Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
Dumbledore nu îi pomenise lui Harry că amândoi trăiseră şi pierduseră persoane dragi în Peştera lui Godric. De ce? Oare Lily şi James erau îngropaţi aproape de mama şi sora lui Dumbledore? Oare Dumbledore le vizitase mormintele, trecând poate şi pe lângă cele ale părinţilor lui Harry? Iar lui nu îi spusese niciodată... nici macar nu se deranjase... De ce era atât de important pentru el, Harry nu-şi putea explica nici măcar lui, însă simţea că fusese aproape o minciună că nu-mi spusese că aveau locul şi experienţele acestea în comun. Se uită în gol în faţă, abia observând ce se întâmpla în jurul lui, şi nu îşi dădu seama că Hermione ieşise din mulţime decât atunci când aceasta îşi trase un scaun şi se aşeză lângă el. - Pur şi simplu, nu mă mai ţin picioarele să dansez, gâfâi ea, dându-şi jos un pantof şi masându-şi talpa piciorului. Ron s-a dus să mai aducă nişte berizero. E ciudat, tocmai l-am văzut pe Viktor întorcându-i spatele tatălui Lunei şi plecând furios, păreau să se fi certat... Coborî vocea, uitându-se la el: - Harry, te simţi bine? Harry nu ştia de unde să înceapă, dar nu conta. În momentul acela, ceva mare şi argintiu căzu prin acoperişul cortului direct pe ringul de dans. Graţios şi strălucitor, linxul ateriza exact în mijlocul dansatorilor uluiţi. Toţi îşi întoarseră capetele spre el, în timp ce cei mai apropiaţi rămaseră înmărmuriţi, în poziţiile de dans în care se aflau. Apoi, Patronusul deschise gura larg şi vorbi răspicat, cu vocea
- A căzut ministerul. Scrimgeour e mort. Devoratorii Morţii vin spre voi. — Capitolul 9 — Ascunzătoarea Totul în jur părea estompat şi desfăşurându-se cu încetinitorul Harry şi Hermione săriră în picioare şi îşi scoaseră baghetele. Mulţi de-abia în clipa aceea îşi dădeau seama că ceva ciudat se întâmplase, întorcându-şi şi acum capetele către râsul argintiu, care deja dispărea. Din locul în care aterizase Patronusul, tăcerea începuse să se răspândească în valuri reci. Apoi, cineva ţipă. Harry şi Hermione se năpustiră în mulţimea care intrase în panică. Oaspeţii săreau în toate direcţiile, mulţi Dispăreau, vrăjile protectoare din jurul Vizuinii cedaseră. - Ron! strigă Hermione. Ron, unde eşti? Croindu-şi drum spre partea cealaltă a ringului de dans, Harry văzu siluete care purtau pelerine şi glugi apărând în mulţime, apoi îi văzu pe Lupin şi pe Tonks cu baghetele ridicate şi îi auzi pe amân- doi strigând „Protego!", un ţipăt care se auzea de peste tot din jur... - Ron! Ron! strigă Hermione, aproape plângând, în timp ce ea şi Harry erau înghiontiţi de oaspeţi îngroziţi. Harry o apucă de mână, pentru a fi sigur că nu aveau să se piardă unul de altul, când o străfulgerare de lumină trecu chiar pe deasupra capetelor lor - nu ştia dacă fusese o vrajă protectoare sau altceva
Şi atunci apăru Ron. O apucă pe Hermione de mâna liberă şi Harry simţi cum aceasta se învârteşte pe loc. Nu mai văzu şi nu mai auzi nimic, era apăsat de întuneric şi tot ce putea să mai simtă era mâna Hermionei, în timp ce el era comprimat prin timp şi spaţiu, departe de Vizuină, departe de Devoratorii Morţii, care soseau, şi poate departe şi de însuşi Cap-de-Mort... - Unde suntem? se auzi vocea lui Ron. Harry deschise ochii. Pentru o clipă, avu senzaţia că erau încă la
- Tottenham Court Road, gâfâi Hermione. Mergeţi, pur şi simplu mergeţi, trebuie să găsim un loc unde să vă schimbaţi. Harry făcu aşa cum îi spusese ea. Merseră, mai mult alergând, pe strada largă, întunecată, plină cu petrecăreţi şi cu şiruri de magazine
- Hermione, nu avem haine de schimb, îi spuse Ron, în timp ce o tânără izbucni în hohote de râs la vederea lui. - De ce n-oi fi avut grijă să port Pelerina Invizibilă la mine? spuse Harry, blestemându-se în gând pentru prostia lui. Anul trecut, am avut-o tot timpul la mine şi... - E în ordine, am eu pelerina şi haine pentru amândoi, spuse
Îi conduse pe o stradă lăturalnică, apoi la adăpostul unui gang întunecat. - Când spui că ai pelerina şi haine... se încruntă Harry spre Hermione, care nu avea nimic la ea în afară de gentuţa cu petluţe, în care tot cotrobăia în clipa aceea. - Da, sunt aici, spuse Hermione şi, spre marea mirare a lui Harry şi Ron, scoase de acolo o pereche de blugi, o bluză de trening, nişte şosete mato şi, în sfârşit, Pelerina Invizibilă. - Cum naiba... ? - Farmec de Mărire Nedetectabil, spuse Hermione. Dificil, dar
- Când ai făcut toate astea? întrebă Harry, în timp ce Ron îşi dădu jos roba. - Ţi-am spus, la Vizuină, am împachetat totul de acum câteva zile, ştii, în cazul în care trebuia să plecăm repede. Ţi-am împachetat rucsacul de dimineaţă, Harry, după ce te-ai schimbat, şi l-am pus aici... Am avut un presentiment ciudat... - Eşti extraordinară, să ştii că da, spuse Ron, dându-i roba împăturită. - Mulţumesc, spuse Hermione, reuşind să surâdă, în timp ce băgă roba în geantă. Te rog, Harry, vrei să-ţi pui odată pelerina?! Harry îşi aruncă Pelerina Invizibilă pe umeri şi şi-o trase pe cap, dispărând deodată. Abia începea să-şi dea seama ce se întâmplase. - Ceilalţi - toată lumea de la nuntă... - Nu avem timp să ne facem griji pentru asta acum, şopti
- Are dreptate, spuse Ron, care părea să intuiască faptul că Harry era pe punctul de a-i contrazice, chiar dacă nu-i putea vedea expresia. Majoritatea membrilor din Ordin erau acolo, o să aibă ei grijă de toţi ceilalţi. Harry încuviinţă din cap, apoi îşi aminti că nu puteau să-l vadă şi spuse: -Da. Dar se gândi la Ginny şi teama începu să îi mistuie stomacul asemenea unui acid. - Haide, cred că ar trebui să mergem mai departe, spuse Hermione. Ieşiră înapoi pe străduţa lăturalnică şi apoi pe strada principală, unde un grup de bărbaţi cântau, mergând pe trotuarul de vizavi. - Din curiozitate, de ce tocmai Tottenham Court Road? o întrebă Ron pe Hermione. - Nu ştiu, mi-a venit pur şi simplu în minte, dar sunt convinsă că suntem mai în siguranţă în lumea încuiată, nu se aşteaptă să fim aici. - Aşa este, spuse Ron, uitându-se în jur, dar tu nu te simţi un pic... expusă? - Unde altundeva să mergem? întrebă Hermione, strâmbându-se când bărbaţii de pe trotuarul de vizavi începură să fluiere după ea. Nu prea putem să ne luăm camere la „Ceaunul Crăpat", nu-i aşa? Şi Casa Cumplită iese din discuţie, dacă poate să intre acolo Plesneală... bănuiesc că am putea încerca să mergem la părinţii mei acasă, deşi cred că s-ar putea să ne caute acolo... of, de-ar tăcea odată! - Ce faci, păpuşico? striga cel mai beat dintre bărbaţii de pe
- Hai să ne aşezăm undeva, spuse Hermione repede, în timp ce Ron deschise gura să le strige ceva înapoi. Uite, aici e bine, hai să intrăm! Era o cafenea non-stop mică şi dărăpănată. Toate mesele cu blaturi de plastic erau acoperite cu un strat subţire de grăsime, dar măcar nu era nimeni. Harry se strecură primul în separeu şi Ron se aşeză lângă el, vizavi de Hermione, care stătea cu spatele spre uşă, ceea ce nu îi plăcea deloc: se uita peste umăr atât de des, încât părea să aibă un tic. Lui Harry nu îi plăcea că se opriseră din mers - când erau în mişcare, avea senzaţia că se îndreaptă spre un scop. Sub pelerină, simţea cum ultimele efecte ale PoliPoţiunii se duceau şi cum mâinile îi reveneau la lungimea şi forma lor naturală. îşi scoase ochelarii din buzunar şi şi-i puse din nou la ochi. Câteva minute mai târziu, Ron spuse: - Ştiţi, suntem destul de aproape de „Ceaunul Crăpat", este chiar la „Charing Cross"... - Ron, n-avem cum! spuse Hermione imediat. - Nu să rămânem acolo, ci să mergem să aflăm ce se întâmplă! - Ştim ce se întâmplă! Cap-de-Mort a pus stăpânire pe minister, ce altceva mai e de ştiut? - Bine, bine, era doar o idee! Se lăsă o tăcere încordată. Chelneriţa care mesteca gumă îşi
- Eu zic să găsim un loc liniştit unde să Dispărem şi să mergem undeva la ţară. Odată ajunşi acolo, o să le putem trimite un mesaj celor din Ordin. - Deci poţi să faci faza cu Patronusul vorbitor? întrebă Ron. - Am exersat şi cred că pot, zise Hermione. - Bine, atâta timp cât nu o să aibă probleme din cauza noastră, deşi s-ar putea să-i fi arestat deja. Dumnezeule, e dezgustător, adăugă Ron, după ce luă o gură din spuma cenuşie de cafea. Chelneriţa îl auzise şi îi aruncă lui Ron o privire răutăcioasă, în timp ce se duse să le ia comanda noilor veniţi. Cel mai masiv dintre cei doi muncitori, pe care Harry îl observă că era blond şi uriaş, îi făcu semn să plece. Aceasta se holbă la el, jignită. - Păi, hai să mergem atunci, nu vreau să beau mizeria asta, spuse Ron. Hermione, ai bani încuiaţi ca să plătim? - Da, mi-am lichidat contul de economii înainte să vin la Vizuină. Pun pariu că tot mărunţişul e pe fund, oftă Hermione, întinzând mâna după gentuţa cu periuţe. Cei doi muncitori făcură acelaşi lucru şi Harry îi imită din instinct: toţi trei îşi scoaseră baghetele. Ron, dându-şi seama de ce se întâmpla abia după câteva secunde, se aruncă peste masă, împingând-o pe Hermione într-o parte pe banchetă. Forţa vrăjilor Devoratorilor Morţii distruse zidul acoperit cu faianţă, în dreptul căruia tocmai fusese capul lui Ron, în timp ce Harry, încă invizibil, strigă: „Stupefy!" Devoratorul Morţii cel blond şi masiv fu lovit direct în faţă de un jet de lumină roşie: căzu într-o parte, pierzându-şi cunoştinţa. Tovarăşul său, incapabil să vadă cine aruncase vraja, ţinti din nou către Ron: frânghii negre, lucioase, ţâşniră din vârful baghetei sale şi îl legară pe Ron din cap până-n picioare. Chelneriţa ţipă şi fugi spre uşă. Harry trimise încă o Vrajă de împietrire spre Devoratorul Morţii cu chipul contorsionat, care îl legase pe Ron, dar nu îl nimeri - vraja ricoşa în fereastră şi o lovi pe chelneriţa, care căzu în faţa uşii. - Expuîso! strigă Devoratorul Morţii şi masa în spatele căreia stătea Harry explodă. Forţa exploziei îl trânti de perete şi simţi cum îi scapă din mână bagheta, în timp ce pelerina îi alunecă de pe el. - Petrificus totalus! strigă de undeva Hermione şi Devoratorul Morţii se prăbuşi în faţă, ca o statuie, cu o bufnitură puternică, scrâşnind peste cioburile de porţelan, bucăţile de masă şi cafeaua vărsată. Hermione ieşi de sub banchetă, scuturându-şi din păr cioburi ale scrumierei din sticlă şi tremurând din cap până-n picioare. - D'Diffindo! spuse ea, îndreptându-şi bagheta spre Ron, care urlă de durere când ea îi sfâşie blugii în dreptul genunchilor, lăsându-i o tăietură adâncă. Vai, iartă-mă, Ron, îmi tremură mâna! Diffindo! Frânghiile tăiate căzură în părţi. Ron se ridică şi îşi scutură mâinile, să şi le dezmorţească. Harry îşi culese bagheta de pe jos şi urcă pe dărâmături, ducându-se la locul unde zăcea pe banchetă Devoratorul Morţii cel blond şi masiv. - Trebuia să-l fi recunoscut, era acolo în noaptea când a murit Dumbledore, spuse el. Îl întoarse pe Devoratorul Morţii cu faţa în sus, cu piciorul; ochii bărbatului se mişcau fără oprire, mutându-se de la Harry la Ron, iar apoi la Hermione. - E Dolohov, spuse Ron. Îl recunosc din afişele cu oameni daţi în urmărire. Cred că acela mai masiv e Thorfin Rowle. - Ce contează cum îi cheamă?! spuse Hermione pe un ton puţin isteric. Cum ne-au găsit? Ce o să ne facem? Teama îl făcu pe Harry să gândească oarecum mai limpede. - încuie uşa, îi spuse el, şi, Ron, stinge luminile. Se uită în jos la Dolohov, care era paralizat, gândind de zor, în timp ce uşa se închise şi Ron aprinse Deluminatorul, cufundând cafeneaua în beznă. Harry îi auzi pe bărbaţii care se luaseră mai devreme de Hermione, strigând la o altă fată în depărtare. - Ce o să facem cu ei? îi şopti Ron lui Harry în întuneric. Apoi adăugă şi mai încet: - îi omorâm? Ei ne-ar omorî pe noi. Era cât pe ce s-o facă. Hermione se cutremură şi făcu un pas înapoi. Harry clătină din cap. - Nu trebuie decât să le ştergem amintirile, spuse Harry. E mai bine aşa, ca să ne piardă urma. Dacă i-am omorî, ar fi evident că am fost aici. - Tu eşti şeful, zise Ron, părând profund uşurat. Dar eu nu am făcut niciodată o Vrajă de Memorie. - Nici eu, spuse Hermione, dar ştiu cum se face. Trase aer în piept, ca să se calmeze, iar apoi îşi îndreptă bagheta
- Obliviate! Instantaneu, privirea lui Dolohov se pierdu în gol, devenind visătoare. - Excelent! spuse Harry, bătând-o pe umăr. Ocupă-te şi de celălalt şi de chelneriţă, cât eu şi cu Ron facem curat. - Curat? spuse Ron, uitându-se în jur, la cafeneaua distrusă pe jumătate. De ce? - Nu crezi că s-ar putea întreba ce s-a întâmplat, dacă se vor trezi într-un loc care pare să fi fost bombardat de curând? - Ah, da, asta cam aşa e... Ron se chinui o clipă până reuşi să-şi scoată bagheta din buzunar. - Nici nu mă mir că nu pot s-o scot, Hermione, mi-ai împachetat blugii vechi şi îmi sunt strâmţi. - Vai, te rog să mă ierţi, spuse Hermione printre dinţi, târând-o
Odată ce cafeneaua reveni la starea iniţială, îi cărară pe Devoratorii Morţii înapoi în separeul lor, sprijinindu-i unul cu faţa la celălalt. - Dar cum de ne-au găsit? se miră Hermione, uitându-se când la
Se întoarse către Harry. - Harry, crezi... crezi că încă mai ai Identificatorul? - N-are cum, spuse Ron. Identificatorul dispare la şaptesprezece ani, e lege vrăjitorească, nu poate fi pus asupra unui adult. - Din câte ştii tu, răspunse Hermione. Dacă Devoratorii Morţii au găsit o cale de a-l pune asupra cuiva care are şaptesprezece ani? - Dar Harry nu a fost deloc în preajma unui Devorator al Morţii în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cine să-i fi pus din nou Identificatorul? Hermione nu răspunse. Harry se simţea contaminat, murdărit - oare aşa îi găsiseră Devoratorii Morţii? - Dacă eu nu pot face vrăji şi voi nu puteţi face vrăji în jurul meu, fără a ne da de gol poziţia... începu el. - Nu ne despărţim! spuse Hermione cu fermitate. - Trebuie să găsim un loc sigur în care să ne ascundem, spuse
- Casa Cumplită, spuse Harry. Ceilalţi doi rămaseră cu gura căscată. - Fii serios, Harry, Plesneală poate să intre în Casa Cumplită! - Tatăl lui Ron a spus că au pus blesteme împotriva lui - şi chiar dacă nu au funcţionat, continuă el, în timp ce Hermione începu să-l contrazică, ce dacă? Jur, aş fi absolut încântat să mă întâlnesc cu Plesneală! -Dar...
- Hermione, unde altundeva să mergem? E cea mai bună variantă pe care o avem. Plesneală este un singur Devorator al Morţii. Dacă mai am încă Identificatorul asupra mea, o să avem o grămadă de Devoratori pe urmele noastre, oriunde altundeva ne-am duce. Hermione nu putu să-l contrazică, deşi părea că i-ar fi plăcut să o facă. în timp ce ea descuie uşa, Ron folosi Deluminatorul, pentru a elibera lumina din cafenea. Apoi, când Harry numără până la trei, inversară vrăjile asupra celor trei victime şi, înainte de a se dezmetici chelneriţa sau vreunul dintre Devoratori, Harry, Ron şi Hermione se întorseseră deja pe călcâie şi Dispăruseră din nou în întunericul desăvârşit. Câteva clipe mai târziu, plămânii lui Harry se umplură în sfârşit cu aer şi deschise ochii: acum stăteau în mijlocul unei mici pieţe familiare şi dărăpănate. Peste tot în jurul lor erau case înalte şi deteriorate. Puteau vedea casa de la numărul doisprezece, pentru că Dumbledore, Păstrătorul Secretului ei, le spusese de existenţa acesteia; fugiră spre ea, asigurându-se din când în când că nu erau urmăriţi sau observaţi. Urcară în fugă treptele de piatră şi Harry ciocăni o dată la uşă cu bagheta. Auziră o serie de zgomote metalice şi zăngănind unui lanţ, apoi, uşa se deschise cu un scârţâit şi trecură repede peste prag. Când Harry închise uşa în urma lor, lămpile emodate cu gaz prinseră viaţă, împrăştiind o lumină pâlpâitoare de-a lungul holului. Arăta exact aşa cum şi-l amintea Harry, sinistru, cu pânze de păianjen, cu capetele spiriduşilor de casă prefigurate pe pereţi, aruncând umbre stranii pe scară. Portretul mamei lui Sirius era ascuns în spatele unor draperii lungi şi închise la culoare. Singurul lucru care nu se afla la locul lui era suportul de umbrele în formă de picior de trol, care era pe jos, ca şi când tocmai l-ar fi răsturnat din nou Tonks. - Cred că a fost cineva aici, şopti Hermione, arătând spre el. - Poate s-a răsturnat când au plecat cei din Ordin, murmură Ron. - Oare unde sunt toate blestemele împotriva lui Plesneală? întrebă Harry. - Poate că nu se activează decât când apare el, sugeră Ron.
lipit de uşă, fiindu-le prea teamă să înainteze. - Ei bine, nu putem să rămânem aici pentru totdeauna, spuse
- Severus Plesnealăl Vocea lui Ochi-Nebun Moody se auzi şoptind din întuneric,
- Nu suntem Plesneală! bolborosi Harry, înainte ca ceva să se abată spre el asemenea unui vânt rece, rulându-i limba în gură şi împiedicându-l să vorbească. Însă înainte de a apuca să mai simtă şi altceva, limba i se desfăşură la loc. Ceilalţi doi păreau să fi simţit aceeaşi senzaţie neplăcută. Ron scotea sunete de parcă ar fi vomitat şi Hermione spuse, bâlbâindu-se: - T-trebuie să fi fost blestemul legării l-limbii, pe care l-a aruncat Ochi-Nebun pentru Plesneală! Harry mai făcu un pas înainte cu grijă. Ceva se mişcă în umbrele
- Nu! strigă Harry şi, deşi îşi ridică bagheta, nu îi trecu prin minte nicio vrajă. Nu! Nu am fost noi! Nu noi te-am omorât... Când rosti cuvântul „omorât", silueta explodă într-un nor mare de praf. Tuşind, cu ochii înlăcrimaţi, Harry se uită în jos şi o văzu
Ron tremurând din cap până-n picioare, bătând-o uşor pe umăr cu stângăcie şi spunând: - E în o-ordine... a dispărut... Praful se învolbură în jurul lui Harry ca o ceaţă, scânteind în
- Sânge-Mâli, gunoaie, fiinţe josnice care pângăriţi casa strămoşilor mei... - Taci din gură! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta spre ea şi,
- A fost... a fost... suspină Hermione, în timp ce Ron o ajută să se ridice. - Da, spuse Harry, dar nu a fost el. A fost doar ceva care să îl sperie pe Plesneală. Harry se întreba dacă ar fi funcţionat sau dacă Plesneală ar fi ţintit în stafia înfiorătoare la fel de uşor cum îl omorâse pe adevăratul Dumbledore. Cu nervii încă întinşi la maxim, îi conduse pe ceilalţi de-a lungul holului, aşteptându-se oarecum să li se arate o nouă oroare, dar nu se mişcă nimic în afară de un şoarece, care se tupilă pe o scândură din duşumea. - înainte să mergem mai departe, cred că ar fi mai bine să verificăm, şopti Hermione, aşa că îşi ridică bagheta şi spuse: Homenum revelio. Nu se întâmplă nimic. - Ei, tocmai ai trecut printr-o sperietură de zile mari, spuse Ron
- A făcut ce am vrut să facă! spuse Hermione, destul de supărată. Era o vrajă menită să dezvăluie prezenţa oamenilor şi nu mai
- Şi Nea Covoraş, spuse Ron, aruncând o privire spre porţiunea de covor din care se ridicase silueta cadaverică. - Hai să urcăm, spuse Hermione, uitându-se speriată în acelaşi loc ca şi Ron şi luând-o înainte pe treptele care scârţâiau şi duceau în sufrageria de la primul etaj. Hermione îşi flutură bagheta pentru a aprinde lămpile vechi cu gaz şi apoi, tremurând puţin din cauza frigului din cameră, se aşeză pe canapea, ţinându-şi braţele strânse în jur. Ron se duse la fereastră şi dădu la o parte draperia grea din catifea, cu doi centimetri. - Nu văd pe nimeni afară, anunţă el. S-ar presupune că ne-ar fi
Harry urlase de durere: îl usturase din nou cicatricea, în timp ce avusese o străfulgerare asemenea unei lumini puternice scânteind pe apă. Văzu o umbră şi simţi o furie care nu era a lui trecându-i prin corp, violentă şi ascuţită precum un şoc electric. - Ce ai văzut? întrebă Ron, apropiindu-se de Harry. L-ai văzut la mine acasă? - Nu, am simţit doar mânie... este foarte mânios... - Dar ar putea fi la Vizuină, spuse Ron răspicat. Ce mai era? Ce
- Nu, am simţit doar că era furios... nu mi-am dat seama... Harry se simţea hărţuit, derutat, şi Hermione nu îl ajută când spuse speriată: - Iar cicatricea? Ce se întâmplă? Credeam că legătura asta se închisese! - S-a închis, pentru o vreme, bolborosi Harry - încă îl mai durea, împiedicându-l să se concentreze. Cred... cred că a început să se redeschidă ori de câte ori îşi pierde cumpătul, înainte aşa se... - Atunci, trebuie să-ţi închizi mintea! spuse Hermione cu o Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|