Harry Potter şi Talismanele Morţii
Yüklə 2,21 Mb.
|
|
spuse Hermione. Ştim că şarpele nu este în Albania, de obicei este cu Cap... - Nu te-am rugat să nu-i mai spui numele? - Bine! Şarpele este de obicei cu Ştim-Noi-Cine - mulţumit? - Nu în mod special. - Nu îmi imaginez că ar fi ascuns ceva la „Borgin şi Burke", spuse Harry, care preciza acest lucru pentru a zecea oară, dar îl mai spuse încă o dată, pentru a rupe tăcerea jenantă. Borgin şi Burke erau experţi în obiecte întunecate, ar fi recunoscut imediat un Horcrux. Ron căscă ostentativ. Abţinându-se cu greu să nu arunce cu ceva în el, Harry insistă: - Tot cred că trebuie să fi ascuns ceva la Hogwarts. - Dar, Harry, Dumbledore l-ar fi găsit! oftă Hermione. Harry repetă argumentul pe care îl tot folosea în sprijinul teoriei sale: - Dumbledore a spus de faţă cu mine că nu şi-a imaginat niciodată că ar fi ştiut toate secretele şcolii. Vă spun, dacă vreun loc i fost important pentru Cap... -Hei! - ŞTIM-NOI-CINE - atunci! strigă Harry, pierzându-şi până la urmă cumpătul. Dacă vreun loc a fost important pentru Ştim-Noi-Cine, acesta a fost Hogwarts! - Fii serios! spuse Ron zeflemitor. Şcoala lui? - Da, şcoala lui! A fost primul lui cămin, primul loc care dovedea că era special, a însemnat totul pentru el şi chiar şi după ce a plecat... - Hei, vorbim în continuare de Ştim-Noi-Cine, da? Nu de tine?
Trăgea de lanţul Horcruxului pe care îl purta pe piept, iar Harry simţi impulsul de a-l înşfăca şi de a-l strânge cu el de gât. - Ne-ai spus că Ştim-Noi-Cine i-a cerut lui Dumbledore să îi dea un post de profesor după ce a plecat, nu? întrebă Hermione. - Aşa este, spuse Harry. - Şi Dumbledore a crezut că nu voia să se întoarcă decât ca să
- Da, încuviinţă Harry. - Dar nu a primit postul, nu-i aşa? întrebă Hermione mai departe. Aşa că nu a avut niciodată ocazia de a găsi un obiect al unuia dintre fondatori acolo şi de a-l ascunde în şcoală! - Fie, se dădu Harry bătut. Uitaţi de Hogwarts. În lipsă altor piste, merseră la Londra, ascunşi sub Pelerina
- Am putea să încercăm să săpăm la fundaţie, nu? sugeră Hermione, fără a fi tocmai convinsă. - Nu ar fi ascuns un Horcrux aici, spuse Harry. O ştiuse de la bun început: orfelinatul fusese locul de unde Cap-de-Mort îşi dorise cu tot dinadinsul să scape, nu ar fi ascuns niciodată o bucăţică din sufletul lui acolo. Dumbledore îi arătase lui
Cu toate că nu aveau idei noi, călătoriră în continuare pe la ţară - în fiecare seară fixau cortul în altă parte, din spirit de prevedere. În fiecare dimineaţă, aveau grijă să şteargă orice urmă a prezenţei lor acolo, plecând apoi în căutarea altui loc retras şi izolat, călătorind prin Apariţie în şi mai multe păduri, în crevase întunecate din stânci, ţinuturi mlăştinoase întunecate, versanţi de munte acoperiţi cu drobi şi, o dată, într-un golfuleţ adăpostit, acoperit de pietriş. Cam la fiecare douăsprezece ore, îşi pasau Horcruxul unul altuia, ca într-un joc de copii îndărătnici, jucat cu încetinitorul, în care le era groază de momentul când avea să se oprească muzica, pentru că răsplata celui care rămânea cu obiectul era să petreacă douăsprezece ore de frică şi nelinişte şi mai intense decât de obicei. Pe Harry îl ustura în continuare cicatricea. Observă că cel mai des se întâmpla când purta Horcruxul. Câteodată, nu putea să-şi ascundă durerea. - Ce e? Ce ai văzut? întreba Ron, de fiecare dată când Harry se strâmba. - Un chip, bolborosea Harry. Acelaşi chip. Hoţul care furase ceva de la Gregorovitch. Şi Ron îi întorcea spatele, fără să facă niciun efort în a-şi disimula dezamăgirea. Harry ştia că Ron spera să audă veşti despre familia lui sau despre ceilalţi membri ai Ordinului Phoenix, dar Harry nu era o antenă parabolică; nu putea să vadă decât ce gândea Cap-de-Mort în momentul acela, nu capta tot ce îi trecea prin minte. Lordul întunecat părea să se gândească mereu la tânărul necunoscut cu chipul vesel şi Harry era convins că nici Cap-de- Mort nu ştia cum îl chema sau unde locuia. În vreme ce cicatricea continua să-l usture, iar băiatul blond şi vesel nu înceta să-i tot apară în minte, a învăţat să-şi ascundă orice sentiment de disconfort sau durere, pentru că ceilalţi doi nu făceau decât să se impacienteze în momentul în care pomenea de hoţ. Nu putea să îi învinuiască întru totul, când ei îşi doreau cu atâta disperare să găsească o pistă care să-i ducă la Horcruxuri. Cum zilele se transformau în săptămâni, Harry începu să suspecteze că Ron şi Hermione îl vorbeau pe la spate. De câteva ori se întrerupseră brusc când Harry intră în cort şi de două ori îi surprinse din întâmplare stând ceva mai încolo şi turuind cu capetele apropiate. în ambele ocazii amuţiseră când îşi dăduseră seama că Harry se apropia şi se grăbiră să pară ocupaţi cu strânsul lemnelor şi adusul apei. Harry nu putu să nu se întrebe dacă nu acceptaseră să vină cu el într-o călătorie care acum părea inutilă şi haotică doar pentru că trăiseră cu senzaţia că avea un plan secret, pe care la un moment dat îl va dezvălui. Ron nu făcea niciun efort să îşi ascundă proasta dispoziţie şi Harry începea să se teamă că şi Hermione era dezamăgită de modul nesatisfăcător în care îi călăuzea Harry. Era disperat şi încercă să se gândească la alte posibile ascunzători ale Horcruxurilor, dar singura care îi venea în minte era Hogwarts. Cum ceilalţi erau convinşi de imposibilitatea acestei variante, încetă s-o mai amintească. Toamna puse stăpânire pe câmpuri, iar ei tot pe la ţară hoinăreau: acum îşi fixau cortul pe grămezi de frunze căzute. Ceţuri fireşti se alăturară celor generate de Dementori; vântul şi ploaia deveniră şi ele o problemă. Faptul că Hermione începuse să se priceapă mai bine la identificarea ciupercilor comestibile nu putea să compenseze întru totul izolarea lor prelungită, lipsa companiei altor oameni sau faptul că nu ştiau absolut nimic despre desfăşurarea războiului împotriva lui Cap-de-Mort. - Mama mea, spuse Ron într-o seară, când stăteau în cort pe malul unui râu din Ţara Galilor, poate face să apară mâncare din nimic. Dădu morocănos la o parte bucăţile de peşte carbonizat, care zăceau pe farfurie în faţa lui. Harry se uită în mod automat la gâtul lui Ron şi văzu, aşa cum se aşteptase, strălucirea lanţului auriu al Horcruxului. Reuşi să îşi înfrâneze impulsul de a-l înjura pe Ron, ştiind că atitudinea lui avea să fie mai rezonabilă când îşi va da jos medalionul. - Mama ta nu poate să facă să apară mâncare din nimic, spuse Hermione. Nimeni nu poate. Mâncarea este primul dintre primele cinci Excepţii Principale de la Transfigurarea Elementelor a lui Gamp... - Of, vrei să vorbeşti şi tu în engleză? spuse Ron, scoţându-şi un os de peşte dintre dinţi. - Este imposibil să faci o mâncare bună din nimic! Poţi să o
- Mă rog... nu te deranja să măreşti cantitatea ăsteia, este absolut dezgustătoare, spuse Ron. - Harry a prins peştele şi eu l-am pregătit cum am ştiut mai bine!
- Nu, ci pentru că se presupune că tu te pricepi cel mai bine la vrăji! se răsti Ron. Hermione sări în picioare şi câteva bucăţele de ştiucă prăjită îi alunecară de pe farfuria de cositor, căzând pe jos. - N-ai decât să găteşti tu mâine, Ron, să găseşti tu ingrediente şi să încerci să le vrăjeşti ca să devină ceva comestibil, iar eu o să stau aici şi o să mă strâmb şi o să mă plâng şi o să vezi şi tu cum e să... -Tăceţi! spuse Harry, sărind în picioare şi ridicându-şi amândouă mâinile. Tăceţi în clipa asta! Hermione păru foarte jignită. - Cum poţi să-i ţii partea, nu se ocupă aproape niciodată de... - Hermione, taci, aud pe cineva! Asculta cu mare atenţie, cu mâinile încă ridicate, avertizându-i să nu vorbească. Atunci, peste zgomotul curgerii râului întunecat de lângă ei, auzi din nou vocile. Se întoarse şi se uită la Tradar; era nemişcat. - Ai aruncat vraja Muffliato asupra noastră, nu? îi şopti el Hermionei. - Le-am făcut pe toate, şopti ea. Muffliato, de ţinere la distanţă a încuiaţilor şi Vrăji de Deziluzionare... toate. Oricine ar fi, ar trebui să nu ne poată vedea sau auzi. Se auziră râcâituri şi opinteli, apoi zgomotul unor bolovani şi al unor rămurele date la o parte. Deduseră că erau câţiva oameni care coborau panta abruptă şi împădurită ce dădea în malul îngust, unde îşi montaseră cortul. îşi scoaseră baghetele şi se puseră pe aşteptat. Vrăjile pe care le aruncaseră în jurul lor ar fi trebuit să fie de ajuns, în bezna desăvârşită, pentru a nu fi observaţi de încuiaţi sau de vrăjitori şi vrăjitoare de rând. Dacă era vorba despre Devoratori ai Morţii, atunci poate că măsurile lor aveau să fie puse pentru prima dată la încercare împotriva Magiei Negre. Vocile se auzeau din ce în ce mai tare, dar rămaseră nedesluşite, în timp ce oamenii ajunseră până la mal. Harry estimă că erau la mai puţin de şase metri depărtare, dar era imposibil de spus cu precizie, din cauza susurului apei. Hermione îşi înşfacă gentuţa cu perluţe şi începu să cotrobăie în ea. O clipă mai târziu, scoase trei Urechi Extensibile şi le aruncă una lui Harry şi una lui Ron, care îşi vârâră repede în urechi capetele sforilor de culoarea pielii şi scoaseră capătul celălalt prin crăpătura de la intrarea în cort. Câteva secunde mai târziu, Harry auzi vocea obosită a unui bărbat. - Ar trebui să fie ceva somoni în râul ăsta sau crezi că nu este
Se auziră nişte pleoscăituri şi apoi zgomotul unor peşti zbătându-se în mâinile unor oameni. Cineva mormăi aprobator. Harry îşi băgă Urechea Extensibilă şi mai adânc în ureche; distinse şi alte voci peste clipocitul râului, dar nu vorbeau în engleză sau într-o altă limbă umană pe care Harry să o fi auzit vreodată. Era o limbă aspră şi nemelodioasă, o înşiruire de horcăieli şi de zgomote guturale. Păreau să fie doi vorbitori - unul dintre ei avea vocea ceva mai joasă şi vorbea mai rar decât celălalt. Prin pânza din capătul opus al cortului se văzu lumina unui foc care tocmai se aprinsese, umbre imense întinzându-se între flăcări şi cortul lor. Mirosul delicios al somonului fript pluti ademenitor înspre ei. Apoi se auziră tacâmuri care se loveau de farfurii şi primul bărbat vorbi din nou. - Luaţi, Socotici, Gornuk. - Goblini! îi şopti Hermione lui Harry, care încuviinţă din cap. - Mulţumim, spuseră goblinii în cor, în engleză. - Deci, voi trei... de când sunteţi pe drumuri? întrebă o voce nouă, domoală şi plăcută. Lui Harry îi era oarecum familiară; în faţa ochilor îi apăru imaginea unui bărbat burtos şi vesel. - De şase săptămâni... sau şapte... nu mai ştiu, spuse bărbatul obosit. M-am întâlnit cu Socotici în primele zile şi Gornuk ni s-a alăturat la scurt timp după aceea. E plăcut să nu fii singur. Urmă o pauză, în care continuă să se audă zgomotul tacâmurilor, ca şi acela al unor căni de cositor, ridicate şi puse înapoi pe pământ. Tu de ce-ai plecat, Ted? continuă bărbatul. - Am ştiut că veneau după mine, răspunse Ted, cu vocea sa domoală, şi Harry îşi dădu dintr-odată seama cine era: tatăl lui Tonks. Am auzit că Devoratorii Morţii erau în zonă săptămâna trecută şi am hotărât că cel mai bine este să fug. Vedeţi voi, am refuzat din principiu să mă înregistrez la comisia de evidenţă, pentru că am părinţi încuiaţi, aşa că ştiam că era doar o problemă de timp, ştiam că o să trebuiască să plec, mai devreme sau mai târziu. Soţia mea nu ar trebui să aibă probleme, este de sânge pur. Şi m-am întâlnit cu Dean aici... când, acum câteva zile, nu, fiule? - Da, spuse o altă voce şi, în momentul acela, Harry, Ron şi Hermione se holbară unul la altul, în linişte, dar foarte entuziasmaţi. Erau convinşi că recunoscusem vocea lui Dean Thomas, un coleg al lor Cercetaş. - Părinţii tăi sunt încuiaţi, nu? întrebă primul bărbat. - Nu ştiu sigur, spuse Dean. Tatăl meu a părăsit-o pe mama când eram mic. Însă nu am nici o dovadă că era vrăjitor. Pentru o vreme se lăsă tăcerea; se auzea doar cum mâncau, apoi Ted vorbi din nou. - Dirk, trebuie să recunosc că mă mir că te-am întâlnit. Sunt bucuros, dar surprins. Se zvonea că ai fost prins. - Aşa este, spuse Dirk, parcursesem jumătate din drumul spre Azkaban când am încercat să scap, l-am împietrit pe Dawlish şi i-am furat mătura. A fost mai uşor decât ai crede, presupun că nu prea e în apele lui. Sau poate este victima unei vrăji Confundus. Dacă e aşa, tare aş vrea să o felicit pe vrăjitoarea sau pe vrăjitorul care l-a aranjat, probabil că mi-a salvat viaţa. Urmă o altă pauză; tot ce se mai auzea erau lemnele pârâind pe foc şi râul spumegând. Apoi, vocea lui Ted: - Cu voi cum stă treaba? Âă... aveam impresia că goblinii erau în general de partea Ştim-Noi-Cui. - Aveai o impresie greşită, spuse vocea mai stridentă a unuia dintre goblini. Suntem neutri. Este un război între vrăjitori. - Atunci, cum de vă ascundeţi? - Am considerat că era mai prudent aşa, spuse goblinul cu vocea
- Ce ţi-au cerut să faci? întrebă Ted. - Lucruri care nu erau pe măsura demnităţii rasei mele, răspunse
Vocea lui era mai aspră şi mai puţin umană. - Nu sunt spiriduş de casă. - Dar tu, Socotici? - Cam din aceleaşi motive, spuse goblinul cu vocea mai stridentă. Gringotts nu se mai află doar sub stăpânirea rasei mele.
Adăugă ceva în şoaptă, pe limba lui, şi Gornuk râse. - Care-i gluma? întrebă Dean. - A spus, răspunse Dirk, că sunt lucruri pe care nu le recunosc nici vrăjitorii. Urmă o pauză scurtă. - Nu m-am prins, spuse Dean. - M-am răzbunat, totuşi, înainte să plec, spuse Socotici în engleză. - Aşa, băiete - sau mai degrabă goblinule, se corectă repede Ted. Nu cred c-ai reuşit să închizi un Devorator al Morţii într-unul dintre depozitele alea vechi şi de maximă securitate, nu-i aşa? - Chiar dacă aş fi făcut-o, sabia tot nu l-ar fi ajutat să scape de acolo, răspunse Socotici. Gornuk râse din nou şi chiar şi Dirk o făcu pe înfundate. - Lui Dean şi mie încă ne scapă ceva, spuse Ted. - Şi lui Severus Plesneală i-a scăpat, chiar dacă nu o ştie, spuse Socotici şi cei doi goblini începură să râdă în hohote, maliţios. În cort, Harry respira mai încet, din cauza emoţiei: el şi Hermione se uitau fix unul la altul, cu urechile ciulite. - N-ai auzit, Ted? întrebă Dirk. De copiii care au încercat să fure
Harry se simţea de parcă ar fi fost electrocutat; începu să tremure din tot corpul şi rămase pironit. - N-am auzit nimic, spuse Ted. N-a scris în Profet, nu? - în niciun caz, râse Dirk pe înfundate. Mie mi-a spus Socotici, el a aflat de la Bill Weasley, care lucrează la bancă. Unul dintre copiii care au încercat să ia sabia este sora mai mică a lui Bill. Harry se uită la Ron şi la Hermione, care îşi ţineau amândoi foarte strâns Urechile Extensibile. - Ea şi cu nişte prieteni au intrat în biroul lui Plesneală şi au spart cutia din sticlă în care se pare că era sabia. Plesneală i-a prins în timp ce încercau să coboare cu ea pe scări. - Ah, dragii de ei, spuse Ted. Ce-or fi crezut, că o să poată folosi sabia împotriva Ştim-Noi-Cui? Sau poate împotriva lui Plesneală? - Ei bine, indiferent ce or fi vrut să facă, Plesneală a hotărât că sabia nu era în siguranţă acolo, spuse Dirk. Câteva zile mai târziu, bănuiesc că după ce a primit aprobarea Ştim-Noi-Cui, a trimis-o la Londra, să fie păstrată la Gringotts. Goblinii izbucniră din nou în râs. - Tot nu înţeleg gluma, spuse Ted. - Este un fals, zise Socotici cu vocea aspră. - Sabia lui Cercetaş! - O, da. Este o copie - o copie excelentă, într-adevăr -, dar a fost făcută de vrăjitori. Originalul a fost făurit acum sute de ani de către goblini şi are anumite proprietăţi pe care le au doar obiectele făurite de aceştia. Oriunde s-ar afla sabia adevărată a lui Cercetaş, în mod sigur nu este în depozitul de la Banca Gringotts. - Aşa deci, spuse Ted. Şi să înţeleg că nu te-ai obosit să le spui
- Nu am avut de ce să îi deranjez cu această observaţie, spuse Socotici mândru şi acum Ted şi Dean râseră şi ei împreună cu Gornuk şi Dirk. În cort, Harry închise ochii, rugându-se să pună cineva întrebarea al cărei răspuns simţea nevoia să-l afle şi, un minut mai târziu, lung aproape cât zece, Dean le făcu plăcerea: era şi el (îşi aminti Harry cu o tresărire) tot un fost prieten al lui Ginny. - Ce s-a întâmplat cu Ginny şi cu toţi ceilalţi? Cei care au încercat să o fure? - Ah, au fost pedepsiţi cu cruzime, spuse Socotici cu indiferenţă. - Dar sunt bine, nu? întrebă repede Ted. Adică, nu e cazul să mai păţească ceva şi alţi copii ai familiei Weasley, nu? - Din câte ştiu eu, nu au fost grav răniţi, spuse Socotici. - Au fost norocoşi, spuse Ted. Având în vedere reputaţia lui
- Ted, deci tu chiar crezi povestea aia? întrebă Dirk. Crezi că Plesneală l-a omorât pe Dumbledore? - Sigur că da, spuse Ted. N-ai de gând să stai acolo şi să-mi spui că Harry Potter a avut vreo legătură cu asta... - Nu prea mai ştii ce să crezi în ultima vreme, bolborosi Dirk. - Îl cunosc pe Harry Potter, spuse Dean. Şi cred că e cu adevărat cel Ales sau cum vreţi să-i spuneţi. - Da, sunt mulţi care ar vrea să creadă asta, fiule, spuse Dirk,
- Profetul? spuse Ted dispreţuitor. Chiar meriţi să fii minţit, Dirk, dacă încă mai citeşti mizeriile alea. Dacă vrei adevărul, încearcă să citeşti Zeflemitorul. Cineva se înecă şi scuipă şi se auziră şi nişte bătăi cu piciorul în pământ. Dirk înghiţise un os de peşte. Până la urmă, bolborosi: - Zeflemitorul? Zdreanţă aia de ziar a nebunului de Xeno Lovegood? - Nu prea mai e nebun în ultima vreme, spuse Ted. Ai face bine
ştiu cât o să-l mai lase să o ţină aşa. Xeno spune, pe prima pagină din fiecare ediţie, că orice vrăjitor care este împotriva Ştim-Noi-Cui ar trebui să aibă ca prioritate numărul unu ajutarea lui Harry Potter. - Cam greu să ajuţi un băiat care a dispărut de pe faţa pământului, spuse Dirk. - Fii atent, faptul că încă nu l-au prins este o mare reuşită, spuse
- Da, aici ai dreptate, spuse Dirk, cu un vizibil efort. Mă aşteptam să-l fi prins deja, doar au tot ministerul şi toţi informatorii lor pe urmele lui. Ştii ceva, de unde ştim că nu l-au prins deja şi nu l-au omorât, fără să o facă public? - Ah, nu vorbi aşa, Dirk, bâigui Ted. Urmă o pauză lungă şi alte zgomote de tacâmuri. Când vorbiră din nou, discutară despre locul unde aveau să înnopteze, pe mal sau să se retragă mai sus, pe panta împădurită. Hotărând că aveau să fie mai protejaţi de copaci, stinseră focul şi apoi urcară înapoi pe povârniş. Vocile li se estompară. Harry, Ron şi Hermione rulară Urechile Extensibile. Harry, căruia pe măsură ce ascultase îi fusese din ce în ce mai greu să tacă, se trezi că nu putu să spună decât: - Ginny... sabia... - Ştiu! spuse Hermione. Se năpusti spre gentuţă, vârându-şi de data aceasta mâna înăuntru până la subsuoară. - Am... găsit... spuse ea printre dinţi şi trase de ceva care era evident că zăcea undeva pe fundul genţii. Încet-încet, începea să se vadă marginea unei rame bogat decorate. Harry se duse repede să o ajute. In timp ce la iveală ieşea portretul gol al lui Phineas Nigellus, Hermione ţinu bagheta îndreptată spre el, pregătită să arunce o vrajă în orice clipă. - Dacă cineva a înlocuit sabia adevărată cu una falsă, când se afla în biroul lui Dumbledore, spuse ea cu răsuflarea tăiată în momentul în care sprijiniră tabloul de peretele cortului, înseamnă că Phineas Nigellus trebuie să fi văzut când s-a întâmplat, pentru că atârna chiar lângă cutie! - Da, doar dacă nu dormea, spuse Harry, însă îşi ţinu totuşi respiraţia cât timp Hermione îngenunche în faţa pânzei goale, cu bagheta îndreptată spre centru, îşi drese vocea şi apoi zise: - Ăă... Phineas? Phineas Nigellus? Nu se întâmplă nimic. - Phineas Nigellus? repetă Hermione. Domnule profesor Black? Putem vorbi puţin cu dumneavoastră? Vă rugăm... - „Vă rugăm" ajută întotdeauna, spuse o voce rece şi batjocoritoare şi Phineas Nigellus apăru la loc în portretul său. Hermione strigă imediat: „Obscuro!". Peste ochii negri, cu sclipiri inteligente ai lui Phineas Nigellus, apăru o fâşie neagră, din cauza căreia se lovi de ramă şi începu să ţipe de durere. - Ce... cum îndrăzneşti... ce vrei să... ? - Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor Black, spuse Hermione,
- îndepărtează imediat elementul acesta! Îndepărtează-l când îţi spun! Distrugi o capodoperă! Unde sunt? Ce se întâmplă? - Nu contează unde suntem, spuse Harry, şi Phineas Nigellus încremeni, renunţând la încercările disperate de a coji bucata de material pictată. - E posibil ca vocea să-i aparţină misteriosului domn Potter? - Poate că da, zise Harry, ştiind că asta avea să îi menţină
- A, spuse Phineas Nigellus, întorcându-şi acum capul într-o parte şi în alta, tot încercând să îl zărească pe Harry. Da. Fata aceea prostuţă a fost mai mult decât nesăbuită în ceea ce priveşte... - Ai grijă cum vorbeşti despre sora mea, spuse Ron cu asprime.
- Cine mai este acolo? întrebă el, uitându-se disperat când în stânga, când în dreapta. Nu îmi place tonul tău! Fata şi prietenii ei au fost cât se poate de nesăbuiţi. Să fure de la director! - Nu furau, spuse Harry. Sabia aceea nu îi aparţine lui Plesneală. - Aparţine şcolii domnului profesor Plesneală, zise Phineas Nigellus. Ce drept avea fata Weasley asupra săbiei, mai exact? A meritat să fie pedepsită, la fel ca şi idiotul de Poponeaţă şi ciudăţenia de Lovegood! Yüklə 2,21 Mb. Dostları ilə paylaş:
|