Harry Potter şi Talismanele Morţii

Ştim-Noi-Cui nu l-a prea ajutat pe Dumbledore până la urmă! se răsti
Ron. Hai... hai să fim un pic respectuoşi cu Ştim-Noi-Cine, bine?

- Respectuoşi? repetă Harry, dar Hermione îl avertiză din priviri.

Se părea că nu avea voie să se certe cu Ron cât timp acesta era

atât de slăbit.

Harry şi Hermione îl luară pe Ron, jumătate cărându-l, jumătate târându-l prin intrarea în cort. Interiorul era exact aşa cum şi-l
amintea Harry: un mic apartament, echipat cu baie şi o bucătărie
micuţă. Dădu la o parte un fotoliu vechi şi îl aşeză încet pe Ron pe
partea de jos a unui pat suprapus. Deşi scurt, drumul până acolo îl
făcuse pe Ron să fie şi mai palid şi, după ce îl întinseră pe saltea,
acesta închise ochii din nou şi nu mai vorbi pentru o vreme.

- Fac nişte ceai, spuse Hermione pe nerăsuflate, scoţând un ceainic şi căni din fundul gentuţei ei şi îndreptându-se spre bucătărie.

Băutura caldă i se păru lui Harry la fel de bine-venită cum fusese
whiskyul-foc în seara morţii lui Ochi-Nebun Moody - îi alunga cât

de cât teama care i se înstăpânise în suflet. După câteva minute,

Ron rupse tăcerea:

- Ce credeţi că s-a întâmplat cu soţii Cattermole?

- Cu puţin noroc, trebuie să fi scăpat, spuse Hermione, ţinându-şi strâns cana cu ceai, pentru a se linişti. Atâta timp cât domnul Cattermole nu s-a pierdut cu firea, probabil că a plecat cu doamna Cattermole prin Apariţie îngemănată şi chiar acum trebuie să fugă din ţară împreună cu copiii lor. Asta i-a spus Harry să facă.

- Drăcia dracului... sper să fi scăpat, zise Ron, lăsându-se pe

spate, pe perne.

Se părea că ceaiul îi făcea bine, nu mai arăta atât de palid.

- Însă am avut impresia că Reg Cattermole nu era tocmai isteţ,
după felul în care îmi vorbea lumea când mă dădeam drept el.
Doamne, sper să fi reuşit să scape... dacă ajung amândoi în Azkaban din cauza noastră...

Harry se uită la Hermione şi întrebarea pe care voia să i-o pună

- dacă faptul că doamna Cattermole nu avea baghetă ar fi putut să
o împiedice să Apară odată cu soţul ei - rămase nerostită. Hermione îl privea pe Ron frământându-se pentru soarta familiei Cattermole, iar expresia ei era atât de tandră, încât Harry se simţi aproape ca şi când ar fi surprins-o sărutându-l.

- Deci îl ai? o întrebă Harry, pentru a-i aduce cumva aminte că

era şi el acolo.

- Ce - ce să am? spuse ea, tresărind un pic.

- Oare pentru ce am trecut noi prin toate astea? Medalionul!
Unde e medalionul?

- L-ai luat! strigă Ron, ridicându-se un pic mai sus pe perne.

Nimeni nu-mi spune nimic! Al naibii să fiu eu, puteaţi să-mi
spuneţi şi mie ceva!

- Păi... încercam să scăpăm cu viaţă de Devoratorii Morţii, nu-i

aşa? spuse Hermione. Poftim.

Scoase medalionul din buzunarul robei şi i-l dădu lui Ron. Era

de mărimea unui ou de găină. Litera „S" era încrustată cu multe
pietricele verzi, scânteind palid în lumina difuză care pătrundea
prin acoperişul de pânză al cortului.

- Nu există posibilitatea să-l fi distrus cineva de când l-a avut

Kreacher, nu? întrebă Ron plin de speranţă. Adică, suntem siguri
că este un Horcrux?

- Cred că da, spuse Hermione, luându-l înapoi de la el şi cercetându-l cu atenţie. Ar exista vreo urmă pe el dacă ar fi fost distrus prin magie.

Î-l dădu lui Harry, care îl întoarse pe-o parte şi pe alta. Obiectul arăta în stare perfectă, neatins. îşi aduse aminte de rămăşiţele sfâşiate ale jurnalului şi cum crăpase în două piatra inelului-Horcrux când o distrusese Dumbledore.

- Presupun că are dreptate Kreacher, spuse Harry. O să trebuiască să găsim un mod să îl deschidem înainte de a-l putea distruge.

Şi-n timp ce vorbea, Harry îşi dădu seama dintr-odată ce anume
ţinea în mână, ce trăia în spatele uşiţelor din aur. În ciuda tuturor
eforturilor pe care le făcuseră ca să îl găsească, simţi o dorinţă arzătoare de a arunca medalionul cât colo. Stăpânindu-se din nou, încercă să-l desfacă, apoi încercă vraja pe care o folosise Hermione
pentru a deschide uşa de la camera lui Regulus. Niciuna dintre metode nu funcţiona. Le dădu medalionul înapoi lui Ron şi Hermionei, fiecare străduindu-se la rândul lui, dar fără niciun succes.

- Dar îl simţiţi? întrebă Ron încet, în timp ce-l ţinea strâns în pumn.

- Cum adică?

Ron îi dădu Horcruxul lui Harry. Câteva clipe mai târziu, Harry

înţelese la ce se referea Ron. Oare ce simţea era propriul lui sânge
pulsându-i în vene sau ceva care vibra în interiorul medalionului,
ca o mică inimă din metal?

- Ce o să facem cu el? întrebă Hermione.

- O să-l ţinem la loc sigur, până vom afla cum să-l distrugem,
răspunse Harry şi, deşi nu voia să o facă, îşi atârnă lanţul la gât,
ascunzând medalionul în interiorul robei, alături de punguţa pe
care o primise de la Hagrid. Cred că ar trebui să stăm de pază pe
rând în faţa cortului, adăugă el spre Hermione, ridicându-se şi
întinzându-se în acelaşi timp. Şi o să trebuiască să ne gândim şi la
mâncare. Tu rămâi aici, spuse el cu fermitate, când Ron încercă să
se ridice în capul oaselor şi se înverzi deodată la faţă.

Cu Tradarul pe care Hermione i-l dăduse lui Harry cadou de

ziua lui aşezat cu grijă pe masa din cort, cei doi îşi petrecură restul
zilei împărţindu-şi între ei rolul de santinelă. Tradarul rămase totuşi
tăcut şi nemişcat toată ziua şi, fie datorită vrăjilor protectoare
menite să ţină departe încuiaţii, pe care Hermione le aruncase în
jurul lor, fie pentru că rareori treceau oameni pe acolo, peticul lor
de pădure rămase pustiu, liniştea fiindu-i deranjată doar de câteva
păsări şi veveriţe. Seara nu aduse nicio schimbare. Harry îşi aprinse
bagheta când o înlocui pe Hermione la ora zece şi se uită în jur.
Totul era învăluit în întuneric; nu văzu nimic altceva decât liliecii
care zburau în înalturi, săgetând dintr-o parte în alta peste singura
porţiune de cer înstelat vizibilă din poieniţa lor izolată.

Acum îi era foame şi se simţea puţin ameţit. Hermione nu împachetase nimic de mâncare în gentuţa ei fermecată, presupunând că aveau să se întoarcă la Casa Cumplită în aceeaşi seară. Nu putuseră să facă rost de nimic în afară de nişte ciuperci sălbatice culese de Hermione de lângă copacii din apropiere, pe care le fierseseră într-o crăticioară de voiaj. După ce luase câteva îmbucături, Ron dădu la o parte porţia sa, căci simţea cum i se face greaţă, iar Harry continuă să mănânce doar pentru a nu o face pe Herrnione să se simtă prost.

Tăcerea din jur fu spartă de nişte foşnete ciudate, semănând cu
rămurelele strivite. Harry se gândi că era vorba de animale, mai
degrabă decât de oameni, însă ţinu bagheta strâns, la îndemână.
Avea o senzaţie ciudată în stomac, o nelinişte, amplificată şi de
gustul ciupercilor ca de cauciuc. Crezuse că va fi încântat peste măsură dacă reuşeau să fure înapoi Horcruxul, dar nu era aşa. Tot ce simţea, în momentele în care ochii încercau să răzbată prin întunericul luminat doar în mică parte de bagheta lui, era îngrijorare în ce privea viitorul. Era ca şi când s-ar fi apropiat în grabă de momentul acesta timp de săptămâni, luni, poate chiar ani întregi, dar acum se oprise brusc, nemaiavând unde să înainteze. Mai erau undeva şi alte Horcruxuri, dar nu avea nici cea mai mică idee unde. Nici măcar nu ştia ce erau toate. În vremea aceasta, se afla în mare dificultate să-şi dea seama cum să-l distrugă pe singurul pe care îl găsiseră, acela care îi stătea lipit de piept. în mod straniu, nu împrumutase căldura trupului său, ci îl simţea atât de rece pe piept, de parcă tocmai ar fi fost scos din apă rece ca gheaţa. Din când în când, Harry credea sau poate îşi imagina că simţea mici bătăi de inimă ticăind neregulat, alături de ale sale.

Cum stătea acolo, în întuneric, fu cuprins de o mulţime de presimţiri rele: încercă să le ţină piept, să le îndepărteze, dar acestea nu-i dădeau pace şi gata. Şi nici nu poate trăi, în timp ce altul supravieţuieşte. Ron şi Hermione, care acum vorbeau încet în spatele lui, în cort, puteau să plece dacă voiau - el nu putea. Şi în timp ce stătea acolo, încercând să-şi învingă propria teamă şi epuizare, lui Harry i se părea că Horcruxul de pe pieptul său ticăia, anunţându-l cât timp mai are de trăit... Ce idee tâmpită, îşi spuse el, nu te mai gândi la asta...

Începuse să îl usture din nou cicatricea. Se temea că din cauza lui se întâmpla, pentru că avea gândurile acelea, şi încercă să şi le direcţioneze în altă parte. Se gândi la bietul Kreacher, care îl aşteptase
să se întoarcă acasă şi se trezise cu Yaxley în locul lor. Oare spiriduşul
avea să păstreze tăcerea sau avea să le spună Devoratorilor Morţii tot ce ştia? Harry voia să creadă că acesta îşi schimbase sentimentele faţă de el în ultima lună, că acum avea să fie loial, dar cine ştia ce s-ar fi putut întâmpla? Dacă Devoratorii Morţii îl torturau? Lui Harry îi apărură în minte imagini groaznice şi încercă să le îndepărteze şi pe ele, pentru că nu avea ce să facă pentru spiriduş. El şi Hermione
hotărâseră deja să nu îl cheme - dacă ar fi Apărut şi cineva de la
minister odată cu el? Nu puteau să se bazeze pe faptul că Apariţia
spiriduşilor nu avea acelaşi defect ca şi cea care îl adusese pe Yaxley
la Casa Cumplită, ţinându-se de marginea mânecii Hermionei.

Cicatricea începuse să-l ardă. Se gândi că erau multe lucruri pe

care nu le ştia: Lupin avusese dreptate când le vorbise despre vrăji
pe care nu le întâlniseră sau nu şi le imaginaseră. De ce nu îi expli-
case Dumbledore mai multe? Oare se gândise că mai avea timp, că
va mai trăi încă mulţi ani, poate secole, la fel ca şi prietenul său,
Nicolas Flamel? Dacă fusese aşa, se înşelase... Plesneală avusese
grijă să nu se întâmple astfel... Plesneală, şarpele adormit, care
atacase în vârful Turnului...

Şi Dumbledore căzuse... căzuse...

- Dămi-o, Gregorovitch.

Vocea lui Harry era stridentă, clară şi glacială: ţinea bagheta în faţa lui, cu o mână albă, cu degete lungi. Bărbatul spre care arăta era suspendat cu capul în jos, fără frânghii, atârna acolo, imobilizat în mod straniu şi invizibil, cu mâinile şi picioarele legate, având o expresie îngrozită pe chipul aflat la acelaşi nivel cu al lui Harry şi fiind îmbujorat din cauza sângelui care i se urcase la cap. Avea părul alb ca laptele şi barba deasă şi stufoasă: un Moş Crăciun atârnat cu capul în jos.

- Nu o am, nu o mai am! Cu mulţi ani în urmă, mi-a fost furată!

- Nu îl minţi pe Lordul Cap-de-Mort, Gregorovitch. El ştie...

ştie întotdeauna.

Pupilele omului suspendat erau mărite, dilatate de frică şi păreau

să devină din ce în ce mai mari, până când întunericul din ele îl
înghiţi pe Harry cu totul.

Acum, Harry era Gregorovitch, scund şi îndesat, grăbindu-se de-a lungul unui coridor întunecat şi ţinând un felinar ridicat. Gregorovitch dădu buzna în camera de la capătul holului şi felinarul său revelă un fel de atelier; în marea de lumină sclipiră bucăţi de rumeguş şi aur, iar pe pervaz era cocoţat, ca o pasăre uriaşă, un tânăr cu părul auriu. În fracţiunea de secundă cât fu luminat de felinar, Harry citi încântarea pe chipul său frumos, apoi intrusul aruncă din baghetă o Vrajă de împietrire şi sări graţios pe spate, lăsând în urmă un hohot răguşit.

Şi Harry se întorcea acum în grabă din interiorul acelor pupile adânci ca nişte tuneluri, iar chipul lui Gregorovitch era pătruns de groază.

- Cine a fost hoţul, Gregorovitch? se auzi vocea stridentă şi glacială.

- Nu ştiu, nu am ştiut niciodată, un tânăr. Nu... te rog... TE ROG!
Un ţipăt prelung şi apoi o străfulgerare de lumină verde...

- Harry!

Deschise ochii; gâfâia, iar fruntea îi zvâcnea. Leşinase lângă
cort, alunecând într-o parte, iar acum zăcea întins pe pământ. Se
uită în sus la Hermione - părul ei stufos acoperise micuţa porţiune
de cer care se vedea printre crengile dese de deasupra lor.

- Am visat, spuse el, ridicându-se repede şi încercând s-o îmbuneze pe Hermione cu o privire nevinovată. Cred că am aţipit, iartă-mă.

- Ştiu că a fost cicatricea! îmi dau seama după expresia de pe faţa ta! Te uitai prin ochii lui Cap...

- Nu-i spune numele! se auzi vocea furioasă a lui Ron, din fundul cortului.

- Bine! se răsti Hermione. Atunci, prin ochii Ştim-Noi-Cui!

- Nu am vrut să se întâmple! spuse Harry. A fost un vis! Tu poţi

să controlezi ce visezi, Hermione?

- Dacă ai fi învăţat cum să foloseşti Occlumanţia...

Dar Harry nu avea de gând să se lase certat, voia să discute
despre ce văzuse.

- L-a găsit pe Gregorovitch, Hermione, şi cred că l-a omorât,

dar înainte să îl omoare, i-a citit gândurile şi am văzut...

- Cred că ar fi mai bine să continui eu cu paza, dacă eşti atât de

obosit, încât ai adormit, spuse Hermione cu răceală.

- Dar pot s-o duc la bun sfârşit!

- Nu, e evident că eşti extenuat. Du-te şi culcă-te.
Hermione se aşeză cu încăpăţânare în dreptul intrării. Furios,

dar dorind să evite o ceartă, Harry intră în cort.

Chipul palid al lui Ron se iţea din patul de jos. Harry se căţără
în cel de deasupra, se întinse şi se uită în sus, la acoperişul de pânză.
După câteva clipe, Ron începu să vorbească foarte încet, ca să nu-l
audă Hermione, care stătea ghemuită la intrare.

- Ce face Ştim-Noi-Cine?

Harry închise ochii strâns, străduindu-se să îşi amintească
fiecare detaliu, apoi şopti:

- L-a găsit pe Gregorovitch. L-a legat, îl tortura.

- Dar cum poate să-i facă Gregorovitch o nouă baghetă, dacă îl
ţine legat?

- Habar n-am... e ciudat, nu-i aşa?

Harry închise ochii, derulându-şi în minte tot ce văzuse şi auzise. Cu cât îşi amintea mai multe, cu atât păreau mai lipsite de sens.
Cap-de-Mort nu spusese nimic de bagheta lui Harry, nimic despre
miezurile gemene, nimic despre dorinţa ca Gregorovitch să îi facă
o nouă baghetă mai puternică, s-o învingă pe cea a lui Harry.

- Voia ceva de la Gregorovitch, zise Harry, ţinându-şi ochii închişi în continuare. I-a cerut să i-o dea, dar Gregorovitch a spus că îi fusese furată... şi apoi... apoi...

Îşi aminti mai departe cum el, sub înfăţişarea lui Cap-de-Mort,
călătorise parcă prin ochii lui Gregorovitch, în amintirile lui...

- I-a citit gândurile lui Gregorovitch şi am văzut cum un tip tânăr, cocoţat pe un pervaz, a aruncat un blestem spre Gregorovitch şi a Dispărut apoi într-o clipită. A furat-o, a furat ceea ce caută

Ştii-Tu-Cine. Şi... cred că l-am mai văzut undeva...

Harry îşi dorea să poată revedea pentru o clipă chipul zâmbitor al băiatului. Furtul părea să se fi petrecut cu mulţi ani în urmă, conform spuselor lui Gregorovitch. De ce îi era atât de cunoscut tânărul hoţ?

în cort, zgomotele pădurii străbăteau estompat; tot ce auzea Harry era respiraţia lui Ron, care, după o vreme, şopti:

- N-ai văzut ce ţinea în mână hoţul?

- Nu... trebuie să fi fost ceva mic.

- Harry...

Ron îşi schimbă poziţia şi suportul patului scârţâi.

- Harry, doar nu crezi că Ştim-Noi-Cine caută un alt obiect pe care să îl transforme în Horcrux?

- Nu ştiu, spuse Harry încet. Poate că da. Dar nu ar fi periculos
pentru el să mai facă unul? Nu zicea Hermione că şi aşa şi-a împins
sufletul la limită?

- Da, dar poate că el nu ştie asta.

- Da... poate, spuse Harry.

Fusese sigur că ceea ce căuta Cap-de-Mort era o modalitate de a

rezolva problema miezurilor gemene, sigur că dorea o soluţie de la
bătrânul creator de baghete... şi totuşi îl omorâse, în aparenţă fără
să îi pună nici măcar o singură întrebare despre baghete.

Ce căuta Cap-de-Mort? De ce, când avea Ministerul Magiei şi

lumea vrăjitorească la picioare, era departe, hotărât să găsească un
obiect care îi aparţinuse cândva lui Gregorovitch şi care îi fusese
furat de un hoţ neidentificat?

Harry încă avea în faţa ochilor chipul hoţului blond - era vesel, sălbatic, având aerul şmecheresc şi triumfător pe care îl aveau Fred

şi George. Zburase de pe pervaz ca o pasăre şi Harry îl mai văzuse
înainte, dar nu îşi putea aminti unde.

Dacă Gregorovitch murise, hoţul cu chip vesel era acum în pericol şi asupra lui se opriră gândurile lui Harry când sforăitul lui Ron începu să se audă din patul de dedesubt şi el însuşi alunecă încă o dată în visare.

— Capitolul 15 —

Răzbunarea goblinului
A doua zi, dis-de-dimineaţă, înainte ca ceilalţi doi să se fi trezit, Harry plecă din cort, în căutarea celui mai bătrân, noduros şi viguros copac pe care l-ar fi putut găsi în pădurea în care se aflau, îngropă ochiul lui Ochi-Nebun Moody la umbra lui şi marcă locul sculptând cu bagheta o cruce micuţă în scoarţă. Nu era ceva nemaipomenit, dar Harry simţi că Ochi-Nebun ar fi preferat de o mie de ori varianta aceasta, în schimbul uşii lui Dolores Umbridge. Apoi se întoarse în cort, să aştepte să se trezească ceilalţi şi să discute ce aveau să facă mai departe. Harry şi Hermione fură de părere că nu era bine să rămână prea mult timp

într-un loc şi Ron fu de acord, cu condiţia ca următorul drum pe care aveau să îl facă să îi poarte undeva cât mai aproape de un sendviş cu costiţă afumată. Aşadar, Hermione ridică toate vrăjile pe care le aruncase în jurul poieniţei, în timp ce Harry şi Ron şterseră toate semnele şi urmele de pe pământ care ar fi putut sugera că îşi instalaseră cortul acolo. Apoi Dispărură la periferia unui târg micuţ.

Odată ce cortul lor fu înălţat la adăpostul unui pâlc de arbori şi îl înconjurară cu noi vrăji protectoare, Harry plecă, acoperit de Pelerina Invizibilă, să caute ceva de-ale gurii. însă lucrurile nu au mers chiar aşa cum plănuise. Abia intrase în oraş, când se lăsă un frig neobişnuit şi o ceaţă deasă, iar cerul se întunecă brusc, făcându-l să rămână nemişcat.

- Dar poţi să creezi un Patronus perfect! protestă Ron, când Harry se întoarse în cort cu mâna goală, cu respiraţia tăiată şi rostind un singur cuvânt: „Dementori".

- N-am putut... să creez un Patronus, gâfâi el, apăsându-se într-un loc dureros de sub coastă. N-a... apărut!

Expresiile lor de consternare şi dezamăgire îl făcură pe Harry să se ruşineze. Fusese o experienţă îngrozitoare, să-i vadă pe Dementori în depărtare, zburând prin ceaţă, şi să îşi dea seama, în timp ce aerul rece îi îneca plămânii, iar strigăte îndepărtate îi răsunau în urechi, că nu avea cum să se apere. Harry fusese nevoit să facă mari eforturi, de voinţă pentru a fugi de acolo, lăsându-i pe dementorii orbi să plutească printre încuiaţi, care, deşi nu îi vedeau, aveau să simtă cu siguranţă disperarea pe care o emanau, oriunde s-ar fi dus.

- Deci tot n-avem nimic de mâncare.

- Taci, Ron! Se răsti Hermione. Harry, ce s-a întâmplat? De ce crezi că nu ai reuşit să creezi Patronusul? Ieri te-ai descurcat perfect!

- Nu ştiu.

Se lăsă în jos, în unul din fotoliile vechi ale lui Perkins, simţindu-se din ce în ce mai umilit. Se temea că problema venea dinăuntrul lui. Ziua de ieri părea să fi fost cu mult timp în urmă; se simţea ca şi când ar fi avut din nou treisprezece ani, când fusese singurul care leşinase în Expresul de Hogwarts. Ron lovi cu piciorul în scaun.

- Ce!? Se răsti el la Hermione. Sunt lihnit! Tot ce-am mâncat de când aproape era să-mi dau sufletul, sângerând, sunt doar nişte ciuperci amărâte.

- Atunci, du-te tu şi treci de Dementori! Spuse Harry nervos.

- M-aş duce, dar am mâna bandajată, în caz că n-ai observat!

- Ce bine s-a nimerit.

- Ce vrei să spui cu…

- Sigur că da! Strigă Hermione, dându-şi o palmă peste frunte şi făcându-le semn amândurora să tacă. Harry, dă-mi medalionul! Hai,spuse ea nerăbdătoare, pocnind din degete atunci când acesta nu reacţionă. Dă-mi Horcruxul, Harry, îl ai încă la gât! Întinse mâinile şi Harry îşi scoase lanţul de aur peste cap. În clipa în care i se dezlipi de piele, se simţi eliberat şi neobişnuit de uşor. Nici măcar nu îşi dăduse seama că era rece sau că avea o greutate care îi apăsa pe stomac până când nu dispărură ambele senzaţii.

- Te simţi mai bine? Întrebă Hermione.

- Da, mult mai bine!

- Harry, spuse ea, lăsându-se pe vine în faţa lui şi vorbind pe tonul pe care Harry îl asocia cu vizitarea bolnavilor incurabili. Nu crezi că ai fost posedat, n-ui aşa.

- Cum? Nu! Spuse el pe un ton definitiv. Ţin minte tot ce am făcut de când îl port. Dacă aş fi fost posedat, aş avea lacune, nu? Ginny mi-a spus că erau momente când nu îşi mai amintea nimic.

- Hm… spuse Hermione, uitându-se în jos, la medalionul greu. Ei bine, poate ar trebui să nu îl mai purtăm. Putem să-l ţinem în cort.

- Nu o să lăsăm Horcruxul pe unde s-o nimeri, declară Harry cu fermitate. Dacă îl pierdem, dacă îl fură cineva…

- Of, bine, bine, zise Hermione şi şi-l puse la gât, ascunzându-l sub bluză. Dar o să-l purtăm cu rândul, ca să nu mai rămână prea mult la cineva.

- Grozav, spuse Ron iritat. Şi acum, că am lămurit-o cu asta, putem să mergem să luăm totuşi ceva de mâncare?

- În ordine, dar vom căuta în altă parte, spuse Hermione, aruncându-i o privire lui Harry. Nu are sens să rămânem într-un loc în care se perindă Dementori.

Până la urmă, înnoptară pe un câmp al unei ferme izolate, de unde reuşiră să facă rost de ouă şi pâine.

- Nu e hoţie, nu? Întrebă Hermione îngrijorată, în timp ce înfulecau pe nerăsuflate ouăle jumări, cu pâine prăjită. Adică dacă le-am lăsat nişte bani sub coteţul găinilor, nu ?

Ron îşi dădu ochii peste cap şi vorbi cu gura plină:

- Ăr-mai –ni, ’ţi-faci plea multe gliji. ’tai liniştită!

Într-adevăr, era mul mai uşor să stai liniştit cu stomacul plin, în noaptea aceea râseră şi dădură uitării cearta despre Dementori. Harry era vesel, aproape că îşi făcea speranţe când începu prima din cele trei străji de noapte.

Aceasta era prima dată când descoperiseră că un om ghiftuit era un om binedispus, iar unul lihnit, certăreţ şi posomorât. Harry fu cel mai puţin surprins de acest fapt, pentru că existaseră perioade când aproape murise de foame la familia Dursley. Hermione suportase destul de bine nopţile când nu reuşiră să găsească decât nişte fructe de pădure şi biscuiţi vechi, enervându-se puţin mai repede decât de obicei şi având momente de tăcere mai apăsată. Ron, însă, fusese obişnuit întotdeauna cu trei mese delicioase pe zi, pregătite de mama lui sau de spiriduşii de casă de la Hogwarts, şi foamea îl făcea greu de suportat şi irascibil. Ori de câte ori lipsa mâncări coincidea cu rândul lui să poarte Horcruxul, Ron devenea de-a dreptul antipatic.

- Şi acum, unde mergem? era refrenul său.

El nu părea să aibă nicio idee, dar se aştepta ca Harry şi Hermione să inventeze planuri, în timp ce el stătea şi bombănea din cauza lipsei de mâncare. Drept urmare, Harry şi Hermione pierduseră multe ore încercând să decidă unde ar fi putut găsi celelalte Horcruxuri şi cum să îl distrugă pe cel pe care îl aveau deja; discuţiile dintre ei deveniseră din ce în ce mai repetitive, dat fiind că nu aveau informaţii noi.

Pentru că Dumbledore îi spusese lui Harry că bănuia că Horcruxurile fuseseră ascunse în locuri importante pentru Cap-de-Mort, recitau ca într-un fel de litanie ciudată locurile în care ştiau că locuise sau se perindase Cap-de-Mort. Orfelinatul unde se născuse şi crescuse, Hogwarts, unde mersese la şcoală, magazinul lui Borgin şi Burke, unde lucrase după ce terminase studiile, apoi Albania, unde îşi petrecuse anii de exil - acestea stăteau la baza speculaţiilor lor.

- Da, hai în Albania. Cred că ne ajunge o după-amiază să căutăm prin toată ţara, spuse Ron sarcastic.

- Nu are ce să fie acolo. Trebuie să fi făcut deja cinci Horcruxuri înainte să fie exilat şi Dumbledore era sigur că şarpele era al şaselea,