Harry Potter şi Ordinul Phoenix

LUNA LOVEGOOD
Harry avu o noapte foarte agitată. Părinţii îi apărură şi dispărură din vis, fără să vorbească vreodată; doamna Weasley plângea peste cadavrul lui Kreacher, privită de Ron şi Hermione, care purtau coroane, iar el se văzu din nou mergând pe un coridor la capătul căruia era o uşă închisă. Se trezi brusc, din cauza înţepăturilor cicatricei, pentru a descoperi că Ron era deja îmbrăcat şi vorbea cu el.

― ... ar fi bine să te grăbeşti, mama şi-a ieşit din minţi, zice că o să pierdem trenul...

În casă era gălăgie mare. Din câte auzise în timp ce se îmbrăca, Harry înţelese că Fred şi George îşi vrăjiseră cuferele să zboare până jos, ca să nu se mai obosească să le care, rezul­tatul fiind că o loviseră din plin pe Ginny, împingând-o două etaje mai jos până în vestibul; doamna Black şi doamna Weasley strigau amândouă cât puteau de tare.

― AR FI PUTUT SĂ SE LOVEASCĂ RĂU, IDIOŢILOR!

― CORCITURI JEGOASE, MÂNJIŢI CASA STRĂMOŞI­LOR MEI!

Hermione intră în grabă în cameră, părând tulburată, exact când Harry îşi încălţa adidaşii. Hedwig i se clătina pe umăr, iar ea îl ţinea în braţe pe Şmecherilă, care era foarte neliniştit.

― Mama şi tata tocmai au trimis-o înapoi pe Hedwig.

Bufniţa zbură mulţumită şi se aşeză pe colivia ei.

― Sunteţi gata?

― Aproape. Ginny e bine? întrebă Harry, punându-şi re­pede ochelarii.

― A pus-o doamna Weasley pe picioare, zise Hermione.

Dar Ochi-Nebun se plânge că nu putem să plecăm decât dacă vine şi Sturgis Podmore, pentru că altfel paznicii or să fie cu unul mai puţin.

― Paznicii? zise Harry. Trebuie să mergem la King's Cross însoţiţi de paznici?

― Tu trebuie să mergi la King's Cross însoţit de paznici, îl corectă Hermione.

― De ce? zise Harry enervat. Din câte ştiu eu, Cap-de-Mort se ascunde, sau vrei să-mi spui că o să sară de după un tomberon şi o să încerce să mă omoare?

― Nu ştiu, însă asta spune Ochi-Nebun, zise Hermione neatentă, uitându-se la ceas. Dar, dacă nu plecăm curând, sigur o să pierdem trenul...

― VREŢI SĂ COBORÂŢI, ACUM, VĂ ROG! strigă doam­na Weasley şi Hermione tresări de parcă ar fi fost certată şi ieşi imediat din cameră.

Harry o înşfăcă pe Hedwig, o băgă fără prea multă grijă în colivie şi coborî în fugă după Hermione, târându-şi cufă­rul după el.

Portretul doamnei Black urla furios însă nimeni nu se obosi să tragă draperiile deasupra lui; oricum era clar că urma să fie trezită iar de gălăgia de pe hol.

― Harry, tu vii cu mine şi cu Tonks, strigă doamna Weas­ley, peste zbieretele continue "SÂNGE-MÂLILOR! GU­NOAIELOR! FIINŢE JOSNICE!" Lasă-ţi cufărul şi bufniţa, Alastor o să se ocupe de bagaje... ah, pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, Dumbledore a spus nu!

Un câine negru ca un urs apăruse lângă Harry, în timp ce acesta escalada diferite cufere care aglomeraseră holul, ca să ajungă la doamna Weasley.

― Ah, zău aşa... zise doamna Weasley disperată. Mă rog, să fie pe răspunderea ta!

Deschise uşa de la intrare cu putere şi ieşi în lumina slabă a soarelui de septembrie. Harry şi câinele o urmară. Uşa se trânti în urma lor şi ţipetele doamnei Black amuţiră imediat.

― Unde este Tonks? zise Harry, uitându-se în jur, în timp ce coborau treptele de piatră ale casei de la numărul dois­prezece, care dispăru în clipa în care ajunseră pe trotuar.

― Ne aşteaptă chiar aici, spuse doamna Weasley băţoasă, luân­du-şi ochii de pe câinele negru cu limba scoasă de lângă Harry.

O bătrână îi întâmpină la colţ. Avea părul cărunt şi foarte creţ şi purta o pălărie mov care arăta ca o piftie.

― Bună, Harry, zise ea, făcându-i cu ochiul. Ar fi bine să ne grăbim, nu, Molly? adăugă ea, uitându-se la ceas.

― Ştiu, ştiu, gemu doamna Weasley, făcând paşi din ce în ce mai mari, dar Ochi-Nebun a vrut să-l aşteptăm pe Stur­gis... de ne-ar fi luat Arthur câteva maşini de la Minister... dar mai nou Fudge nu-l mai lasă să împrumute nici măcar nişte călimări goale... cum pot să suporte Încuiaţii să călăto­rească fără magie...

Însă câinele mare şi negru lătra fericit şi se zbenguia în jurul lor, încercând să prindă porumbei şi alergându-şi pro­pria coadă. Harry nu putu să nu râdă. Sirius petrecuse foarte mult timp închis înăuntru. Doamna Weasley îşi strânse gura pungă într-un mod care o făcea să semene cu mătuşa Petunia.

Le trebuiră douăzeci de minute să ajungă la King's Cross pe jos şi în acel timp nu mai avu loc nici un eveniment, atâta doar că Sirius sperie câteva pisici pentru a-l distra pe Harry. După ce ajunseră la gară, rămaseră degajat lângă bariera dintre peroanele nouă şi zece până când drumul fu liber, apoi se rezemară pe rând de barieră şi trecură încet pe peronul 9 şi 3/4, unde se afla Expresul de Hogwarts, scoţând fum cenuşiu deasupra peronului plin de elevi care se pregăteau de plecare şi veniseră cu familiile. Harry inhală mirosul familiar şi simţi cum îi revine buna dispoziţie... chiar se întorcea la şcoală...

― Sper ca ceilalţi să ajungă la timp, spuse doamna Weasley neliniştită, uitându-se în urma ei la arcada de fier forjat care acoperea peronul prin care urmau să sosească şi alţii.

― Drăguţ câine, Harry! strigă un băiat înalt cu bucle răsucite.

― Mersi, Lee, spuse Harry, zâmbind, în timp ce Sirius dădea din coadă înnebunit.

― Ce bine, zise doamna Weasley, părând uşurată, uite-l pe Alastor cu bagajele, uite...

Cu o şapcă de uşier trasă peste ochii asimetrici, Moody trecu şchiopătând de arcadă, împingând un cărucior încăr­cat cu cuferele lor.

― Totul este în ordine, îi şopti el doamnei Weasley şi lui Tonks, nu cred că am fost urmăriţi...

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley apăru pe peron cu Ron şi Hermione. Aproape că descărcaseră căruciorul cu cufe­re al lui Moody când Fred, George şi Ginny apărură cu Lupin.

― Nici o problemă? mormăi Moody.

― Nimic, zise Lupin.

― Eu tot o să-l reclam pe Sturgis lui Dumbledore, spuse Moody, este a doua oară când nu a apărut săptămâna asta. A ajuns la fel de neserios ca Mundungus.

― Ei bine, aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi. Ajunse la Harry la urmă şi îl bătu pe umăr.

― Şi tu, Harry. Ai grijă.

― Da, mergi pe burtă şi fii cu ochii în patru, zise Moody, dând şi el mâna cu Harry. Şi nu uitaţi toţi ― aveţi grijă ce scrieţi. Dacă aveţi dubii, nu mai scrieţi deloc.

― Mi-a părut foarte bine să vă cunosc pe toţi, zise Tonks, îmbrăţişându-le pe Hermione şi Ginny. Presupun că ne vom vedea curând.

Se auzi un fluierat de avertizare; elevii care erau încă pe peron începură să se urce grăbiţi în tren.

― Repede, repede, zise doamna Weasley neatentă, îmbră­ţişându-i la întâmplare şi nimerindu-l pe Harry de două ori. Să scrieţi... să fiţi cuminţi... dacă aţi uitat ceva, o să vi le tri­mitem noi... urcaţi-vă, acum grăbiţi-vă...

Preţ de o clipă, marele câine negru se aşeză pe picioarele din spate şi îşi puse labele din faţă pe umerii lui Harry, însă doamna Weasley îl împinse pe Harry spre uşa trenului, şoptind:

― Pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, poartă-te ca un câine!

― Pe curând! strigă Harry pe fereastra deschisă când trenul se puse în mişcare, în timp ce Ron, Hermione şi Ginny făceau cu mâna lângă el.

Siluetele lui Tonks, Lupin, Moody şi ale domnului şi doamnei Weasley se micşorară rapid, însă câinele negru alerga pe sub fereastră, dând din coadă; oamenii de pe pe­ron râdeau văzându-i cum fugea după tren, însă apoi Sirius dispăru după o curbă.

― Nu ar fi trebuit să vină cu noi, zise Hermione pe un ton îngrijorat.

― Ah, fii şi tu mai veselă, zise Ron, nu a mai văzut lumi­na zilei de luni întregi, săracul de el.

― Ei bine, zise Fred, împreunându-şi mâinile, nu putem să stăm la taclale toată ziua, avem afaceri de discutat cu Lee. Ne vedem mai târziu, încheie el, luând-o apoi cu George spre dreapta, pe coridor.

Trenul prindea în continuare viteză, astfel încât casele de dincolo de fereastră le zburau prin faţa ochilor, iar ei se clătinau pe loc.

― Ce ziceţi, să mergem să găsim un compartiment? între­bă Harry.

Ron şi Hermione schimbară o privire.

― Hm, zise Ron.

― Noi ― păi ― Ron şi cu mine ar trebui să mergem în va­gonul Perfecţilor, spuse Hermione jenată.

Ron nu se uită la Harry; părea să fi devenit foarte pre­ocupat de unghiile de la mâna sa stângă.

― A, zise Harry. În ordine. Bine.

― Nu cred că trebuie să stăm acolo tot timpul, spuse Her­mione repede. În scrisori ni se spunea că nu trebuie decât să primim instrucţiuni de la premiantul şi premianta şcolii şi apoi să patrulăm pe culoare din când în când.

― Bine, zise Harry iar. Atunci, s-ar ― s-ar putea să vă văd mai târziu.

― Da, sigur că da, spuse Ron, aruncându-i lui Harry o privire nesigură, neliniştită. Mă simt groaznic că trebuie să merg acolo, aş prefera să ― dar trebuie ― adică, nu mă bucur deloc, eu nu sunt Percy, încheie el triumfător.

― Ştiu că nu eşti Percy, spuse Harry şi zâmbi.

Dar, după ce Hermione şi Ron îşi traseră cuferele după ei, alături de Şmecherilă şi Pigwidgeon, care erau în colivie, spre capătul din faţă al trenului, Harry avu un sentiment straniu de pierdere. Nu mai călătorise niciodată cu Expresul de Hogwarts fără Ron.

― Hai, îi spuse Ginny, dacă ne grăbim, o să putem să le reţinem locuri.

― Da, zise Harry, luând colivia lui Hedwig într-o mână şi mânerul cufărului în cealaltă.

Merseră cu greu pe culoar, uitându-se în drumul lor la compartimentele care erau deja pline, prin uşile cu ochiuri de geam. Harry nu putu să nu observe că mulţi îi întorceau privirea cu mare interes şi că şi mai mulţi le dădeau coate vecinilor şi îl arătau cu degetul. După ce întâlni acest com­portament în cinci compartimente consecutive, îşi aminti că Profetul zilei le spusese cititorilor toată vara ce mincinos fan­faron era. Se întrebă mohorât dacă oamenii care se uitau la el şi şuşoteau între ei credeau sau nu ce scria în articole.

Chiar în ultimul compartiment se întâlniră cu Neville Popo­neaţă, coleg cu Harry în anul cinci la Cercetaşi. Chipul său ro­tund lucea din cauza efortului de a-şi târî cufărul şi de a-şi ţine sub control broasca agitată, pe Trevor, cu o singură mână.

― Bună, Harry, gâfâi el. Bună, Ginny... este plin peste tot... nu am găsit loc...

― Ce tot spui? zise Ginny, care se strecurase pe lângă Neville ca să se uite în compartimentul din spatele lui. Este loc în ăsta, aici nu mai este decât Luna Lovegood...

Neville murmură ceva, cum că nu vroia să deranjeze pe nimeni.

― Fii serios, spuse Ginny, râzând, nu este nici o problemă. Deschise uşa şi îşi trase cufărul înăuntru. Harry şi Neville o urmară.

― Bună, Luna, zise Ginny, ai ceva împotrivă dacă ne aşezăm aici?

Fata care stătea lângă fereastră îşi ridică privirea. Avea un păr blond şters, până în talie, despărţit în şuviţe, sprâncenele toarte deschise la culoare şi ochii exoftalmici, care îi dădeau mereu o expresie surprinsă. Harry îşi dădu seama imediat de ce alesese Neville să treacă de acest compartiment. Fata avea o aură evidentă de sminteală. Poate că era din cauză că îşi pu­sese bagheta după ureche, ca să fie în siguranţă, pentru că ale­sese să poarte un colier de dopuri de Berezero, sau pentru că citea o revistă cu susul în jos. Ochii ei îl cercetară pe Neville şi se opriră asupra lui Harry. Încuviinţă din cap.

― Mersi, zise Ginny, zâmbindu-i.

Harry şi Neville puseră cele trei cufere şi colivia lui Hed­wig în locul pentru bagaje şi se aşezară. Luna îi privea peste revista ei cu susul în jos, care se numea Zeflemistul. Nu părea să fie nevoită să clipească la fel de des ca oamenii normali. Se uita întruna la Harry, care se aşezase vizavi de ea şi acum îşi dorea să nu o fi făcut.

― Ai avut o vară frumoasă, Luna? întrebă Ginny.

― Da, zise Luna visătoare, fără să-şi dezlipească ochii de pe Harry. Da, să ştii că a fost foarte plăcută. Tu eşti Harry Potter, adăugă ea.

― Ştiu, zise Harry.

Neville chicoti. Luna îşi aţinti acum ochii apoşi asupra lui.

― Dar nu ştiu cine eşti tu.

― Eu nu sunt nimeni, spuse Neville repede.

― Nu este adevărat, zise Ginny tăios. Neville Poponeaţă -Luna Lovegood. Luna este în anul meu, dar la Ochii-de-Şoim.

― Munca neîntreruptă-i o mare comoară, zise Luna pe o voce cântătoare.

Îşi ridică revista pusă invers destul de sus pentru a-şi ascunde chipul şi tăcu. Harry şi Neville se uitară unul la ce­lălalt cu sprâncenele ridicate. Ginny îşi înăbuşi un chicotit.

Trenul îşi continuă drumul zăngănind, ducându-i cu viteză spre nişte zone de câmp deschis. Era o zi stranie, des­tul de indecisă; când se făcea lumină în compartiment, când treceau pe sub nişte nori cenuşii, ameninţători.

― Ghici ce am primit de ziua mea? spuse Neville.

― Un alt Aminteşte-ţi Tot? zise Harry, evocând instru­mentul din imitaţie de marmură pe care i-l trimisese bunica lui Neville ca să-i îmbunătăţească memoria lacunară.

― Nu, spuse Neville. Însă mi-ar trebui unul, l-am pierdut pe cel vechi acum mult timp... nu, uite...

Băgă mâna în ghiozdan şi, după un pic de cotrobăială, scoa­se ceva ce semăna cu un mic cactus gri pus într-un ghiveci, care încă părea să fie acoperit cu furunculi în loc de spini.

― Mimbulus mimbletonia, spuse el mândru.

Harry se holbă la lucrul acela. Pulsa încet, având înfă­ţişarea sinistră a unui organ intern bolnav.

― Este foarte, foarte rară, spuse Neville, zâmbind larg. Nu ştiu dacă mai există vreunul în serele de la Hogwarts. Abia aştept să i-l arăt doamnei profesoare Lăstar. Mi l-a cumpărat unchiul meu Algie din Asiria. O să încerc să aflu dacă pot să-l înmulţesc.

Harry ştia că materia preferată a lui Neville era Ierbo­logia, dar, oricât s-ar fi străduit, nu putea să-şi dea seama la ce i-ar fi trebuit această plăntuţă pipernicită.

― Face ― hm ― ceva? întrebă el.

― O grămadă de chestii! zise Neville mândru. Are un meca­nism extraordinar de apărare. Uite, ţine-l pe Trevor, te rog...

Îl aruncă pe Trevor în poala lui Harry şi scoase o pană din ghiozdan. Ochii cât cepele ai Lunei Lovegood apărură din nou peste revistă, pentru a vedea ce făcea Neville. Ne­ville o ţinu pe Mimbulus mimbletonia la nivelul ochilor, cu limba între dinţi, alese un loc şi înţepă planta cu vârful penei de scris.

Din fiecare furuncul al plantei ţâşni un lichid dens, lipi­cios, verde şi în jeturi. Stropii atinseră tavanul, ferestrele, şi stropiră revista Lunei Lovegood; Ginny, care îşi acoperise faţa cu mâinile la timp, arăta ca şi cum ar fi purtat o pălărie verde scârboasă, dar Harry, care avusese mâinile ocupate, ca să-l împiedice pe Trevor să scape, fu lovit direct în faţă. Mirosea a băligar rânced.

Neville, care era şi el ud leoarcă pe faţă şi pe piept, îşi scutură capul ca să-şi scoată lichidul din ochi.

―S-scuze! strigă el. Nu am mai încercat asta până acum... nu mi-am dat seama că o să fie atât de... dar nu vă faceţi griji, Sevamizeră nu este otrăvitoare, adăugă el agitat, în timp ce Harry scuipa pe jos o gură plină de lichid.

Exact în acel moment se deschise uşa compartimentului lor.

― A... bună, Harry, zise o voce emoţionată. Aă... am picat prost?

Harry îşi şterse lentilele ochelarilor cu mâna cu care nu-l ţinea pe Trevor. O fată foarte drăguţă, cu părul negru, lung şi strălucitor stătea în prag, zâmbindu-i: Cho Chang, căută­toarea echipei de vâjthaţ a celor de la Ochi-de-Şoim.

― A... bună, spuse Harry în gol.

― Ăă... zise Cho. Păi... nu am vrut decât să te salut... la revedere.

Îmbujorată, fata închise uşa şi plecă. Harry se lăsă pe spă­tarul scaunului şi oftă adânc. Ar fi preferat ca Cho să-l fi găsit stând cu un grup de persoane foarte interesante, tăvă­lindu-se pe jos de râs din cauza unei glume pe care tocmai o spusese; nu să stea cu Neville şi "Nebuna" Lovegood, ţinând o broască şi plin de Sevămizeră.

― Nu contează, spuse Ginny încurajator. Uite, putem să scăpăm uşor de toate astea.

Îşi scoase bagheta.

― Curăţenius!

Sevamizeră dispăru.

― Scuze, zise Neville iar, pe un ton foarte scăzut.

Ron şi Hermione apărură abia după o oră, timp în care căruciorul cu mâncare trecuse deja. Harry, Ginny şi Neville îşi terminaseră pateurile cu dovleac şi erau ocupaţi să facă schimb de surprize din broaştele de ciocolată, când uşa compartimentului se deschise şi cei doi intrară, însoţiţi de Şmecherilă şi de Pigwidgeon, care ciripea ascuţit în colivie.

― Sunt mort de foame, zise Ron, punându-l pe Pigwid­geon lângă Hedwig, înşfăcând o broască de ciocolată de la Harry şi aruncându-se pe locul de lângă el.

Rupse ambalajul, muşcă broasca de cap şi se lăsă pe spate cu ochii închişi, de parcă ar fi avut o dimineaţă obositoare.

― Ei bine, există doi Perfecţi din anul cinci pentru fiecare casă, spuse Hermione, părând foarte nemulţumită, în timp ce luă şi ea loc. Un băiat şi o fată din fiecare.

― Şi ghici cine este Perfect la Viperini? zise Ron, cu ochii încă închişi.

― Reacredinţă, răspunse Harry imediat, convins că i se va confirma cel mai sumbru gând.

― Desigur, spuse Ron cu amărăciune, băgându-şi în gură restul broaştei şi luându-şi încă una.

― Şi vaca aia de Pansy Parkinson, spuse Hermione răută­cioasă. Nu ştiu cum a ajuns Perfectă când este mai proastă decât un trol inconştient...

― Dar de la Astropufi? întrebă Harry.

― Ernie Macmillan şi Hannah Abbott, spuse Ron, în timp ce mânca.

― Şi Anthony Goldstein şi Padma Patil la Ochi-de-Şoim, spuse Hermione.

― Ai fost cu Padma Patil la balul de Crăciun, zise o voce neclară.

Toţi se întoarseră către Luna Lovegood, care îl privea fix pe Ron peste exemplarul din Zeflemistul.

El îşi înghiţi bucăţica de broască de ciocolată.

― Da. Ştiu, zise el, părând uşor surprins.

― Nu prea i-a plăcut, îl informă Luna. Nu crede că te-ai purtat frumos cu ea, pentru că nu ai vrut să dansezi. Pe mine nu cred că m-ar fi deranjat, zise ea gânditoare, mie nu prea îmi place să dansez.

Se retrase iar după Zeflemistul. Ron se holbă la revistă cu gura căscată pentru câteva clipe, apoi se uită la Ginny, cău­tând un fel de explicaţie, dar Ginny îşi muşca pumnul ca să nu râdă. Ron clătină din cap uluit şi apoi se uită la ceas.

― Ar trebui să patrulăm din când în când pe culoare, le spuse el lui Harry şi Neville, şi putem să-i pedepsim pe cei care nu se poartă cum trebuie. Abia aştept să-i prind cu ceva pe Crabbe şi Goyle...

― Ron, nu ai voie să abuzezi de statutul tău! zise Her­mione tăios.

― Da, sigur, pentru că Reacredinţă nu o să abuzeze deloc de statutul lui, spuse Ron sarcastic.

― Şi atunci, o să te cobori la nivelul lui?

― Nu, doar o să am grijă să-i prind pe prietenii lui înainte să-i prindă el pe ai mei.

― Pentru numele lui Dumnezeu, Ron...

― O să-l fac pe Goyle să scrie versuri, o să moară, urăşte să scrie, zise Ron fericit.

Îşi coborî vocea până la mormăitul lui Goyle şi, schi­monosindu-şi faţa cu o expresie de concentrare chinuită, mimă că scrie ceva în aer. Nu... am voie... să... semăn... cu... un... babuin... din... spate.

Toţi râseră, însă nimeni nu râse mai tare ca Luna Love­good. Aceasta scoase un ţipăt de fericire care o trezi pe Hedwig şi o făcu să bată din aripi indignată, iar pe Şmeche­rilă îl făcu să sară pe raftul de bagaje, scuipând. Luna râse cu atâta poftă, încât îi scăpă din mâini revista care îi alunecă pe picioare şi ajunse pe jos.

― A fost amuzant!

Ochii ei mari înotau în lacrimi în timp ce încerca să respire, uitându-se la Ron. Cu totul derutat, băiatul se uită în jur la ceilalţi, care acum râdeau de figura lui şi de râsetele prelungi ale Lunei Lovegood, care se mişca în faţă şi în spate, ţinându-se cu mâinile de burtă.

― Ai păţit ceva? zise Ron, încruntându-se la ea.

― Un babuin... din spate! îngăimă ea, ţinându-se de coaste.

Toţi ceilalţi o priveau pe Luna cum râdea, dar Harry, uitân­du-se la revista de pe jos, observă ceva care îl făcu să o ridice i­mediat. Fiind cu susul în jos, îi fusese greu să-şi dea seama ce era imaginea de pe copertă, dar acum Harry îşi dădu seama că era o caricatură destul de nereuşită a lui Cornelius Fudge; Ha­rry îl recunoscu doar datorită melonului prăzuliu. Una dintre mâinile lui Fudge era încleştată în jurul un săculeţ cu galbeni cealaltă mână strângea de gât un goblin. Desenul era intitulat Până unde va merge Fudge pentru a câştiga Gringotts?

Dedesubt era o listă cu titlurile altor articole din cuprin­sul revistei.

Corupţie în Liga de Vâjthaţ:

Cum au luat Tornadele puterea

Secretele vechilor rune dezvăluite

Sirius Black: Răufăcător sau victimă?
― Pot să o iau puţin? o întrebă Harry nerăbdător pe Luna

Fata încuviinţă din cap, privindu-i în continuare pe Ron cu respiraţia tăiată de râs.

Harry deschise revista şi-i cercetă cuprinsul. Până în acea clipă uitase complet de revista pe care i-o înmânase Kingsley domnului Weasley ca să i-o dea lui Sirius, însă trebuie să fi fost acest număr din Zeflemistul.

Găsi pagina şi începu să citească emoţionat articolul.

Şi acesta era ilustrat de o caricatură destul de nereuşit; de fapt, Harry nu şi-ar fi dat seama că era Sirius, dacă nu ar fi avut un text explicativ. Sirius stătea cu bagheta scoasă pe un morman de oase de om. Titlul articolului era:
SIRIUS BLACK ― ATÂT DE NEGRU PE CÂT SE ZICI

Un criminal notoriu, sau un nevinovat cântăreţ de succes?
Harry trebui să citească prima propoziţie de mai multe ori înainte să fie convins că nu o înţelesese greşit. De când era Sirius un cântăreţ de succes?
De paisprezece ani Sirius Black e considerat vinovat de uciderea în masă a doisprezece Încuiaţi nevinovaţi şi a unui vrăjitor. Eva darea îndrăzneaţă de acum doi ani din Azkaban a declanşat cea mai complexă vânătoare de oameni organizată vreodată de Minis­terul Magiei. Nici unul dintre noi nu ne-am întrebat dacă merită să fie prins iar şi predat Dementorilor.

DAR OARE CHIAR MERITĂ?

Tocmai au ieşit la lumină noi probe uluitoare, conform căro­ra e posibil ca Sirius Black să nu fi comis crimele pentru care a fost trimis în Azkaban. De fapt, Doris Purkiss, din Little Norton, Calea Acanţilor numărul 18, spune că se prea poate ca Black să nici nu fi fost la locul crimei.

Ceea ce nu înţeleg oamenii este că Sirius Black este un pseudo­nim, zise doamna Purkiss. Cel pe care lumea îl consideră Sirius Black este de fapt Stubby Boardman, vocalistul unei formaţii în vo­gă, Hobgoblinii, care s-a retras din viaţa publică după ce a fost lo­vit cu o rapiţă sălbatică în ureche într-un concert ţinut în biserica din Little Norton, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Eu l-am recunoscut din clipa în care i-am văzut poza în ziar. Adevărul este că Stubby nu ar fi avut cum să comită acele crime, pentru că în zi­ua în cauză s-a întâmplat să se bucure de o cină romantică în com­pania mea. I-am scris Ministrului Magiei şi aştept ca acesta să îl reabiliteze cu desăvârşire pe Stubby, alias Sirius, în orice moment.
Harry termină de citit şi se uită la pagină, nevenindu-i să creadă. Poate că era o glumă, îşi zise el, poate că în revista aceasta se publicau adeseori înşelătorii. Dădu câteva pagini înapoi şi găsi articolul despre Fudge.
Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a negat că are vreun plan de a lua în stăpânire conducerea Băncii Gringotts, când a fost ales Ministrul Magiei, cu cinci ani în urmă. Fudge a insis­tat mereu că nu îşi doreşte nimic mai mult decât să "coopereze în pace" cu cei care ne păzesc aurul.

DAR OARE CHIAR ASTA DOREŞTE?

Surse apropiate Ministrului ne-au dezvăluit de curând că am­biţia supremă a lui Fudge este să obţină controlul resurselor de aur ale goblinilor şi că nu va ezita să folosească forţa dacă va fi nevoie.

"Şi nici nu ar fi pentru prima oară", a declarat un funcţionar din Minister. Cornelius "Sfarmă-Goblini" Fudge, aşa îi spun pri­etenii. Dacă l-aţi putea auzi când crede că nu-l aude nimeni, vai, vorbeşte mereu de goblinii cărora le-a făcut de petrecanie; a pus să fie înecaţi, a pus să fie aruncaţi de pe clădiri, a pus să fie otrăviţi, sau a pus să se facă plăcinte din ei...
Harry nu mai citi mai departe. Fudge o fi avut multe defecte, dar lui Harry îi era foarte greu să şi-l imagineze or­donând coacerea unor plăcinte din goblini. Frunzări restul revistei. Oprindu-se la fiecare câteva pagini, citi: o acuzaţie conform căreia Tornadele din Tutshill câştigau teren Liga de Vâjthaţ printr-o combinaţie de şantaj, mături ferme cate ilegal şi tortură; un interviu cu un vrăjitor care pretin­dea că zburase pe lună pe o Măturin Şase şi adusese un sac de broaşte de pe lună, ca să o dovedească; plus un articol despre vechile rune, care cel puţin explica de ce citea Luna Zeflemistul cu susul în jos. Conform revistei, dacă inversai runele, obţineai o vrajă care transforma urechile duşmanu­lui în fructe. De fapt, în comparaţie cu restul articolelor din Zeflemistul, ideea că Sirius ar putea să fie de fapt vocalistul Hobgoblinilor era destul de raţională.

― Ai găsit ceva interesant? îl întrebă Ron când Harry închise revista.

― Sigur că nu, spuse Hermione usturător, înainte ca Harry să poată să răspundă. Zeflemistul este o tâmpenie, toată lumea ştie.

― Ba pardon, zise Luna, a cărei voce îşi pierduse deodată nota visătoare. Tatăl meu este editorul.

― Eu ― ah, spuse Hermione, părând stânjenită. Păi... are unele părţi interesante... adică, este destul de...

― Aş vrea să mi-o dai înapoi, spuse Luna cu răceală şi, aplecându-se o smulse din mâinile lui Harry.

Dând paginile până la numărul cincizeci şi şapte, o întoarse din nou cu susul în jos şi dispăru în spatele ei, exact când uşa compartimentului se deschise pentru a treia oară.

Harry se uită în jur; se aşteptase la aşa ceva, însă asta nu făcea cu nimic mai plăcută întâlnirea cu Draco Reacredinţă, care îi rânjea încadrat de amicii săi, Crabbe şi Goyle.

― Ce e? zise el agresiv, înainte ca Reacredinţă să poată deschide gura.

― Ai grijă cum te porţi, Potter, sau o să-ţi dau ore de de­tenţie, zise rar Reacredinţă, care avea părul blond şi lins şi bărbia ascuţită, exact ca tatăl lui. Ştii, spre deosebire de tine, eu am fost numit Perfect, ceea ce înseamnă că, spre deose­bire de tine, am dreptul de a pedepsi.

― Da, zise Harry, dar tu, spre deosebire de mine, eşti un idiot, aşa că ieşi şi lasă-ne în pace.

Ron, Hermione, Ginny şi Neville râseră. Reacredinţă strânse din dinţi.

― Spune-mi, Potter, cum e să ţi-o ia înainte Weasley? întrebă el.

― Taci din gură, Reacredinţă, zise Hermione tăios.

― Se pare că am atins punctul sensibil, spuse Reacredinţă, rânjind. Ei bine, ai grijă ce faci, Potter, pentru că îţi voi fi pe urme ca un câine, în caz că vei călca greşit.

― Ieşi! spuse Hermione, ridicându-se.

Râzând batjocoritor, Reacredinţă îi aruncă o privire male­fică lui Harry şi plecă, cu Crabbe şi Goyle mergând greoi în ur­ma lui. Hermione trânti uşa compartimentului după ei şi se întoarse să se uite la Harry, care îşi dădu seama imediat că şi ea realizase ce spusese Reacredinţă şi era la fel de enervată ca el.

― Aruncă-mi încă o broască, zise Ron, care era clar că nu observase nimic.

Harry nu putea să vorbească liniştit de faţă cu Neville şi Luna. Schimbă o altă privire neliniştită cu Hermione, iar apoi se uită pe fereastră.

Crezuse că faptul că Sirius venise cu el la gară fusese destul de distractiv, dar deodată i se păru ceva nesăbuit, da­că nu chiar periculos... Hermione avusese dreptate... Sirius nu ar fi trebuit să fi venit. Dacă domnul Reacredinţă obser­vase câinele negru şi îi spusese lui Draco? Dacă îşi dăduse seama că soţii Weasley, Lupin, Tonks şi Moody ştiau unde se ascundea Sirius? Sau fusese doar o coincidenţă că Reacre­dinţă folosise cuvântul "câine"?

Vremea rămase incertă, în timp ce se îndreptau spre nord. Ploaia udă ferestrele destul de discret, apoi soarele îşi făcu apariţia efemer, înainte să fie iar acoperit de nori. Pe urmă se aşternu întunericul şi în vagoane se aprinseră lămpile. Luna strânse Zeflemistul, îl puse cu grijă în geantă şi în schimb începu să se holbeze la toţi cei care erau în compartiment.

Harry stătea cu fruntea lipită de geamul trenului, încer­când să zărească primul Şcoala Hogwarts din depărtare, însă era o noapte fără lună şi fereastra brăzdată de ploaie era murdară.

― Ar fi bine să ne schimbăm, zise Hermione până la urmă, şi toţi îşi deschiseră cuferele fără greutate şi îşi scoa­seră robele de şcoală.

Ea şi Ron îşi prinseră cu grijă insignele de Perfecţi în piept. Harry îl văzu pe Ron uitându-se la reflecţia sa din gea­mul întunecat.

În sfârşit, trenul începu să încetinească şi auziră obişnui­ta gălăgie, în timp ce toţi elevii se îmbulziră să-şi strângă bagajele şi animalele, pregătiţi să coboare. Având în vedere că Ron şi Hermione trebuiau să supravegheze coborârea, dispărură iar din vagon, lăsându-i pe Harry şi pe ceilalţi să aibă grijă de Şmecherilă şi de Pigwidgeon.

― Duc eu bufniţa aia, dacă vrei, îi spuse Luna lui Harry, întinzând mâna spre Pigwidgeon, în timp ce Neville îl băga pe Trevor cu grijă într-un buzunar interior.

― Ah ― ăă ― mersi, spuse Harry, dându-i colivia şi ţinând-o mai bine pe Hedwig în braţe.

Ieşiră cu greu din compartiment, simţind prima înţepătură a aerului nopţii pe feţe când se alăturară mulţimii de pe culoar. Încet, avansară către uşi. Harry simţi mirosul de pini care încadrau aleea către lac. Coborâră pe peron şi se uitară în jur, cuvintele familiare: "Anul întâi aici... cei din anul întâi... "

Însă nu le auzi. În schimb, o voce destul de diferită, o voce vioaie, de femeie, strigă:

― Cei din primul an să se alinieze aici, vă rog! Toţi cei din anul întâi să vină la mine !

Un felinar se apropie clătinându-se de Harry şi, la lumi­na sa, văzu bărbia proeminentă şi tunsoarea severă a profe­soarei Grubbly-Plank, vrăjitoarea care îi ţinuse locul lui Hagrid pentru o vreme la lecţiile de Grijă pentru Animalele Magice de anul trecut.

― Unde e Hagrid? zise el tare.

― Nu ştiu, spuse Ginny, dar ar fi bine să ne dăm din drum, blocăm uşa.

― A, da...

Harry şi Ginny fură despărţiţi cât timp merseră de-a lun­gul peronului şi ieşiră din gară. Înghiontit în mulţime, Harry se strădui să îl zărească pe Hagrid prin întuneric; tre­buia să fie acolo, Harry contase pe asta ― revederea cu Hagrid era unul dintre lucrurile pe care le aşteptase de atâta timp. Însă nu era nici urmă de el.

Nu se poate să fi plecat, îşi spuse Harry, în timp ce trecu încet de o uşă îngustă, care dădea spre drumul din faţă, unde ajunseseră şi ceilalţi. Probabil că doar a răcit sau ceva de genul ăsta...

Se uită în jur după Ron şi Hermione, dorind să ştie ce credeau despre întoarcerea profesoarei Grubbly-Plank, însă nici unul dintre ei nu era pe aproape, aşa că se lăsă împins spre drumul spălat de ploaie din faţa Gării Hogsmeade.

Aici erau cele cam o sută de trăsuri fără cai care îi duceau întotdeauna la castel pe elevii care trecuseră de primul an. Harry se uită repede la ele, se întoarse ca să-i caute în con­tinuare pe Ron şi Hermione şi apoi avu un şoc.

Trăsurile nu mai erau fără cai. Între hulube se aflau nişte creaturi. Dacă ar fi trebuit să le dea un nume, presupunea că le-ar fi spus cai, deşi aveau şi ceva de reptilă. Erau com­plet descărnaţi, iar pielea neagră le atârna de scheletul din care erau vizibile toate oasele. Capetele erau ca ale unor dragoni, iar ochii albi şi mari nu aveau pupile. Din fiecare parte a greabănului porneau nişte aripi mari, negre, de piele, care arătau ca şi cum ar fi fost ale unor lilieci uriaşi. Stând nemişcaţi şi tăcuţi în întunericul care se aşternea, creaturile păreau stranii şi sinistre. Harry nu putea să înţeleagă de ce erau trase trăsurile de aceşti cai îngrozitori, când puteau foarte bine să se deplaseze singure.

― Unde este Pig? se auzi vocea lui Ron, chiar în spatele lui Harry.

― L-a luat fata aia, Luna, zise Harry, întorcându-se repe­de, nerăbdător să vorbească cu Ron despre Hagrid. Unde crezi că...

― Este Hagrid? Nu ştiu, spuse Ron, părând îngrijorat. Sper să fie bine, că dacă nu...

Puţin mai încolo, Draco Reacredinţă, urmat de o mică gaşcă de amici, printre care şi Crabbe, Goyle şi Pansy Par­kinson, dădea din drum nişte elevi timizi din anul doi, pentru ca el şi amicii săi să ia o trăsură numai pentru ei. Câteva clipe mai târziu, Hermione ieşi gemând din mulţime.

― Reacredinţă a fost rău cu nişte elevi din primul an mai devreme. Jur că o să-l reclam, are insigna de trei minute şi o foloseşte ca să intimideze lumea mai rău ca niciodată... Unde e Şmecherilă?

― E la Ginny, zise Harry. Uite-o...

Ginny tocmai ieşise din mulţime, strângându-l în braţe pe Şmecherilă, care se tot foia.

― Mersi, zise Hermione, scăpând-o pe Ginny de pisică. Hai să luăm o trăsură împreună, înainte să se umple toate...

― Nu l-am găsit încă pe Pig! spuse Ron, dar Hermione se îndrepta deja spre cea mai apropiată trăsură liberă.

Harry rămase în urmă cu Ron.

― Ce crezi că sunt fiinţele alea? îl întrebă el pe Ron, făcând semn cu capul către caii îngrozitori, în timp ce restul elevilor trecură pe lângă ei.

― Ce fiinţe?

― Caii ăia...

Luna apăru cu colivia cu Pigwidgeon în braţe; micuţa bufniţă ciripea entuziasmată, ca de obicei.

― Poftim, zise ea. E o bufniţă mică şi drăguţă, nu-i aşa?

― Ăă... da... e de treabă, spuse Ron aspru. Păi, atunci, haideţi să mergem... ce ziceai, Harry?

― Te întrebam ce sunt fiinţele alea ca nişte cai? zise Harry, în timp ce el, Ron şi Luna se îndreptară spre trăsura în care Hermione şi Ginny se urcaseră deja.

― Care fiinţe ca nişte cai?

― Fiinţele ca nişte cai care trag trăsurile! spuse Harry nerăbdător.

Erau la doar doi metri de cea mai apropiată dintre ele, (are îi privea cu ochii săi albi şi pustii. Ron, însă, îi aruncă o privire perplexă lui Harry.

― Despre ce vorbeşti?

― Vorbesc despre ― uite!

Harry îl apucă de umăr pe Ron şi îl întoarse, astfel încât acesta să fie faţă în faţă cu calul înaripat. Ron se uită direct la el pentru o clipă, apoi îl privi iar pe Harry.

― Şi la ce ar trebui să mă uit?

― La ― acolo, între hulube! Înhămat la trăsură! Este chiar acolo, în faţă...

Însă în timp ce Ron continuă să arate derutat, lui Harry îi trecu prin minte un gând ciudat.

― Nu... nu-i vezi?

― Ce să văd?

― Nu vezi de cine sunt trase trăsurile?

Acum Ron păru cu adevărat alarmat.

― Harry, te simţi bine?

― Eu... da...

Harry se simţi cu totul uimit. Calul era acolo, în faţa lui, lucind în lumina slabă care venea dinspre ferestrele gării din spatele lor şi scoţând aburi pe nări în aerul rece al nopţii. Şi totuşi, dacă nu se prefăcea ― şi dacă era aşa, era o glumă foarte proastă ― Ron nu putea să-i vadă deloc.

― Ce zici, ne urcăm? spuse Ron nesigur, uitându-se la Harry de parcă şi-ar fi făcut griji pentru el.

― Da, zise Harry. Da, hai...

― Este în ordine, spuse o voce visătoare de lângă Harry, când Ron dispăru în interiorul întunecat al trăsurii. Să ştii că nu înnebuneşti sau ceva de genul ăsta. Şi eu îi văd.

― Da? spuse Harry disperat, întorcându-se spre Luna. Observă reflectarea cailor cu aripi de liliac în ochii ei mari şi argintii.

― O, da, zise Luna, i-am văzut din prima zi când am venit aici. Au tras mereu trăsurile. Nu-ţi face griji. Eşti la fel de sănătos la cap ca mine.

Surâzând slab, se urcă în interiorul umed al trăsurii, după Ron. Harry o urmă, fără să se fi liniştit de tot.

CAPITOLUL XI