Harry Potter şi Talismanele Morţii

voce stridentă. Harry, Dumbledore nu a vrut să foloseşti această
legătură, a vrut să îi pui capăt, de aceea se presupune că ar fi trebuit
să foloseşti Occlumanţia! Dacă nu o faci, Cap-de-Mort poate să îţi
trimită imagini false în gând, ţii minte...

- Da, să ştii că n-am uitat, spuse Harry printre dinţi.

Nu era nevoie ca Hermione să îi spună cum folosise Cap-de-Mort chiar această legătură dintre ei pentru a-l atrage într-o capcană şi nici că rezultatul fusese moartea lui Sirius. Regreta că le spusese ce văzuse şi ce simţise; Cap-de-Mort părea acum şi mai ameninţător, ca şi când ar fi fost la geam. Totuşi, cicatricea îl durea din ce în ce mai tare şi încerca să controleze durerea: era ca şi când ar fi încercat să lupte împotriva unei senzaţii de greaţă. Se întoarse cu spatele la Ron şi la Hermione, prefăcându-se că examina vechea tapiserie a arborelui genealogic al familiei Black, de pe perete. Hermione ţipă: Harry îşi scoase bagheta din nou, se întoarse pe loc şi văzu un Patronus argintiu zburând prin fereastra de la sufragerie şi aterizând pe podea în faţa lor, unde luă forma unei nevăstuici, care vorbii cu vocea tatălui lui Ron.

- Familia e în siguranţă, nu răspundeţi, sântem urmăriţi.

Patronusul se disipă. Ron scoase un sunet între suspin şi geamăt şi se prăbuşii pe canapea: Hermione i se alătură, strângândul de mână.

- Sunt bine! Sunt bine!, şopti ea şi Ron aprope râse şi o strânse în braţe.

- Harry, spuse erl peste umărul Hermionei, îmi…

- Nu e nimic, spuse Harry, fiindui rău de la durerea de cap. E familia ta, e normal să fii îngrijorat. Şi eu aş simţi la fel, adăugă, gândindu-se la Ginny. Chiar simt la fel. Durerea de la cicatrice atinse vârful maxim, arzândul la fel ca şi în grădina Vizuinii. Abia dacă o auzii pe Hermione spunând:

- Nu vreau să fiu singură. Nu am putea să folosim sacii de dormit pe care iam adus şi să dormim aici la noapte?

Harry, Îl auzii pe Ron încuviinţând. Nu avea să mai ţină piept durerii pentru mult timp trebuia să cedeze.

- Până la baie, bolborosi el şi ieşii din cameră cât putu de repede, fără să fugă. Abia reuşii să ajungă. Încuind uşa în urma lui cu mâini tremurânde, îşi strânse capul care-i zvâcnea de durere şi căzu pe jos, apoi, cu o explozie de agonie, simţi cum furia care nu îi aparţinea îi invadă sufletul. Văzu o cameră lungă, luminată doar de lumina focului, şi pe Devoratorul Morţii masiv şi blond ţipând şi zvârcolindu-se pe podea, iar apoi o siluetă mai subţire stând aplecată deasupra lui, cu bagheta întinsă, în timp ce Harry spuse cu o voce stridentă, rece şi necruţătoare:

- Mai mult, Rowle, sau vrei să punem capăt şi să te dau de mâncare lui Nagini? Lordul Cap-de-Mort nu este sigur că te va ierta de data aceasta… M-ai chemat doar pentru atât, să-mi spui că Harry Potter a scăpat din nou? Draco, fă-l pe Rowle să mai simtă o dată cât de mult m-a înfuriat… Fă-o dacă nu vrei să o simţi chiar tu! Un buştean căzu în foc şi de acolo se înălţară flăcări care luminară chipul palid, ascuţit, pe care se citea groaza - Harry trase aer în piept cu putere, ca şi când ar fi ieşit la suprafaţă dintr-o apă adâncă, şi deschise ochii. Stătea întins pe podeaua rece de marmură neagră, cu nasul la câţiva centimetri de una dintre cozile de şerpi argintii care susţineau cada mare de baie. Se ridică în capul oaselor. Chipul supt, îngrozit, al lui Reacredinţă i se întipărise în minte. Lui Harry îi era scârbă de ce văzuse, de modul în care Cap-de-Mort ajunsese să-l folosească pe Draco.

Cineva bătu tare la uşă şi Harry tresări, când Hermione spuse:

- Harry, vrei să-ţi dau periuţa de dinţi? O am aici.

- Da, perfect, mersi, spuse el, străduindu-se să îşi păstreze vocea
firească, în timp ce se ridică în picioare pentru a deschide uşa.

— Capitolul 10 —

Povestea lui Kreacher
Harry se trezi în dimineaţa următoare, învelit în sacul de dormit, pe
podeaua din sufragerie. Printre draperiile grele se zărea o bucăţică
de cer: era de un albastru rece, limpede, ca cerneala diluată, undeva
între noapte şi zi, şi nu se auzea nimic în afară de respiraţia adâncă
al lui Ron şi a Hermionei. Harry se uită la formele lor întunecate de
pe podea. Ron avusese un acces de gentileţe şi insistase ca Hermione să doarmă pe pernele de la canapea, astfel încât silueta ei era mai sus decât a lui. Hermione avea braţul îndoit spre podea, cu degetele la câţiva centimetri de cele ale lui Ron. Harry se întrebă dacă nu cumva adormiseră ţinându-se de mână. Gândul acesta îl făcu să se simtă deosebit de singur. Ridică privirea spre tavanul întunecat şi candelabrul acoperit de pânze de păianjen. Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă, stătuse la soare în faţa intrării în cort, aşteptând să conducă
invitaţii la nuntă la locurile lor. Părea să fi trecut o viaţă de atunci. avea să se întâmple acum? întins pe podea, se gândea la Horcruxuri, la misiunea periculoasă şi dificilă pe care i-o dăduse Dumbledore... Dumbledore... Durerea care îl cuprinsese de la moartea lui Dumbledore era diferită acum. Acuzaţiile pe care le făcuse Muriel la nuntă păreau să i se fi cuibărit în minte, ca nişte paraziţi, alterându-i amintirile despre vrăjitorul pe care îl idolatrizase. Oare Dumbledore ar fi putut
lăsa să se întâmple toate lucrurile acelea? Oare fusese ca Dudley, dispus să îl vadă pe altul neglijat şi maltratat atâta timp cât nu îl afecta pe el? Oare ar fi putut să îi întoarcă spatele unei surori ţinute închise şi ascunse?

Harry se gândi la Peştera lui Godric, la mormintele despre care

Dumbledore nu vorbise niciodată, se gândi la obiectele misterioase
lăsate, fără explicaţie, în testamentul lui Dumbledore, şi deodată îl

cuprinseră resentimentele. De ce nu îi spusese Dumbledore? De ce

nu îi explicase? Oare lui Dumbledore chiar îi păsase de Harry? Sau
Harry fusese doar o unealtă menită să fie şlefuită şi ascuţită, însă în
care să nu se aibă niciodată încredere, căreia să nu i se dezvăluie nimic? Harry nu mai putea să stea acolo cu nimic altceva drept companie decât gândurile acelea chinuitoare. Dorindu-şi cu disperare să-şi găsească ceva de făcut, se strecură din sacul de dormit, îşi luă bagheta şi ieşi tiptil din cameră. Pe hol, şopti „Lumos" şi începu să urce treptele la lumina baghetei. Pe holul de la următorul etaj era o cameră în care dormiseră el şi cu Ron ultima dată când fuseseră acolo - aruncă o privire înăuntru - Uşile de la şifonier erau larg deschise şi aşternutul fusese tras la o parte. Harry îşi aduse aminte de piciorul de trol răsturnat de la parter. Cineva percheziţionase casa de când plecaseră cei din Ordin. Plesneală? Sau poate Mundungus Fletcher, care furase o mulţime de lucruri din casă şi înainte, şi după ce murise Sirius? Privirea lui Harry se îndreptă spre portretul unde era câteodată Phineas Nigellus Black, stră-stră-bunicul lui Sirius, dar acesta era gol,
iar din el nu se vedea decât o bucată de fundal întunecat. Era evident că Phineas Nigellus petrecea noaptea în biroul directorului de la Hogwarts. Harry urcă în continuare, până când ajunse la ultimul etaj, unde erau doar două uşi. Pe cea din faţa lui se afla o plăcuţă pe care scria „Sirius". Harry nu mai intrase niciodată în dormitorul naşului lui.
Deschise uşa, ţinându-şi bagheta cât putea de sus, pentru a face cât
mai multă lumină. Camera era spaţioasă şi trebuia să fi fost frumoasă la vremea ei. În ea era un pat mare, cu un căpătâi din lemn sculptat, o fereastră înaltă, ascunsă în spatele unor draperii lungi de catifea, şi un candelabru acoperit cu un strat gros de praf, având încă în locaşuri capete de lumânări, cu picături de ceară solidificate parcă prin îngheţare. Pozele de pe pereţi şi de la capul patului erau acoperite

cu un strat subţire de praf, iar o pânză mare de păianjen se întindea între candelabru şi partea de sus a unui şifonier mare de lemn.

Harry înaintă şi auzi zgomote de şoareci agitaţi.

În adolescenţă, Sirius tapetase pereţii cu atât de multe afişe şi

poze, încât mătasea gri-argintie de dedesubt era vizibilă în foarte
puţine locuri. Harry presupuse că părinţii lui Sirius nu putuseră să
îndepărteze Vraja de Lipire Permanentă cu care erau prinse, fiind convins că acestora nu le plăcuse deloc cum îşi decorase camera fiul
lor cel mare. Sirius părea să fi făcut totul pentru a-i enerva pe părinţii săi. Erau mai multe stindarde ale Cercetaşilor, roşu cu auriu, dar mai decolorate, menite să sublinieze faptul că el era diferit de restul familiei de Viperini. Erau multe poze cu motociclete încuiate şi (Harry nu putu să nu admire tupeul lui Sirius) câteva afişe cu fete încuiate în bikini. Harry îşi dădu seama că erau încuiate pentru că stăteau nemişcate, cu zâmbetele estompate şi ochii lipsiţi de strălucire imortalizaţi pe hârtie. Acestea contrastau cu singura poză vrăjitorească de pe pereţi: o fotografie cu patru elevi la Hogwarts, care stăteau braţ la braţ, râzând la aparat. Tresărind de bucurie, Harry îl recunoscu pe tatăl său - avea părul negru ciufulit la ceafă exact ca al lui Harry şi purta şi el ochelari.
Lângă el era Sirius, foarte chipeş, având chipul uşor arogant, mult mai tânăr şi mai fericit decât îl văzuse vreodată Harry cât fusese în viaţă. în dreapta lui Sirius era Pettigrew, cu un cap şi ceva mai scund, dolofan şi cu ochii umezi, roşind de plăcere că fusese inclus în una dintre cele mai tari găşti, alături de rebelii celebri care fuseseră James şi Sirius. în stânga lui James era Lupin, părând încă de pe atunci puţin ponosit, având însă acelaşi aer de mirare bucuroasă faţă de faptul că era plăcut şi inclus în grup... Oare Harry vedea toate acestea în poză doar pentru că ştia cum se desfăşuraseră lucrurile? încercă să o dezlipească de pe perete - până la urmă era a lui, Sirius îi lăsase totul, dar nu voia să se urnească. Sirius avusese grijă ca părinţilor săi să le fie imposibil să îi redecoreze camera. Afară, cerul era din ce în ce mai luminos. Harry se uită în jur, pe podea - o rază de lumină dezvălui bucăţi de hârtie, cărţi şi obiecte mici răspândite pe covor. Era evident că cineva scotocise şi
în dormitorul lui Sirius, deşi se părea că nu se găsise aproape nimic, dacă nu chiar nimic de valoare. Câteva cărţi fuseseră scuturate atât de tare, încât li se desprinseseră copertele şi podeaua era acoperită cu pagini amestecate. Harry se aplecă, ridică nişte foi şi le examină. Recunoscu una dintre ele ca făcând parte dintr-o ediţie veche a Istoriei Magiei, de Bathilda Bagshot, şi o alta ca aparţinând unui manual de
instrucţiuni pentru întreţinerea motocicletelor. A treia era scrisă de
mână şi mototolită: Harry o netezi.

Dragă Amprentă,

Îţi mulţumim de o mie de ori pentru cadoul de ziua lui Harry!
A fost de departe preferatul lui. Abia dacă a împlinit un an şi
zboară deja pe o mătură de jucărie, părea extrem de mândru de
el, îţi trimit o poză, ca să poţi judeca singur. După cum ştii, se
ridică la doar jumătate de metru de la sol, dar era cât pe ce să
omoare pisica şi a spart o vază oribilă, pe care mi-a trimis-o
Petunia de Crăciun (nicio pagubă). Bineînţeles, James a fost
încântat, spune că Harry o să fie un jucător de vâjthaţ strălucit,
dar tot a trebuit să strângem toate obiectele decorative şi să avem
grijă să fim cu ochii pe el când se urcă pe mătură. Am sărbătorit bând liniştiţi un ceai, doar noi şi bătrâna Batnilda, care a fost dintotdeauna foarte drăguţă cu noi şi îi face toate poftele lui Harry. Ne-a părut tare rău că nu ai putut veni, dar Ordinul trebuie să fie pe primul loc şi, oricum, Harry este prea mic ca să-şi dea încă seama că este ziua lui! James e destul de frustrat că stă închis aici, încearcă să o ascundă, dar pot să îmi dau seama că aşa este. De asemenea, Dumbledore încă nu i-a dat înapoi Pelerina Invizibilă, aşa că micile escapade ies din discuţie, iar face tare bine dacă ai putea veni în vizită. Şobo a venit weekend-ul trecut, mi s-a părut că era abătut, dar probabil că era din cauza veştilor despre familia McKinnon. Am plâns toată seara când am aflat. Bathilda vine aproape zilnic, este o bătrânică foarte interesantă şi spune nişte poveşti absolut extraordinare despre Dumbledore - nu sunt convinsă că el s-ar bucura dacă ar şti! Sinceră să fiu, nu ştiu cât să cred, pentru că mi se pare greu de crezut ca Dumbledore...

Lui Harry păreau să îi fi amorţit mâinile şi picioarele. Stătea complet nemişcat, ţinând foaia miraculoasă între degetele sale inerte, în timp ce în interiorul lui avu loc o explozie mocnită, care îi pompă în vene bucurie şi durere, în egală măsură. Harry se împletici până la pat şi se aşeză. Reciti scrisoarea, dar nu putu să descopere noi semnificaţii şi

ajunse să se uite pur şi simplu la scrisul în sine. Litera ei „g" era la fel ca a lui, le căută pe toate de acelaşi fel în scrisoare şi în fiecare avea senzaţia că o vedea pe mama sa făcându-i cu mâna din spatele unui văl. Scrisoarea era o comoară extraordinară, dovada că Lily Potter trăise, trăise cu adevărat, că mâna ei caldă se plimbase cândva peste acest pergament, trasând cu cerneală acele litere, acele cuvinte, cuvinte despre el, Harry, fiul ei. Ştergându-se repede la ochi, o reciti, concentrându-se de data aceasta asupra înţelesului. Era ca şi când ar fi ascultat o voce pe care şi-o amintea pe jumătate. Avuseseră o pisică... poate murise, la fel ca şi părinţii săi, la Peştera lui Godric... sau poate fugise când nu mai rămăsese cine s-o hrănească... Sirius îi cumpărase prima mătură... părinţii săi o cunoscuseră pe Bathilda Bagshot. Oare le
făcuse cunoştinţă Dumbledore? „Dumbledore încă nu i-a dat înapoi
Pelerina Invizibilă"... aici era ceva ciudat...

Harry făcu o pauză, cântărind cuvintele mamei sale. De ce îi luase Dumbledore Pelerina Invizibilă lui James? Harry îşi aminti clar cum directorul îi spusese, cu ani în urmă: „Nu am nevoie de o pelerină pentru a fi invizibil". Poate că un alt membru mai puţin talentat al Ordinului avusese nevoie de aceasta şi Dumbledore fusese intermediarul... Harry trecu mai departe...

„Şobo a venit..." Pettigrew, trădătorul, păruse „abătut", nu-i aşa?
Oare era conştient că îi vedea pe James şi pe Lily în viaţă pentru
ultima dată?

Şi din nou Bathilda, care spunea nişte poveşti extraordinare

despre Dumbledore: „Mi se pare greu de crezut ca Dumbledore..."

Ca Dumbledore să ce? Dar ar fi putut fi o mulţime de lucruri

despre Dumbledore care să fi părut greu de crezut - că primise note
mici la un test de Transfigurare, de exemplu, sau că se ocupase cu
vrăjitul caprelor, asemenea lui Aberforth...

Harry se ridică şi cercetă podeaua: poate că a doua pagină a scrisorii era undeva, acolo. înşfăca foi nerăbdător, purtându-se cu ele la fel de neglijent ca şi cel care căuta-se înaintea lui, deschise sertare, scutură cărţi, se urcă pe un scaun pentru a da cu mâna peste şifonier şi se târâ sub pat şi fotoliu.

Până la urma, în timp ce stătea întins pe podea, zări un fel de bucată de hârtie ruptă, sub o comodă cu sertare. Când o scoase, se dovedi că era bucata mai mare din fotografia descrisă de Lily în scrisoare. Un copilaş cu părul negru intra şi ieşea în zbor din poză, călare pe o mătură micuţă, râzând în hohote,şi nişte picioare care trebuie să fi fost ale lui James alergau după el. Harry vârî fotografia în buzunar împreună cu scrisoarea lui Lily şi căută a doua foaie. Însă după încă un sfert de oră, fu nevoit să admită că cealaltă pagină a scrisorii mamei lui dispăruse. Oare se pierdu-se pur şi simplu pe parcursul celor şaisprezece ani care trecuseră decând fusese scrisă sau fusese luată de cel care scotocise prin cameră? Harry citi din nou prima pagină, căutând de data aceasta indicii despre ce ar fi putut face valoroasă cea de-a doua pagină. Mătura de jucărie nu ar fi avut cum să li se pară interesantă Devoratorilor Morţii…singurul lucru cât de cât folositor ar fi fost posibilele informaţii despre Dumbledore. „Mi se pare greu de crezut ca Dumbledore…” – ce anume?

- Harry? Harry! Harry!

- Sunt aici! strigă el. Ce sa întâmplat?

Se auzi un ropot de paşi în faţa uşi şi Hermione dădu buzna înăuntru.

- Ne-am trezit şi nu ştiam unde erai! Spuse ea cu respiraţia întretăiată.

Se întoarse şi strigă peste umăr:

- Ron, l-am găsit!

Vocea iritată a lui Ron se auzi de la câteva etaje mai jos:

- Bravo! Spunei din partea mea că e un idiot!

- Harry te rog să nu mai dispari aşa, pur şi simplu. Ne-am speriat îngrozitor! Şi de ce ai venit aici, de fapt?

Se uită în jur, la camera întoarsă cu susul în jos.

- Ce ai făcut?

- Uite ce am găsit!

Harry îi întinse scrisoarea mamei sale. Hermione o luă şi o citi sub privirile lui Harry. Când ajunse la sfârşitul paginii, se uită la el şi spuse:

- Vai, Harry…

- Şi mai e şi asta.

Îi dădu poza ruptă şi Hermione zâmbi la vederea copilaşului, care intra şi ieşea zburând din poză, pe mătura de jucărie.

- Am căutat a doua pagină a scrisorii, spuse Harry, dar nu este aici.

Hermione se uită în jur.

- Tu ai făcut toată mizeria asta sau era deja aşa când ai ajuns!

- Mai scotocise cineva înaintea mea, spuse Harry.

- Aşa m-am gândit şi eu. Toate camerele în care m-am uitat până acum sânt întoarse pe dos. Ce crezi că voiau să găsească?

- Informaţii despre Ordin, dacă a fost Plezneală.

- Dar nu crezi că ar avea tot ce îi trebuie? Adică… a făcut parte din Ordin, nu-i aşa?

- Atunci, spuse Harry, nerăbdător să discute despre teoria sa, poate informaţii despre Dumbledore! A doua pagină a scrisorii, de exemplu. Ştii cine este această Bathilda despre care vorbeşte mama mea?

- Nu, cine e ?

- Bathilda Bagshot, autoarea…

- O istorie a magiei, spuse Hermione părând interesată. Deci părinţii tăi au cunoscut-o? A fost un istoric magic de excepţie.

- Şi e încă în viaţă, spuse Harry. Trăieşte în Peştera lui Godric. Mătuşa lui Ron, Muriel, vorbea despre ea la nuntă. I-a cunoscut şi pe cei din familia Dumbledore. Ar fi interesant de vorbit cu ea, nu?

În zâmbetul Hermionei fu puţin prea multă înţelegere decât iar fi plăcut lui Harry. Luă înapoi scrisoarea şi poza şi le vârî în punguţa din jurul gâtului, ca să evite să se uite la ea, şi să se dea de gol.

- Înţeleg de ce ai vrea să vorbeşti cu ea despre mama şi tatăl tău şi despre Dumbledore, spuse Hermione. Dar asta nu ne-ar ajuta prea mult să găsim Horcrucsurile, nui aşa?

Harry nu răspunse şi Hermione continuă repede:

- Harry, ştiu că vrei foarte mult să mergi la Peştera lui Godric, dar mă sperie… mă sperie cât de uşor n-au găsit Devoratorii Morţii ieri. Pur şi simplu, mă face să simt, acum mai mult ca niciodată, că ar trebui să evităm locul unde sunt înmormântaţi părinţii tăi.
Sunt convinsă că se aşteaptă să te duci acolo.

- Nu este vorba doar de asta, spuse Harry, evitând în continuare

să se uite la ea. Muriel a spus nişte lucruri despre Dumbledore la
nuntă. Vreau să aflu adevărul...

Îi povesti Hermionei tot ce îi spusese Muriel. După ce termină,

Hermione zise:

- Da, Harry, îmi dau seama de ce te-ai supărat...

- Nu m-am supărat, minţi el. Pur şi simplu, aş vrea să ştiu dacă
este adevărat sau...

- Harry, tu chiar crezi că o să afli adevărul de la o bătrână

răuvoitoare ca Muriel sau de la Rita Skeeter? Cum poţi să le crezi?
Doar l-ai cunoscut pe Dumbledore!

- Aşa am crezut, bolborosi el.

- Dar ştii cât adevăr a fost în tot ce a scris Rita despre tine! Doge
are dreptate, cum poţi să-i laşi pe oamenii ăştia să-ţi întineze
amintirile despre Dumbledore?

Harry întoarse privirea, încercând să-şi ascundă resentimentele.

Din nou, acelaşi lucru: să aleagă ce să creadă. El voia adevărul. De
ce erau toţi atât de hotărâţi că nu trebuia să îl afle?

- Nu vrei să coborâm până la bucătărie? îi sugeră Hermione,

după o mică pauză. Să găsim ceva pentru micul dejun?

Harry încuviinţă, însă fără tragere de inimă, ieşi pe hol după ea

şi trecu de a doua uşă de la etajul acela. Deasupra unei mici plăcuţe
erau zgârieturi adânci în vopsea, pe care nu le observase pe
întuneric. Se opri la capătul scărilor, pentru a le citi. Era o plăcuţă
mică şi pompoasă, scrisă frumos de mână, genul de plăcuţă pe care
şi-ar fi pus-o Percy Weasley pe uşa camerei sale:
Nu intraţi
fără permisiunea lui
Regulus Arcturus Black
Harry fu cuprins de entuziasm, însă fără să îşi dea seama imediat
din ce motiv. Citi din nou semnul. Hermione era deja cu un etaj
mai jos.

- Hermione, spuse el şi se miră de cât de calmă îi era vocea.

Vino înapoi.

- Ce s-a întâmplat?

- R.A.B. Cred că ştiu cine e.

Hermione rămase cu respiraţia tăiată şi urcă scările în fugă.

- În scrisoarea mamei tale? Dar nu am văzut...

Harry clătină din cap, arătând spre plăcuţa lui Regulus.

Hermione o citi, apoi îl strânse pe Harry de braţ atât de tare, încât
Harry se strâmbă de durere.

- Fratele lui Sirius? şopti ea.

- Era Devorator al Morţii, zise Harry. Sirius mi-a vorbit despre
el. Li s-a alăturat când era foarte tânăr şi apoi s-a speriat şi a
încercat să plece... aşa că l-au omorât.

- Se potriveşte! spuse Hermione, cu respiraţia întretăiată. Dacă a

fost Devorator al Morţii, a avut acces la Cap-de-Mort şi dacă nu i-a
mai convenit, atunci trebuie să fi vrut să îl distrugă pe Cap-de-Mort!

îi dădu drumul lui Harry, se aplecă peste balustradă şi strigă:

- Ron! Ron! Vino sus, repede!

Ron apăru gâfâind, după un minut, cu bagheta pregătită.

- Ce e? Dacă iar e vorba de păianjeni uriaşi, vreau să mănânc
ceva înainte să...

Se încruntă la plăcuţa de pe uşa lui Regulus, spre care arăta

Hermione tăcută.

- Poftim? Era fratele lui Sirius, nu? Regulus Arcturus... Regulus... R.A.B./ Medalionul... doar nu credeţi că... ?

- Hai să aflăm, spuse Harry.

împinse uşa, dar era încuiată. Hermione îşi îndreptă bagheta

spre mâner şi zise: „Alohomora". Se auzi un zgomot metalic şi uşa se
deschise larg.

Păşiră împreună peste prag, uitându-se în jur. Dormitorul lui Regulus era puţin mai mic decât al lui Sirius, deşi avea aceeaşi notă de

grandoare trecută. In timp ce Sirius încercase să etaleze diferenţele
dintre el şi restul familiei, Regulus se străduise să marcheze opusul.

Culorile Viperinilor, verde şi argintiu, erau peste tot, acoperind

patul, pereţii şi ferestrele. Blazonul familiei Black era pictat cu migală deasupra patului, împreună cu motto-ul său, „Toujours pur".

Sub el era o colecţie de tăieturi din ziar îngălbenite, lipite unele

lângă altele, sub forma unui colaj neuniform. Hermione traversă
camera, pentru a le cerceta.

- Sunt despre Cap-de-Mort, spuse ea. Regulus pare să fi fost un

admirator al lui cu câţiva ani înainte să se fi alăturat Devoratorilor
Morţii...

Când se aşeză pe pat să citească tăieturile, din cuvertură se ridică

un norişor de praf. între timp, Harry observase o altă poză - o
echipă de vâjthaţ zâmbea şi făcea cu mâna dintr-o fotografie. Se
apropie şi văzu şerpii desenaţi pe piepturile lor: Viperini. Regulus
ieşea imediat în evidenţă, fiind băiatul din mijlocul primului rând:
avea părul negru şi o expresie puţin trufaşă, la fel ca şi fratele său,
deşi era mai scund, mai slab şi nu atât de chipeş ca Sirius.

- Era căutător, spuse Harry.

- Poftim? zise Hermione absentă, încă absorbită de tăieturile din
ziare despre Cap-de-Mort.

- Stă în mijlocul rândului din faţă, unde e locul căutătorilor...

Lasă, spuse Harry, dându-şi seama că nu îl asculta nimeni. Ron era
în patru labe, căuta sub şifonier.

Harry se uită în jur după posibile ascunzători şi se apropie de birou.

Şi aici căutase cineva înaintea lor. Sertarele fuseseră răvăşite de curând, praful fusese împrăştiat, însă nu era nimic de valoare în ele: pene vechi de scris, manuale vechi care se vedea că fuseseră scuturate, o călimară spartă de curând, care umpluse restul sertarului cu cerneală.

- Există o cale mai uşoară, spuse Hermione, în timp ce Harry îşi