricum, şocul l-ar ucide. Sugerează-i să plece din casa asta, şi o să vezi cum o să reacţioneze.

Sirius traversă camera până unde era agăţată pe toată lungimea peretelui tapiseria pe care încercase să o apere Kreacher. Harry şi ceilalţi îl urmară.

Tapiseria părea extrem de veche; era decolorată şi părea mâncată de Doxii în unele locuri. Totuşi, firul de aur cu care era brodată încă scânteia cu destulă putere ca să arate ramificatul arbore genealogic care data din Evul Mediu (din câte îşi dădea seama Harry). Chiar în partea de sus era scris cu litere mari: